PREAMBUL

Intenția inițială a fost să scriu un text despre 'Boerism'. Citind de mai multe ori, cu atenție, 'Manifestul', mi-am dat seama că fără a lămuri, în prealabil, câteva minime lucruri în legătură cu Rorty și postmodernismul, demersul meu ar avea mult de suferit. Și aceasta deoarece referințele multiple din 'Boierism' la cele două "item-uri", pleacă de la premisa că atât concepția lui Rorty cât și postmodernismul (precum și legătura dintre ele) sunt lucruri bine cunoscute și larg acceptate de către cei cărora li se adresează 'Manifestul' , cum pare a lăsa să se înțeleagă, într-un comentariu, unul dintre autorii acestuia. Lucru care, cel puțin în legătură cu subsemnatul, nu mi s-a părut deloc că ar fi așa. Și cum nu sunt, de obicei, obișnuit să vorbesc despre ceea ce nu îmi este cât de cât familiar, m-am hotărât ca înainte de a discuta despre 'Boierism' să întreprind o incursiune, chiar și redusă, în teritoriul celor două subiecte. Mai mult, deoarece, printre lecturile mele în legătură cu postmodernismul se aflau și texte ale lui Rorty pe care, mărturisesc acum, le parcursesem în grabă, și față de care aveam unele comentarii de făcut, am considerat că mi se ivește un bun prilej de a revedea cu atenție mai ales ' Rorty, R., 'The decline of redemptive truth and the rise of a literary culture', Nov. 2000'. Alegerea a fost dictată de faptul că din acest text mi s-a părut că rezultă, cel mai pregnant, concepția autorului. Pentru o prezentare cât mai clară a concepției respective de natură postmodernistă, fără a o interfera, în primă instanță, cu propriile păreri, am împărțit lucrurile în două: o primă parte se dorește a fi o scurtă prezentare, dar cât îmi sta în putință de clară, a punctului de vedere al lui Rorty, urmată de o a doua parte prin care să-mi exprim, critic, propriul punct de vedere. Textul de față se dorește a reprezenta această primă parte.

DOUÃ DEFINIÞII

Rorty își începe lucrarea cu două definiții (operaționale).

Prima: ' Voi folosi termenul de "adevăr redemptiv" [(lat.) Redemptio- Mântuire, Izbăvire n.m. G.M.] pentru a desemna un set de credințe care ar pune capăt, odată pentru totdeauna, procesului de reflecție la ceea ce am putea face cu noi înșine. Adevărul redemptiv nu ar consta în teorii despre cum interacționează cauzal lucrurile, ci ar îndeplini în schimb nevoia pe care religia și filosofia au încercat să o satisfacă….A crede în adevărul redemptiv înseamnă a considera că există ceva care stă la baza vieții umane…ceva care este realitatea de dincolo de aparență, unica descriere adevărată a ceea ce se petrece, secretul final'.

A doua: 'Voi defini "intelectualul" drept cineva care tânjește…[după] citirea unui număr mare de cărți (și, în cazuri fericite, dispune de banii și timpul necesar pentru a vizita diferite biserici sau diferiți guru, a merge la diferite teatre și muzee…) [pentru] a deveni conștient de un număr mare de scopuri alternative, iar sensul acestui lucru este acela de a deveni un sine autonom' .

TEZA

Pe baza celor două definiții operaționale (de fapt, ipoteze de lucru) privind "adevărul redemptiv" și "intelectulalul", Rorty introduce acum teza pe care, apoi, dorește a o argumenta.

'…Intelectualii Occidentului au progresat de la Renaștere încoace, parcurgând trei stadii: (a) la început ei sperau izbăvirea de la Dumnezeu, (b) apoi de la filosofie, (c) iar acum de la literatură', și, mai departe, detaliază: '(a)…Izbăvirea [se realizează] prin intrarea într-o relație cu o persoană non-umană, extrem de puternică… [iar] credința - cum ar fi credința în articolele unui crez - poate fi doar incidentală pentru o astfel de relație (ceea ce accentuează faptul că 'intrarea într-o relație cu o persoană non-umană, extrem de puternică' se bazează, aproape exclusiv pe "experiență interioară", subiectivă și nu neapărat pe o religie instituționalizată, dogmatică n.m. G.M.); (b) Izbăvirea prin filosofie se face prin dobândirea unui set de credințe care reprezintă lucrurile așa cum sunt ele realmente. (c) În sfârșit, literatura oferă izbăvirea făcându-ne cunoștință cu o varietate cât mai mare posibil de ființe umane. (Aici, ca și în cazul 'intrării în relație cu o persoană non-umană, extrem de puternică', intervine "rezonanța" sau "consonanța" cu "fiecare termen" al unei 'varietăți cât mai mari de ființe umane', ceea ce abolește complet - dacă se poate spune așa pentru accentuarea lucrurilor printr-un pleonasm - ori ce urmă de "universalitate" existentă încă atunci când ne referim la o "persoană non-umană, extrem de puternică", i.e. de natură divină, lăsând frâu unei "subiectivități totale", n.m. G.M.)'.

