Vă invităm să ascultați LIVE pe Internet cenaclul de la Café Deko. Pentru a accesa emisia, puteți intra pe pagina www.radiolynx.ro, în meniul principal (din stânga paginii, link-ul POEZIE.RO LIVE. Link-ul este afișat pe toată perioada transmisiei. Dacă există ascultători care prefera să audieze (the hard way) introducând url-ul în winamp, adresa este: http://www.radiolynx.ro:9500/live

Duminică 6 august, ora 14.00, vă invităm la ultima ediție de vară a Cenaclului poezie.ro, unde vor prezenta doi binecunoscuți poeți: Radu Herinean (la mulți ani, Radu! reușite, iubire și prietenii cu tine mereu să îți fie!) și Marius Marian Șolea, pe care la o altă ediție e cenaclului l-am ascultat cu pasaje din romanul său viitor, iar duminică va veni cu poezii și se va declara Liber.

Așteptăm impresiile voastre aici, în spațiul pentru comentarii, dar mai ales live, în spațiul Deko, acolo unde microfonul nu mai este deloc singuratic.



***


Radu Herinean


ninge în Rakek


am aflat că ninge în Rakek
dar nu e încă iunie
plopii își mai scutură încă fulgii
pe la colțurile străzilor mai vezi încă bălți
may-day may-day, avem o problemă
ziua asta nu vrea să plece
noaptea a fost ca un vis sau un film despre triburi
ce nu-și găsesc pacea până când nu rămâne unul singur
nu e o luptă de orgolii
e doar un fel mai ciudat de selecție naturală
pentru un loc în care nu e spațiu pentru doi
observ similaritatea și mă retrag tăcut
nu vreau să rămân singur aici
n-aș vrea să rămân singur nicăieri
nu contează că sunt un singuratic
dar n-are nici un rost să insist
mi-am găsit pacea în tăcere
și e un pact permanent
cu mine însumi
în favoarea oricui dar nu a mea.
nu înțeleg de ce ninge în Rakek
de ce nu renunțăm la lupta pentru putere
nu pot să accept că primăvara asta
ne-a luat pe nepregătite
a aruncat cu noi în toate părțile
doar ca să ne trezească la realitate
să ne arate cât și cum suntem de singuri
câteva sute de mile n-ar conta atât de mult între noi
cât contează că stăm cu spatele
unul la celălalt.




șase bă


băi frate, stau la etajul 6
și mă gândesc la regula aia stupidă
o poezie la 6 ore, pe care urmează azi
s-o implementez în voi cu forța
așa că mai scriu o poezie
se fac șase în ultimele șase zile
ca să nu fiu obligat să aștept
e 6 iunie 2006, stau de șase
să văd dacă-mi sună telefonul
lucrurile nici că puteau fi mai liniștite
poate l-am uitat pe silent și vibrații
și nu-l simt din motive obiective
sunt șase litere, chiar dacă unele
se repetă, mi-e dor de aleea cu melci
mă întreb dacă în bucurești plouă
sau doar voi suferiți de gripă aviară
sâmbetele, ca de ziua a șasea
refuz să mă mai obosesc jucând tenis
nu prea-mi rămâne altceva de făcut
decât să aștept să conduc spre casă mâine
mai încet ca de obicei, preț de vreo șase ore
ca să fiu sigur că ajung ultimul
că nu e nimeni acasă, aprind câteva lumânări
mă relaxez și-mi aprind o țigară
la fiecare șase minute, un ritm îndrăcit
am ajuns la un pachet pe zi și încă
nu vreau să recunosc că mă numesc fumător
zilele astea se comprimă și se confundă
într-un taifun tembel de evenimente
sunt șase pași până la ușă
un număr egal de pași până la geam
de șase ori șase versuri într-o poezie
mai sunt șase minute până la ora 6.06
s-a făcut în jurul meu un fel de gol
în care nu mai respiră și nu mai mișcă nimic
crezi că vom supraviețui? atât despre azi!



