Indiferent dacă îi place sau nu, Florin Bratu este bine integrat în generația 2000. Aș spune chiar că acest cuplu adamic, actantul-liric și Lavinia, s-a impus ca o referință clasică pentru momentul poetic actual. Regăsim în această poezie toate motivele-clișeu ale douămiiștilor: carnea îmbucătățită și degajată în spațiu („vântul împrăștie carnea putrezită pe străzi”), frica provocată de o realitate neprecizată („aici totul e aproape bine moartea nu poate pătrunde pe nicăieri”), defularea angoasei în sex și tonul neapărat grav.
Douămiismul are ca puncte de reper fracturismul, voința de autenticitate, gruparea Băgău. Este, totuși, o autenticitate a ghetoului, iar ghetoul, ca spațiu delimitat, închis, se regăsește mai cu seamă sub formă de tramvai, tren, autobuz sau în chip de cameră de cămin studențesc ori dugheană. Căminul este, cu precădere, oikumena surprinsă în microtextele lui Florin Bratu. Aici se petrec lucruri tipice pentru un alcov, însă fără veselie, fără juisare („ochii mi se lipiseră de degetele piciorului tău și-atunci/am ejaculat și am plâns”). Dragostea se materializează în special în sex, iar sexul este o strategie defensivă împotriva angoasei, a morții („stau în dragsotea laviniei ca într-un buncăr”). Dragostea însă înseamnă și explorarea obsesivă a cărnii celuilalt, a cărnii ca halcă, nu a trupului ca întreg: „seara lavinia îmi stoarce punctele de grăsime de pe față/îmi așez capul pe picioarele cald epilate/grăsimea iese prin piele dureros uneori”. Tandrețea aceasta zoofilă are un substrat maniacal. Cuplul paradisiac are ca liant un intimism grotesc: „lavinia când ești departe ești foarte departe/eu mă spăl cu periuța ta de dinți minute în șir”. Ceea ce-l dezgusta pe Gulliver în Brobdingnag, țara uriașilor, îi încântă pe cei doi îndrăgostiți care își sunt oglindă unul altuia. Efectul de oglindire ori chiar cel de zoom out, de lupă, nu e niciodată destul de intens: „o să-mi smulg ochii lavinia să te privesc direct prin nervul optic”.
Așa cum s-a spus, douămiiștii au exploatat un teritoriu poetic aproape virgin. Reacția isterică, cu plus sau minus, față de textele lor este însă nejustificată. Obscenitatea, blasfemia, violența și angoasa sunt demult ingrediente literare. Allen Ginsberg înjura acum câteva zeci de ani America, supermarketurile și efuziunile naiv-romantice ale lui Walt Whitman. Cum zicea însuși Marius Ianuș - o adevărată Mafalda a douămiiștilor -, a scrie așa cum trăiești și viceversa, adică dur și periferic, e un fenomen specific fostelor țări sechestrate în ghetoul ideologic sovietic. În Occident nu se mai scrie așa.
Pe de altă parte, e amuzant că tocmai criticii care i-au lansat pe adepții poeticii autenticului, a utilitarismului și a artei-reclamă nu țin pasul cu evoluția tematică și lexicală a noii literaturi. Cu cât literatura devine mai dezinvoltă, mai spontană și mai sfidătoare, cu atât critica recurge la formulări mai tehnicizate, mai pedante. Gh. Grigurcu compara ceastă atitudine a criticii cu un individ scorțos, tras la smoching și papion, dar gol pușcă de la brâu în jos.
Amuzant e și comportamentul inflexibil al douămiiștilor care invocă mereu prezența oblăduitoare a criticilor favorabili lor, motivând că numai aceștia ar fi capabili să le înțeleagă creația. De fapt e vorba de revendicarea descoperirii și formării unei generații – o chestie de simplu orgoliu criticoid. Iată de ce Marin Mincu îl încolțește, când se ivește ocazia, pe Alexandru Mușina.
Florin Bratu n-ar trebui să se teamă că scurtmetrajele sale nu vor fi receptate cum trebuie. Din contră, mânuirea bisturiului vizual (pe care o practicase și Eminescu în Când te-am văzut, Verena...) este făcută la modul inteligent-expresionist: „lavina deschide ușa și lumina îi nimicește îi arde/le rupe bucăți mari de carne ce se evaporă treptat//le subțiază întâi trupul și membrele ochii lor explodează/o limfă verzuie se împrăștie peste mese”. Microtextele nu apelează la argou, nu bruschează tabieturile limbajului. Și oricum ar fi, marile experimente pornografice la nivel lexical s-au comis mai ales în proză, poezia pretându-se cel mult la teribilisme argotice.
Florin Bratu s-a impus prin frecventarea unei poetici a dragostei și a angoasei studiate într-o conjunctură banală, trivială chiar. Contextul nu excludea însă sclipirea metaforică, evadarea în sublim. Estetica urâtului se îmbina cu calofilia („din omoplații ei țâșnea apusul/eu îi aprindeam steluțe de salivă pe cerul gurii//troleul e plin de insecte cu antene agățate de bare/cu fețe schimonosite”). Întrebarea rămâne cea clasică: quo vadis? În noile lui mini-cicluri poetice (apocalipse; senzitive), poetul pare să alunece spre extreme: ori înspre o clorotică lirică de dragoste, ori înspre fetișizarea obscenului. „Echilibrul între antiteze” este ratat. Cred că acesta este pericolul ce pândește o generație literară, cea douămiistă, prea curând clasicizată: pericolul manierei.