Și, mai trebuie reținut: 'Dumnezeu și Adevărul sunt numele religios și, respectiv, filosofic' pentru "Adevărul redemptiv".

ARGUMENTAREA TEZEI

Mai departe Rorty își argumentează teza, pe scurt, astfel:

(a) Trecerea de la religie la filosofie: 'a început odată cu renașterea platonismului în Renaștere, perioadă în care umaniștii au început să pună aceleași întrebări în legătură cu monoteismul creștin, pe care Socrate le pusese în legătură cu Hesiod. Socrate i-a sugerat lui Euthyphron că adevărata problemă nu era aceea dacă acțiunile cuiva erau pe placul zeilor, ci mai degrabă care zei dețineau concepția corectă despre acțiunile ce se cuveneau a fi făcute. Când această din urmă întrebare a fost încă o dată luată în serios, s-a deschis drumul spre concluzia lui Kant că până și Cea Mai Sfântă dintre Evanghelii trebuie judecată în lumina propriei conștiințe', deoarece 'Socrate a [mai] sugerat și că cunoașterea-noastră-de-sine [nu presupune] ajutor din partea unei persoane non-umane, deoarece adevărul este deja înăuntrul nostru' (ultimul citat este din Kirkegaard, fiind preluat de Rorty).
(b) Începutul sfârșitului filosofiei coincide cu sfârșitul idealismului german și continuă cu apariția și epuizarea materialismului. Astfel, sfârșitul filosofiei idealiste germane apare atunci când 'cele mai ambițioase pretenții ale lui Hegel pentru filosofi au căzut aproape imediat în opusul lor dialectic. Nici nu s-a publicat bine Sistemul său, că a și început să fie tratat ca un artefact ce se auto-consumă, ca reductio ad absurdum a unei forme de viață intelectuală care brusc părea să fie cu un picior în groapă' și 'i-a revenit lui Nietzsche sarcina să ne spună, în Nașterea tragediei, că premisa comună lui Socrate și Hegel ar trebui respinsă, și că invenția ideii de cunoaștere-de-sine a fost un excelent produs al imaginației, dar care a spraviețuit mai mult decât utilitatea sa'. Trecerea de la metafizica idealismului german la metafizica materialistă a apărut 'între epoca lui Hegel și cea a lui Niestzsche [când s-a conturat această a doua mișcare filosofică (i.e. materialistă)], una care se află în relație cu Democrit și Lucrețius. Aceasta a fost încercarea de a pune știința naturii atât în locul religiei cât și în cel al reflecției socratice [și] de a considera că cercetarea empirică ne furnizează exact ceea ce Socrate credea că nu poate oferi vreodată - și anume, adevăr redemptiv. Până la mijlocul secolului XIX-lea, devenise clar că matematica și știința empirică aveau să fie singurele domenii ale culturii în care se putea spera să se ajungă la un acord rațional, unanim - singurele discipline în stare să furnizeze credințe care să nu fie răsturnate pe măsură ce se derulează istoria….Ca urmare, pozitiviștii secolului al XIX-lea au tras concluzia că singura sursă disponibilă de acord rațional și adevăr incontestabil, știința empirică, trebuie să aibă pur și simplu o funcție redemptivă.…. Acest proiect de conferire a unui statut redemptiv științei empirice este ispititor pentru două tipuri de intelectuali care există și în prezent. Primul este tipul de filosof care susține că știința naturii ajunge la adevăr obiectiv așa cum nici o altă porțiune a culturii nu ajunge. Acești filosofi merg de obicei mai departe și afirmă că omul de știință a naturii este posesorul paradigmatic al virtuților intelectuale, îndeosebi al iubirii de adevăr, care nici măcar nu sunt căutate de criticii literari. Cel de al doilea tip de intelectual care continuă direcțiile trasate de pozitivismul secolului al XIX-lea, este genul de om de știință care proclamă că cele mai recente descoperiri din cadrul disciplinei sale au profunde implicații filosofice: că progresele în biologia evoluționistă sau în știința cognitivă, de exemplu, nu se limitează la a ne spune cum funcționează lucrurile și din ce sunt făcute acestea. Ele ne spun, de asemenea, după cum afirmă acești oameni de știință, ceva despre cum să trăim, despre natura umană, despre ceea ce suntem realmente'.
(c) În fine, impunerea modului "literar" de a vedea lucrurile a început 'să se contureze ca rival al [oricărei] filosofii atunci când oameni ca Cervantes și Shakespeare au început să suspecteze că ființele umane sunt, și trebuie să fie, dealtfel, atât de diverse încât nu are nici un sens să se pretindă că toate poartă un adevăr unic în inimile lor….Cervantes și Shakespeare au înțeles sugestia lui Platon [și anume că premisa filosofiei este aceea că există un mod în care sunt realmente lucrurile…independent de orice nevoi și interese umane contingente] dar nu au avut încredere în motivele sale. Neîncrederea lor i-a condus la încurajarea diversității și descurajarea trăsăturilor comune - la sublinierea diferențelor dintre ființele umane, mai degrabă decât la căutarea unei naturi umane comune. Această schimbare de accent slăbește stăpânirea asumpției platonice după care toate aceste tipuri diferite de oameni ar trebui aranjate într-o ierarhie, judecate pe baza succesului lor relativ în atingerea unui țel unic'.