în mai


unde ne așezăm pălăria
atunci când toate locurile sunt ocupate
cu frunze de toamnă, în mai...
și peisajele prin care trec în fiecare luni
mi se repetă pe fundul ochilor vineri
de parcă aș merge nu doar înapoi
ci mai degrabă cumva altfel
aiurea, cu capul în jos
de parcă nu m-aș întoarce
ci doar aș reveni în revers
într-o răsucire dubioasă
a propriilor referințe temporale.
îmi leg cravata, îmi verific vocabularul
îmi pare rău că n-am o avalanșă de cuvinte
îmi vine să plâng, să dorm și să vărs
îmi dați și mie un punct de referință absolut
relativ la discuția noastră anterioară
de mai târziu... mai bine nu! nu nu, mai bine nu.
toate locurile au rămas ocupate
cu frunze de toamnă în mai iar eu
în disperarea mea, mi-am pus pălăria invers
și acum plutesc cu pantofii spre cer
călcând pe nori ca un nesimțit și ca un pervers
pot doar să mi-o îndes mai tare pe cap
și mă afund mai tare în înalt
cad în sus exact așa cum îmi descria ea
atunci când eu eram prea atent la cuvintele ei
ca s-o înțeleg, prea neatent ca să n-o cunosc..
acum... cocorii zboară razant
în câmpul de floarea soarelui și mici maci
în care îmi fac veacul și versul.
pe drumul de lângă trec în viteză cuvinte
la marginea lui stă plictisit un moș
umbra mea... nu-și mai numără zilele de o vreme
doar privește în sus la mine, cum dispar ușor
omorât de asfințit, ucis de noapte.
gonesc printre târguri îndepărtate privirii
și ce-o mai fi în stânga mea, gândurile îmi zboară
la acel drum, scurt înapoi, lung înainte
totul nu mai e ce-a fost, nimic s-a dus dracului
mi-a mai rămas o singură întrebare
și un singur răspuns:
atunci când toate locurile sunt ocupate,
cu frunze de toamnă, unde ne așezăm pălăria



Service Level Agreement


plouă pe Sofia, mi-e silă
de viața asta de cămin de 5 stele
halat de baie, papuci, încercăm să economisim apa
vă rugăm lăsați prosoapele murdare pe podea
prosoapele refolosibile pe raft
și pentru alte metode pe care le folosim
consultați pliantele
Sofia e udă toată, ei economisesc apa
picăturile cad de jos în sus
poeții români ar trebui să stea pe la casele lor
atunci când muzele au ajuns la capătul puterilor
mai ales atunci
viața aste de cămin de cinci stele îmi repugnă
mesajele de la protectorii culturii scrise îmi repugnă
pierderea de vreme îmi repugnă
dar mă consolez cu drumul spre casă
în fiecare sfârșit de săptămână cu o oră mai devreme
Sofia vrea să intre în uniunea europeană
cu polițiștii de 10 leva (ce-i drept unii sunt de 20)
cred că "sin city" o descrie cel mai bine
la doi pași de același cămin de 5 stele
aplicați-mi o procedură de management al schimbărilor
fă-mi o ofertă favorabilă și nerefuzabilă
am s-o compar totuși conform procedurii standard de achiziții
cu alte câteva oferte, măcar așa de formă
și vă vom comunica rezultatul în maxim 30 de ani
după care mergem împreună la monitorul oficial,
pe drum o să anticipăm mirosul teilor care așteaptă să înflorească
ne ținem de mână și ne gândim la catalogul de servicii
la contractul de consultanță și de ce nu
la anexa 1 în care am detaliat așteptările partenerilor
Sofia varsă prea multe lacrimi, cred că o să se usuce
nu pot decât să sper că se deshidratează și moare
ca s-o putem părăsi o dată pentru totdeauna
fără să mai fie nevoie să memorăm drumul înapoi la ea
acum o să mă întorc pe partea cealaltă
aia pe care scrie realitate crudă
și poate ceva mai târziu
revin să văd ce mai face Sofia asta personalizată
dintr-o poezie terminată
și terminată.




Balada minerului disponibilizat


mă-ntreabă un preten
"bre, auzi?! minerii, când rămân șomeri...
... cum sunt?
e un cuvânt, am lapsus"
zicea el... vă jur!

păi eu, ultima dată când i-am văzut,
spărgeau poarta liceului Gheorhe Lazăr
cu un burghiu enorm (simbol falic)
("dădeau" și ei la liceu)
așa că probabil, zic eu,
minerii disponibilizați
sunt terminați, fără faruri pe frunte
și fără scule.
minerii disponibilizați
rămân de căruță, fără lămpaș,
minerii disponibilizați
sunt demineralizați
un fel de... apă plată,
naturală, din subteran!

dragule, minerii
sunt cei care în povești
au cele mai nasoale roluri
zmei, sperietori și bau-bau,
sunt cei care muncesc din greu
iar la o adică sunt turiști
în vizită "de lucru" la București,
minerii sunt un fel de teroriști
dar să nu crezi că deturnează trenuri
ei doar merg cu Nașu
în grupuri organizate, foarte mari.

așadar, în loc de concluzie
vă mai spun doar că știu.
minerii au salariul minim pe economie
și spor de subteran (tot din economie)
minerii sunt cei care n-au avut de ales
minerii mor des, prea des
doar ca dacă aș continua așa
balada asta ar deveni un poem trist
o doină de jale
așa că mai menționez doar
că minerii disponibilizați
sunt (mai toți)
tot români.



