Când deschizi un roman nou, cu acea curiozitate și tensiune interioară necesară receptării, știi că te vei lăsa provocat de întâlnirea cu o triplă lume: a autorului așa cum știe că se arată el publicului, a ceea ce nu a intenționat autorul să transmită și totuși se întâmplă dincolo de voința sa, și a propriei tale lumi, care primește — mai mult sau mai puțin — „obiectele” celuilalt. Dacă o carte te captează încă din titlu, atunci nu îți rămâne decât să iei o distanță bună, și necesară obiectivizării recepției și analizei, pentru a vedea unde s-a situat autorul ei în raport cu sine, cu propria carte și cu tine, cititorul său anonim.

Perforatorii este unul dintre romanele care incită încă de la început prin alegerea titlurilor, mă refer aici și la cele douăzeci și patru de capitole în care este structurat. Asocierile pe marginea cuvântului „perforator” se produc instantaneu — miză pe care a mers Augustin Cupșa, cel puțin inconștient, dacă nu bine conștientizat — și amplifică dorința de a afla ce, cum, prin ce tehnică, pe ce registru, în ce stil, care personaj reflectă mai bine intenția scriitorului.

Augustin Cupșa este un scriitor tânăr, medic (psihiatru) și scenarist (premiat de HBO) și conștient cumva de faptul că romanul său — cumva atipic tehnicii romanești — îndeplinește criteriile pentru a fi considerat o „creație a tinereții”, în sensul lui Anzieu al sintagmei. Anume, o creație ce cade sub umbra violenței mișcărilor interioare (impuls, afect, dorință, necesitate, conflict etc.):

„Pentru creatorul tânăr... opera reprezintă o încercare de a restabili continuitatea, totalitatea, perfecțiunea și strălucirea învelișului narcisic, o încercare mai voluntară, de respirație mai lungă […] A crea, pentru el, apare ca o faptă de vitejie, e un triumf eroic asupra rănilor sale în continuare deschise [...], înseamnă a profita oportun de retragere, care întrerupe comunicarea cu celălalt înainte ca acesta să ne poată face vreun rău...” (D. Anzieu, Le corps de l’oeuvre. Essais psychanalytiques sur le travail créateur)

Prin „mărturisirea” unuia dintre personajele sale, „Ta”, Augustin Cupșa confirmă ideile de mai sus:

„Eu voi rămâne însă aici, în fața foilor albe așteptând, desenând, dansând în jocul acesta între teamă și apăsare, între emoție și nesiguranță, între chin și eliberare, între prăbușire și excitație, fără tempo, fără repere, fără oprire.” (p. 186)

Acest „fără tempo”, „fără repere” se regăsește în tot romanul său, în care discursul este cumva asociativ liber, fantasticul, fabulosul și suprarealismul domină, intercalat în anumite capitole (precum „Ziua internațională a disperării”, „Oamenii își întindeau mâinile” sau „mărturisirile” din partea a treia) de confesiv.

Scris la persoana întâi, în genul cvasi-jurnal, romanul capătă însă și elemente de scenariu: acțiunile (care nu sunt fapte, ci întâmplări, uneori evocări-rememorări) sunt regizate, Augustin pare să pună în scenă și moartea personajelor, și moartea naratorului, localizează cu precizie uneori întâmplările (satul „Þipați” devenit „Găuriți”, București, Paris, Alba, Belgrad, Japonia, America), alteori totul capătă dimensiuni fantastice, spațio-timpul se dilată, verbul însuși este folosit la un condițional optativ care duce imaginația autorului și, implicit a autorului, până dincolo de orice realitate posibilă – accentul fiind pe inner world, limita imposibilului real și nelimitarea posibilului interior.

Cele cinci personaje „principale” — prietenii Ta și Robert, iubita Clara, Colonelul, Doctorul — intră în scenă în dinamica bine gândită de autor. În plus, sunt ego-părți ce se completează, sunt descrise de multe ori complementar, comparativ. Trăsăturile fiecăruia converg în „portret”, un fel de „tipar”/tipologie: un Ta introvert, cu tendințe depresive, frământat, victimă a propriilor angoase; un Robert fără identitate construită, un fugar, un rătăcitor, nesigur, căutând în afară, prin aventură, să compenseze interiorul cumva vid; o Clara, feminitate teatrală, histrionică, superficială, cu nuanțe narcisic-vulnerabile; un Colonel grandoman, indolent, rece față de orice nu îl interesează, atotsuficient, omnipotent și arogant; un Doctor care are propriile sale ascunzișuri, secrete, transmise din generațiile anterioare, care trăiește prin ceilalți/pacienți, care nu mai crede în nimeni și nimic.