CONSECINÞE

Odată argumentată teza (într-un mod mult mai detaliat decât am făcut-o eu anterior), Rorty expune consecințele acceptării ei. Și abia acum textul său devine extrem de interesant și actual. Voi enumera numai trei dintre acestea care, însă, mi se par esențiale.

(a) 'În cultura literară care s-a înălțat în ultimii două sute de ani, întrebarea "Este adevărat?" a cedat locul de onoare întrebării "Ce este nou?"….Ea reprezintă o înlocuire dezirabilă a întrebărilor rele ca "Ce este ființa?", "Ce este realmente real?" și "Ce este omul?" cu întrebarea "Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?" ' .
(b) Consecință a lui (a): o astfel de "idee" nu poate veni decât din absoluta originalitate a unui (evident) nou punct de vedere subiectiv; dar care mai este și comunicabil "într-un fel". Sau, mai clar: 'În sensul în care folosesc eu termenii de "literatură" și de "cultură literară" [pentru] o cultură care a înlocuit atât religia cât și filosofia, [este că] nu [se găsește] izbăvire nici într-o relație non-cognitivă cu o persoană non-umană, nici într-o relație cognitivă cu judecățile, ci în relații non-cognitive cu alte ființe umane, relații mijlocite de artefacte umane cum ar fi construcțiile, tablourile, cântecele și cărțile (sau mixturi ale acestora, n.m. G.M.)'.
(c) Și a treia, consecință a primelor două: 'pentru membrii culturii literare (i.e. "intelectualii") izbăvirea urmează să fie dobândită intrând în contact cu limitele actuale ale imaginației umane. De aceea o cultură literară este întotdeauna în căutarea noutății (prin urmare a originalității care șochează n.m. G.M.)… și nu încearcă să scape din temporal în etern. Una dintre premisele acestei culturi este că deși imaginația are limite prezente, aceste limite pot fi mereu extinse. Imaginația consumă la nesfârșit propriile sale artefacte. Sau, cu alte cuvinte, așa cum arată Rorty citându-l pe Kierkegaard: 'dacă Hegel ar fi scris la sfârșitul lucrării sale Sistemul logicii "acesta a fost doar un experiment al gândirii", el ar fi fost cel mai mare gânditor care a trăit vreodată. Așa cum stau lucrurile, nu e decât un bufon" '. Sau, în reformularea acestei idei de către Rorty: 'dacă Hegel ar fi fost în stare să înceteze a mai crede că ne-a oferit adevăr redemptiv și ar fi pretins în schimb că ne-a oferit ceva mai bun decât adevărul redemptiv - și anume, o modalitate de a cuprinde toate produsele anterioare ale imaginației umane într-o singură viziune - el ar fi fost primul filosof care ar fi admis că a ieșit pe piață cu un produs cultural mai bun decât filosofia. El ar fi fost primul filosof care ar fi înlocuit conștient filosofia cu literatura, întocmai cum Socrate și Platon au fost primii care au înlocuit conștient religia cu filosofia'.