Kishinev - Return Of the King
la casa de copii


în mod normal poeziile n-au subtitlu
ei bine, asta are
teoretic, orice apartament are o toaletă
ăsta n-are
apartamentul meu din bucurești are o baie mică
și ăsta are, infimă
la casa de copii mă culcam ultimul, singur
aici, la fel, din fericire

"ești supărat rău pe chișinău"
îmi zicea o veveriță
n-ai înțeles nimic, nu sunt
ba chiar sunt recunoscător
scriu o poezie pe zi
așa că săptămâna asta
din punctul meu de vedere
cantitativ sunt mai împlinit
decât tot ultimul an
luat la un loc.. păcat

dacă nu-nțelegeți nimic nu-s eu de vină
probabil am luat accent moldovenesc
în noaptea asta am s-adorm cu două gemene
actrițe proaste într-un film prost: minutul newyorkului
(nu, nu este despre chișinău)
dar surpriza am păstrat-o pentru final:
dragi colegi, îmi revine rolul ingrat să vă dau ultima veste proastă de anul acesta: s-a terminat hârtia igienică!




o țară relativă


muncește, mănâncă, ascultă, votează
așteaptă, frământă, speră, calculează..

ai pierdut trenul
fiindcă n-ai nimerit scara
ai încercat să călătorești clandestin
și acum zaci strivit
ca un vierme plat
pe roata din spate a ultimului vagon
cu o importanță și o prestanță
ce nu încape nici în jumătate de univers
sau... jumătate de țară

lenevește, borăște, păcălește românește
ocolește, zăpăcește, îmbogățește,te

de ce să țintești cerul
când poți foarte bine să mergi cu căruța..
"da șefu, sigur șefu, lasă-ne să ne aliniem în ham
lasă-ne să ne luăm de la gură și să-ți umplem căruța
nu te uita înapoi
nu țipă nimeni
n-ai călcat pe nimeni
cu roata din spate
oricum
nu era atent așa că și-o merită
de ce ținea ochii închiși?
e doar un vierme"..
deja vânăt.. de nervi

jefuită, furată, abuzată, violată
amuzantă, pierdută, discretă, abandonată

nici o vină
nimeni. n-are nici o vină
în Þara în care hoțul nu e cinstit
și atunci când e întrebat: "ai furat?"
el răspunde: "ce?"
alege tu.. ce!
eu am ales ce trebuia și degeaba
du-mă în altă Þară
Þara asta e prea nobilă pentru mine
în Þara asta adevărul este adevăr
fiindcă așa spun hoții
Þara asta e pur și simplu
RELATIVÃ
iar mie îmi trebuie o țară absolută
(oare Ucraina primește refugiați?)
.. e întâi decembrie și te rog io
o vreme
nu-mi mai spune "la mulți ani"
dacă nu vrei să te trimit în …




the "deci" show
sau cum să eviți o revoluție spirituală


"Hi! My name is (what?)...my name is (who?)...
my name is... "
deci

nici un efort intelectual nu consumă celule cenușii
până la andropauză, pentru fiecare celulă moartă,
apar altele două, mai grase și mai frumoase, în locul ei
așa că ce rost are să ne conservăm când pe toți ne paște
inspirația

din când în când în când ne mai dăm singuri câte un șut în cur
o problemă ca o ecuație de gradul trei cu patru necunoscute
un fel de gang-bang pentru intelect și un genocid pentru fantezie
pentru ca până la urmă să ne cenzurăm singuri și să ne dăm încet
la fund.

cubanezii nu mănâncă deloc carne de porc american, țepos sau nu
fiindcă porcii americani nu prea-și găsesc locul în societate
dar mai ales fiindcă green piș nu le dă voie să îi înjunghie-n gâtlej
înscrieți-mă și pe mine urgent în asociația pentru salvarea porcilor
vacabonți

fiecare capitol este o poveste de sine stătătoare, uneori tristă
ca istoria lui Ion Ion Þiriac care e un fel de Iuda sau un fel de mâncare
doar că pe noi comisia de disciplină nu ne poate arde deocamdată.
să nu mai spui la nimeni, dar membrii comisiei de disciplină
suntem noi

dacă n-ar fi prea lungă ar fi scurtă, funcția asta se aplică mereu
suntem prea invizibili și prea orbi ca să ne putem cunoaște
așa că scrisul rămâne o ultimă iluzie generatoare de realitate
până când vom putea spune toți într-o singură voce: "Soldatul Ryan a murit"
...de ciudă

mușcă-ți limba înainte să îți ascuți creionul, scriitorule
în jurul tău roiesc roiuri roind a iureș aiurind aiurit
biografia mea nu e material de recitat pentru voi, hiene jigărite
dar am să vă anunț eu când va veni momentul să mă interpretați,
printr-un testament

dacă nu te-ar chema Gigel te-ar chema mă-ta în casă
că au început desenele animate, noi ne rugăm ca proștii de tine
să rămâi să terminăm și noi meciul ăsta de ping-bong
dar tu ești mai prieten cu Tom și Jerry de pe fox
kids