Personajele nu au un destin anume. Nu evoluează, nu au un deznodământ în „firul epic” al romanului. Ele constituie elemente de decor narativ, fiindcă personajul principal, naratorul le creează pentru a se regăsi. Ceea ce în „pe frontul de est, ca pe frontul de vest” pare a fi dezintegrat, dezlânat, haotic, în partea a treia a romanului se coagulează, capătă semnificație, se integrează/totalizează („obiecte parțiale”, din poziția schizo-paranoidă, sunt reunite în „obiectul total”, din poziția depresivă).

Este mai degrabă o carte despre conflictele, alienările, psihozele, nevrozele, impulsurile schizoide ale lumii de astăzi, realități care sunt mascate, poetizate, voalate prin metaforă și prin parabolă. Frazarea este marcată de poetizare, de tehnica poetică. Nu pare, nu este și nu s-a intenționat probabil a fi un roman pur. Dominant pe scena tematică este „războiul”, dar un război generalizat, un modus vivendi. Un război simbolic, între subiect și ceilalți, dar și cu sine, până la a atinge inutilul, non-sensul existenței. Apare aceeași revoltă camusiană, dar instrumentul lui Augustin Cupșa — cu o influență existențialistă — este mai degrabă absurdul, chiar grotescul.

Discursul este oarecum anti-epic, anti-desfășurare, nu are intrigă, nu are „cronologizare”, Augustin Cupșa respinge „povestirea”. Atracția față de detaliu, față de succesiunea surprinzătoare a scenelor, observarea în „micro” a „structurilor”, sarcasmul și ironia mușcătoare, incisivă la adresa „omului de vest”, „omului de est”, precizia analizei caracterelor umane, depășirea limitelor raționale, prin a se lăsa în voia imaginar-fantasmaticului face din acest roman un „pariu”: cititorul resimte tensiunea, iese din ea, revine, este copleșit-invadat, o aplanează, o caută, se luptă cu ea, o elimină, cert este că se află sub înstăpânirea autorului. Până la final, când ultimele gânduri, din „mărturisirea doctorului”, izbesc:

„Acesta este un adevăr.
Când toți camarazii mei (pe mulți nu i-am cunoscut) se vor trezi, memoria lor nu va mai înregistra nimic. Nu își vor aminti înfrângerea lor, nu se vor răzbuna pe nimeni. Din fericire, acesta nu este un război cu mitraliere și tunuri, viața (biologică) este posibilă și după. Pentru unii însă, viața este echivalentul unei renunțări, al unei lobectomii, dar este, totuși, o soluție, ultima noastră soluție. Întreaga trecere e o renunțare.
Credeți că sunt prost?
N-are cum. Vă place literatura?”

Iar cititorul nu (își) poate răspunde doar prin „da” sau „nu”, ci se simte „perforat” de adevărurile pe care le regăsește — fie ele hiperbolizate, metaforizate, camuflate, ironizate, banalizate, trunchiate, lăsate în umbră etc. — prin relatările din roman, adevăruri care sunt ale „personajelor” nu atât din carte, cât din viață, dar mai ales din viața dinlăuntru, din propria sa lume interioară. „Perforați” suntem noi, noi toți. Perforați de la început și până la sfârșit de orice stimul care face efracție și sparge straturile corporal-sufletesc-mintal, fie el și literatura.

Dacă pentru Marquez scopul literar esențial în jurnalul său este „a trăi pentru a-ți povesti viața”, pentru Augustin Cupșa pare să fie a trăi pentru a-ți purta războiul (pe orice front s-ar purta el, chiar și pe cel literar) și a te re-crea, fiindcă, scrie autorul, „artistul e, la rândul lui, un creator ratat. Orice creator e un Dumnezeu ratat. Dumnezeu e ratarea neantului. De acolo pornește totul...”