"hi kids, do you like violence ?
Îhm... excuse me!
can i have the attention of the class for one second..."
"the record is not over yet"



o dată pe lună


toate pozele pe care le fac sunt întunecate
azi nu sunt nori, azi nu vrea sa plouă
gândurile ies pe stradă și orbecăie
se dau cu capul de stâlpi și de ziduri
nimic nu mai corespunde cu vechea realitate
ne-ntâlnim umbrele fără sens pe contrasens
viața mă privește printr-o lentilă macro
sunt strâmb și diform... sau poate doar deformat
lucrul ăsta nu mă mai privește deloc și mult
câteva impresii cârcotesc liniștit pe la colțuri
o să mă prefac mai departe că nu le aud
scot blițul și le trosnesc un flash în ochi
nu mă prea interesează ce se întâmplă mâine
mai am încă vreo câteva zile să petrec din martie
presimt o ploaie palidă înnebunitoare
cineva a remarcat un fapt incredibil
și-a avut curaj să mi-l spună
trei sunete mai târziu m-am împăcat cu ideea
mă mai sâcâie doar câteva cuvinte rostite răgușit
în miez de noapte "you know i love you so,
you know i love you so and so"
o dată pe lună sunt lunatic, am fost ieri
și atât




balada microfonului singuratic


microfonul singuratic
iluminat ipotetic de un singur spot
ce ar trebui sa lovească moale centrul scenei
microfonul singuratic
o banalitate pentru spectatorii-actori din primele rânduri
si o sperietoare pentru speriații
care s-au izolat în spate lângă mașina de cafea

în seara asta, microfonul singuratic
este la dispoziția dumneavoastră
un trofeu pe care îl puteți simți
în cele mai adânci răni ale conștientului
atunci când veți face pasul înainte
către o lectură în care veți agoniza încet
cu inimile gata să vă sară din piept
aproape ca o locomotivă cu lemne
alimentată brusc cu energie atomică
din belșug

microfonul singuratic îmi va accepta o singură poezie,
aceasta, aflată poate deja la ultima strofă
așa că ar fi bine să vă pregătiți foaia cu versuri
și să faceți deja acel pas înainte...
dacă ți-e greu să urci pe scenă singur
te voi ajuta cu un fundal muzical pe măsură:
maestre pianist, o muzică mai lentă te rog
așa... pianisimo-relaxando, să facem loc poetului...
și cuvintelor lui

cineva să blocheze ușa de la intrare
trebuie să fim siguri că nu va deranja nimeni această luptă
dintre noi și microfonul singuratic
o enigmă și o provocare apărută din întunericul perfid
al unei scene smulse dintr-un roman de Agatha Christie
în ecranizarea lui Alfred Hitchcock
un fel de "Păsările criminale din Orient Express"
parcă aud deja zgomotul șinelor de tren
tu-dum - tu-dum, tu-dum - tu-dum
simți cum crește suspansul?
uite-te peste umăr, în spate din două în două secunde,
sau chiar mai des
de după fiecare umbră pare să pândească sălbatic
microfonul singuratic

hai, veniți și înfruntați microfonul singuratic
nu e deloc greu, vă jur, pare neînsuflețit,
deși probabil prima dată când vă veți afla aici
vi se vor înmuia picioarele
apoi vine o transpirație rece, ca în clipa morții
simți că glasul ți-a dispărut și dacă vei deschide gura
nu se va auzi decât un țipăt
deznădăjduit, disperat, pierdut, agonic și meschin
lumina îți intră în ochi ca să îți mărească emoția
scena începe să se învârtă într-un ritm amețitor
și uite, primele cuvinte:

"bună seara, sunt radu herinean, bine v-am găsit
poezia mea s-a terminat deja, lipsită de emoție
și de inspirație, însă provocarea rămâne
să vedem cine îndrăznește să mai recite acum..."



***



Marius Marian Șolea*




Iarna


Deși la mine este tinerețea și timpul care se întoarce,
mă simt atât de înstrăinat în spațiul acesta al tău,
de parcă aș fi basarabeanul uitat de tot pământul
într-un sat rusesc, îniernat și acoperit de singurătate.


gândurile mi le aud cum aș auzi niște viscole.
mâna, care ar fi trebuit să te salute, rămâne locului.
e frig, nu am cui spune că e frig.
de la mine încolo, drumurile sunt acoperite, chiar și gardurile.


firește, știu că undeva ar trebui să fii,
dar nu aud nimic, îmi aud doar gândurile, scârțâind ca zăpezile
sub picioarele timpului.


nu aș vrea să plec și să parcurg înstrăinarea albă
înțelegând că, în toată această perioadă cât am fost lângă tine,
vibrația sufletului meu a fost deficitară.


dacă prezența mea nu-ți e de ajuns,
cum îți vor fi de ajuns cuvintele mele?
firește, știu că undeva ar trebui să fii,
dar zidul de purpură este între noi,
fisurat, pe alocuri, de câte o rostire.




Cu bine!


Pentru toate lucrurile care nu se pot spune banal există poezia.
cei pierduți nu vor putea vreodată să caute pe nimeni.


de afară, timpul se ascunde în mine de teama unor
întâmplătoare uitări.
poate că fuge de tine, de viața și de zâmbetul tău.
dacă ai fi fost sinceră, ne-am fi întâlnit.
tot timpul te-am văzut îndepărtându-te, nici o rezonanță,
nici un ritm…
în schimb, asfaltul te dinamizează, îți confirmă convențiile.


de pe ale cui tâmple crezi tu că am cules eu vaietele
pe care le tot duc la Dumnezeu?
câteva au căzut și printre aceste cuvinte.
am avut ochii fierbinți, dar tu nici măcar nu ai observat,
deși te-am privit insistent.
chiar te și înțeleg, ai fost preocupată de prețuri, informații,
vocații, destine…


aceasta e metoda pe care am găsit-o, cotrobăind înfrigurat
prin groapa de gunoi a lumii, cu toate că știu prea bine
că tiparnița din Evul Mediu a turtit odată timpul...
până atunci, el fusese sferic.
în urmă, a început să-i crească picioare pentru a putea să meargă
umăr la umăr cu noi
și ține foarte mult la sincronizarea asta, dar pe noi, oamenii liberi,
ne preocupă numai Dumnezeu,
El este tot ce am putea să fim.
în rest, nu ne mai interesează nici o altă devenire.




Arta poetică a vremurilor noastre


Lumina și satul intrau cu totul într-o gură mare,
care mi se părea a fi verde, numai datorită înaltelor păduri dimprejur.
nu-mi zâmbea, dar mă gândeam de atunci
că am să o țin minte așa, mâncând timpul.


lucrurile acestea se știu, descrierea și imaginea corespondentă,
ca prime etape ale poftei, sunt depășite demult. și, oricum,
dragă cititorule, nu te pot invita…
nici nu vei putea să ajungi până aici, pentru că este deja întuneric.
păsările se aud zburând și toate distanțele până la luminile cerului, la fel, se aud.
ca niște corzi învelite de păreri,
vibrând când sunt întrepătrunse de gânduri.


ții prea mult la ceea ce știi.
dar adevărul, de după gratii, te privește fix, cu ochii mari,
cât sufletul…
și oasele sunt tot niște gratii, așteptându-ne să evadăm
o singură dată.
pentru câtva timp, rămân și martorele acestei evadări.


în general, viețile oamenilor sunt comune, numai restul
pare să conteze și ne tot invidiem unii pe alții
pentru aceste rămășițe. nimic contra nimic…




Nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală


Oare de ce știu femeile că noi avem atâta nevoie
de ele? că umerii lor miros a margini de timp...
acest drept, pe care și-l veghează zâmbind,
ia o formă de asuprire prea mare, de sub care ar trebui să ieșim,
luptând pentru o emancipare care nu acceptă martiri.
ochii noștri sunt însăși dovada
că nu putem să vedem tot ceea ce există,
mâna este dovada că multe rămân neatinse și tot așa mai departe.
nu doar cu ochii beliți îl poți afla pe Dumnezeu.
în fond, numai pentru asta trăiești. nu fi tâmpit,
pentru că nu te mai recuperează nimeni!
noi înșine suntem dovada că existența nu se limitează în noi.
dacă vreodată vei vedea că se apleacă la gândurile tale cerul,
la gânduri, la picioare, privește înăuntrul tău, să poți avea lumină!
să nu ți se împiedice mersul de umbră, voința de vreo ezitare
și timpul de una dintre părerile tale.
cu bine! cineva îmi bate la ușă, ai putea să fii chiar tu.


nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală.




De seară


La capătul unui surâs culcat se află depozitul de uitare
al acestui întreg care ne împresoară.
să fie memoria un prilej al pietrei, sau faptele oamenilor să fie
un loc al gemetelor noastre lângă timp?


câtă legătură poate să aibă perdeaua de la fereastra mea,
care lasă, dimineața, timpul să îmi aducă lumina,
cu spațiul și cu nemurirea?


lucrurile pe care eu le cunosc mărturisesc și altceva
decât propria lor existență.


pe tine nu te-am aflat și te pot asculta vorbindu-mi despre tine.


femeie, limita mea ești tu.




De început de toamnă continuă


Când lucrurile pe care le știi încep să te doară,
atunci ai nevoie de altcineva,
de la care să afli, privindu-i doar ochii, lucrurile noi,
în care ai putea să îți întinzi odihna, așteptarea.


mâinile mele s-au împreunat, odată, cu mâinile mării
și atunci am văzut că mâinile mării există chiar
și unde ale mele încep să se termine. invers, niciodată...


frumusețea mării o mai are, uneori, prostia.
poate și de asta am dorit să fiu un atât de bun înotător,
așa încât în această problemă numai Dumnezeu mă poate întrece.


multe dintre lucrurile voastre au devenit ale mele
și am rămas fără odihnă, într-un colț al camerei noastre.
sunt mulțumit numai să vă privesc dormind.
chipurile voastre și tresăritul mă fac să vă știu exact toate visele.


viața, cea pe care o doriți, este între voi și trezia mea.


nu vă treziți, rămâneți așa, nu are nici un rost să vă forțați destinul!
nici lumea nu v-o cere, iar eu sunt atât de aproape,
de nedesprins de zvâcnetul vostru...
inițiatic, a rămas să consum dragostea dintre mine și voi.


când am terminat, voi nu mai erați.
nu m-ați așteptat niciodată, nefiind conștienți
de existența voastră.



Renunțare


Cândva, oasele și gândurile mele vor sta departe și sigur
de tot ce-am cunoscut,
fără posibilitatea de a li se mai întâmpla ceva
sau de a repara niște erori, așa cum am visat întruna.


o umbră de tristețe a murdărit zăpada
și ca un foc s-a adâncit în strălucirea albă.
aș putea să-mi încălzesc mâinile cu care, apoi, să te caut,
dar nu, am să mă ocup de alte idei...
dacă am avea gesturi conduse de inteligență,
ci nu venite din plăcere, răsfrânte numai spre noi înșine,
am putea să ne iubim cu adevărat!


sunt atâtea lucruri care ne rămân străine,
doar pentru că de altele nu ne putem desprinde.
cu siguranță că sunt niște lumini care pribegesc
în căutarea înțelesului lor,
nedezlipite de un întuneric la îndemână, chiar familiar,
cel în care se pot ele vedea și pe care îl tot adâncesc.
și am refuzat să-mi încălzesc mâinile cu care, apoi,
să te caut.


există un confort al autodistrugerii...




Lumea este întoarsă în mine


Înțelesurile umblă după noi, cum umblă cățeii după omul jucăuș.
iar atunci când o femeie se ridică deasupra lunii ei
și îți prinde mijlocul, ținându-te, strâns, între coapse, cuceritor,
iar tu îi înfăptuiești voința răspicat,
atunci existența lui Dumnezeu se complică puțin...
să nu uiți că sămânța pe care ți-o cere,
cu suflări de moarte, este însăși inima și lacrima Lui.


Dumnezeu ar vrea să-ți îmbrățișeze sufletul atunci,
dar tu i-ai pironit, în cruce, mâinile pe trupul tău.
să mă credeți, rugina se prelinge pe mine
ca pe o poartă nedeschisă de mult.
până mă vor face corabie, aș vrea să mai scârțâi.


voi putea să mai cresc,
lumea este acum întoarsă în mine, salvator, ezitant.
din acest motiv o pot și stăpâni,
dinamizat din întâmplare în întâmplare.




Dinspre vară


Tremură lumina între toate cuvintele noastre,
așa cum tremură soarele între frunzele cu gurile deschise.
e vară, fluturii se opresc deasupra lucrurilor…
se lasă peste frumuseți, comparându-se cu ele.


adierile par niște ezitări obiective.
un început de părere este această viață
și oamenii aleargă goi dintr-o stare în alta.
fiecare luptăm să o trăim mai ușor. luptăm
ca niște fluturi adumbriți, nedezlipiți de moarte,
de lanțul ei micronic, numit sintetic timp.


neștiind ce este fericirea, vrem să fim fericiți.
căutăm să avem cea mai frumoasă fundă a respectivei legături,
pe care unii altora ne-o perfecționăm,
în conflicte și, când este cazul, și în înțelegeri.


într-o sărbătoare continuă, ne imaginăm a fi nouă înșine cadou.
un lanț alimentează materia cu gânduri.
eu pot să o ascult vorbind cu mine, uneori.
tu?


voi toți sunteți cai muți, nechezând înăuntrul unei alergări,
cu potcoavele izbindu-se de vise și tocindu-se de fluturi.


pe toate le putem măsura…
ce vârstă, însă, o fi având libertatea?




Traiectorii


Toate aceste lumi, cu care ne batem pentru a le supraviețui,
vin uneori și se așează înaintea unui gând,
iar alteori înaintea unui zâmbet,
pentru ca el să poată trece mai departe.


sunt oameni care, ajutați de un astfel de gând,
călătoresc spre stele, zei, păreri.
cei ajutați de zâmbet studiază terenul...


părerile se întâlnesc undeva, ca niște ape largi, mute.
chiar și pe aici, dacă, vreodată, v-ați uitat atent pe unde mergeți,
nu cred că nu le-ați văzut, pe alocuri, băltind.


cântecele nu încep în noi, ele rămân ale altora,
în noi doar se termină.


în câte o seară, în fiecare dintre voi rămâne o ușă deschisă.
gânduri, păreri, chiar și inimi se pot adăposti,
de teama unor întâmplări considerate a fi importante.
nu vă mirați de ce am fost singur!
am luat lângă mine,
de la fiecare în parte, singurătatea voastră.


și regret că atunci când m-ați urât nu am venit lângă voi.




Despre încălcarea unor idei străine


Deși inima mea are în sine universul întreg,
nu pot să nu văd cum anumite idei cad printre oameni,
sperând să fie supuse pieziș.


eu sunt un fel de zâmbet al timpului,
din care mai rupem câte o dorință.


în inima mea este universul și vreau să cunosc acest univers.


acum, sunt mai liber și mă gândesc la moarte mai mult.
mai mult chiar decât atunci când a trebuit să omor.


eram prea tânăr, mi se părea normal să fac să cadă o privire
îndreptată spre mine și care nu dorea să mă studieze prea mult.


anvergura unui sentiment este utilitatea lui,
am început să îmi spun ori de câte ori deschid mai mult ochii
și, implicit, vă privesc în lumină.
s-a uscat sângele de pe chipurile voastre
și este posibil ca el să fi căzut pe drumurile pe care eu le parcurg.




Poemul de dragoste pentru fiecare dintre noi


Ca o străină ești, rătăcind pe propriul tău drum.
lumea este acum o fereastră către întuneric. lumina,
cât ar fi ea de îndepărtată, este tot în tine,
adu-o la geam și deschide fereastra!


numai așa vei putea să vezi în lumină lumea
și toți oamenii care stau la geamuri.
cu bine, mai mult nu îți scriu, este de ajuns...
până la urmă, ne vom putea privi, așa cred.


și dacă vor fi niște zâmbete și niște ochi plecați,
poți să consideri că lumea îmi atârnă de conturul gurii
și că ochii mei au început să nu mai poată sprijini
privirea lui Dumnezeu.


lumea îmi atârnă de conturul gurii, obligându-mă să zâmbesc.
of, ce lume grea!...




Temporală


În timp ce muzele s-au transformat în femei,
eu am îmbătrânit.
nu mi-e teamă că mă vor învinge și îmi vor lua privirea,
redându-mă întunecosului gol,
ci doar că va trebui să lupt continuu cu ele,
pierzându-mi din puterea de a căra dragostea la groapa comună.


iar până când inima mea va bate-ntr-o femeie,
apoi într-un copil, mai am de privit,
încă mă mai pot înțelege, răzgândi și ierta.


zilele foșnesc sub picioarele timpului.
cineva le mătură abstract, prindem foarte puține sub tălpile noastre.
toate se adună și ard, ca un rug, în memorie.
vrăjitoriile ne sunt pedepsite, iar ascultarea față de timp și de rost
o ducem la capătul fricii.


este curat viitorul, ca niște arbori tocmiți să ne arate că viața există,
inclusiv direcția pe care ea ar trebui să crească.
numai de asta să fie moartea atât de previzibilă,
pentru că știm atât de multe lucruri despre viață?...





Poem social


S-a încruntat la geamuri chipul lumii
și nu ne-a mai rămas decât să ieșim în curte,
gândurile noastre fiind gardul.
păsările de pradă,
ca niște sprâncene secerând lumina unor ochi nevăzuți,
s-au apropiat de inima noastră.
în curte, soarele este atât de puternic! pun mâna dreaptă la ochi
și mâna îmi pare de aur.
pe tine te așez în dreptul omenirii și devii, dintr-o dată,
doar o simplă etichetă a ei.


fiecare bărbat își are dumnezeii săi,
fiecare femeie, la fel, își are dumnezeii ei,
care sunt puțin mai sensibili, inconstanți
și ezitanți într-o oarecare măsură.
pentru a scăpa de complexul de superioritate,
dumnezeii bărbatului, deși au aflat de dumnezeii femeii,
îi cam ignoră,
pe motiv că niciodată aceștia nu devin de ajuns...


bărbatul și femeia, unul cu altul, se mai întâlnesc,
dar dumnezeii lor, între ei, niciodată...




Fragment de scrisoare


Frumusețea își ia pe lângă ea penibilul ca pe un fel de martor
care s-o mărturisească înaintea lumii
și să-i faciliteze percepția.


am ales să scriu despre orbul
care niciodată nu o să se mai poată întoarce acasă pentru a muri.
acesta vorbește de pe drum, nu știu exact unde se găsește acum.
uneori, mai aflu de la câte un semen drăguț, supus de repere.


îmi plâng gândurile peste trăsăturile din veci ale chipurilor voastre.
prin adresare, v-am ales să-mi fiți contemporani pentru o vreme,
niște străini impacientați de întâlnirea cu speranța și cu marile idei.


vă fac mărturisiri, nu mi se întâmplă prea des,
realitatea e aceeași chiar dacă oglindirea ei se face printr-un ciob
sau printr-o oglindă întreagă.


dacă eu mă schimb, și lucrurile dimprejurul meu se schimbă.
dacă tu te vei schimba, eu însumi voi fi schimbat atunci,
de vreme ce te-am putut astfel privi...


din această lume, nu mi-a trebuit nimic, cu excepția timpului.





Omului


Omule, mă voi vindeca de toate plăcerile și visele tale
numai dacă voi muri pentru tine.
limitat prin naștere, numai prin moarte voi putea să fiu liber.


femeie, îmi ești atât de dragă!
te privesc și te văd ca pe o mască a inimii mele,
pentru că inima mea s-a primenit cu tine
pentru balul acesta al lumii.
toată muzica o dau gândurile tale, rostite șoptit, cu buzele moi
și cu ochii.


mâinile mele, un zbucium materializat al sufletului,
au început să te mângâie, în loc să-ți arate
unde ar trebui să privești, pentru a putea să vezi acolo totul,
inclusiv pe mine.


să fie moartea liniște și viața numai sunet?





Poem scris după o ploaie de vară


În creiere ni se termină timpul și inima e locul
unde el se naște, pentru fiecare dintre noi în parte.


în rest, niște secvențe care duc la eternitate,
legăturile dintre acestea fiind un aport personal,
căruia i se mai spune viață, trăită, de preferință, în libertate.


tinerii, întocmai ca bătrânii, trec doi câte doi prin locuri ferite.
au ieșit, pentru moment, din vâltoare, fiecare având
un cu totul alt motiv.
unii cred că mirul curge și din sfârcuri de sfântă,
iar alții constată că Dumnezeu se poate găsi în domolirile lor.


nu îi condamn prea mult pe nici unii dintre ei,
mie însumi îmi zâmbesc și cărnurile crude,
și Dumnezeu îmi surâde prin niște întâmplări.
dar oare veșnicia, pe care o port,
o fi ea mai mică decât timpul pe care îl trăiesc?





De sfârșit și de bine


Noi, oamenii, suntem niște roți pe care se transportă timpul,
niciodată gratis.
trecem prin noroi, alteori prin praf, prin bălți și pe drumuri bune.
câteodată, putem să traversăm și petece de cer.
toate acestea nu sunt decât semne că drumul există.
văd împrejurul meu cum toți îmbătrânesc, mai ales femeile...
obrazul și zâmbetele, speranțele lor și gâtul,
mâinile și ochii care le-au văzut –
ele știu tot timpul că ochii care le-au privit într-un anume fel
au rămas într-o oarecare măsură ai lor.
în ceea ce mă privește, schimbările-s minore, de nebăgat în seamă.
la o privire mai atentă, aș putea fi însuși timpul
dacă toate aceste lucruri ar veni din inimă,
pentru că așa e lumea, o rană spre înăuntru întoarsă,
ea fiind pe jumătate universul întreg, iar cealaltă jumătate
e inima mea. cu bine!


* poeziile fac parte din volumul, în pregătire, Liber