O noutate de ultimă oră: grupul Pardon, respectiv elevii clasei de arte Elena Toma de la Centrul Cultural Pitești, vor debuta alături de InDArt, pe data de 28 mai, ora 17:30 la sala MI din capitală, cu prezentare de modă, și vor cânta totodată câteva șlagăre internaționale.

Ne aflăm în sala Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor din București – sala de spectacol, în pauza spectacolului Plumbuita, copiii de la Pardon năvălesc pe scenă, se prezintă în chiote de bucurie. Cei din grupul Pardon ridică în picioare copiii din centrele de plasament, îi văd dând cu toții din mâini în ritmul celor de pe scenă. Exerciții de gimnastică și dans modern, cântece și voie-bună. Doamne! Ce energie au dragii de ei!


Iată-mă față în față cu Elena Toma, cea care este vinovată într-un fel, de tot ce s-a întâmplat acolo pe scenă.

-Elena Toma, te-am văzut în sală, îți conduceai în liniște îngerașii spre scenă, apoi din nou în sală, mi-am îndreptat aparatul foto spre tine, mi-am închipuit că tu ești (dar spre surpriza mea în aparat nu am găsit nici o imagine cu Elena), ce știu e că erai și ești îmbrăcată în alb, nu aveai liniște într-un loc și cât au fost copiii pe scenă parcă îi dirijai de acolo din sală. Cum e firesc, voi încerca să aflu câte ceva, cum altfel decât prin întrebări, deci cum a apărut trupa Pardon?


- În urma accidentului de mașină suferit în Israel în 1991, cariera mea artistică s-a încheiat. Nemaiputând profesa, bolnavă fiind, a trebuit să mă ajut singură pentru a-mi reface sănătatea. Am înființat Clubului XXL, clubul oamenilor excepționali și al mărimilor excepționale, care are în grila de activitate, printre altele și Clasa de arte Elena Toma. Instruiesc tinere talente, așez în glasul lor, în educația lor, tot ce eu nu am avut, tot ce mi-am dorit și tot ce, azi, eu nu mai pot face.

- De ce ai ales orașul Pitești, ești legată sufletește de acest oraș?

- Fiind bolnavă, fără puterea de a munci pentru a-mi asigura existența, am trăit din 1995, când m-am întors din Israel, din vânzarea tuturor bunurilor agonisite într-o viață. A trebuit, într-un final, în anul 2000, să-mi vând și apartamentul pe care îl aveam în București, în Piața Unirii. M-am mutat în Câmpulung Muscel. Am trecut prin multe greutăți, neajutată, neînțeleasă de semeni, luptând cu greutățile, înfruntând răutățile celor care s-au simțit deranjați de munca mea apreciată de publicul larg. În loc să fiu ajutată, m-au alungat din loc în loc, fără să le pese că eram un om bolnav care lupta pentru a supraviețui. Din anul 2002 mi-am revenit după 11 ani de suferințe, lipsuri materiale, financiare. Am plecat din Câmpulung Muscel, și neavând bani să revin în București, prețul imobilelor fiind peste puterile mele, am rămas în Pitești, după ani de umilințe și mari greutăți.

- Situația de acum nu mi se pare umilitoare, nu crezi ca există în toate o ordine desăvârșită, fără acel eveniment nefericit cine știe dacă azi erai aici, dacă aduceai bucurie pe chipurile unor micuți, dacă sălile de spectacol s-ar fi ridicat în picioare…

- Este prețul durerii mele, prețul singurătății mele. Elevii mei de azi sunt lacrima, dorul de mine, artistul apreciat pentru decența și demnitatea în cariera profesională. Așez în pregătirea lor artistul din mine, neputincios, azi.

-Da, te cred și ai dreptate, poate am vrut să îndulcesc un pic aducerile aminte, dar faptul că ți-ai revenit este o minune…(desigur că emoția Elenei mi se transmite și mie, am deja lacrimi în ochi, mă abțin), ce faci acum cred că îți place foarte mult, fiindcă am văzut pe fețele copiilor o mare satisfacție.

- Viața nu m-a răsfățat. Poate Destinul îmi mângâie existența lăsându-mă să-mi bucur semenii așa cum simte sufletul meu, așa cum mulți nu au înțeles că, la rându-mi, am nevoie de afecțiunea și dragostea lor. Mi-a rămas bucuria de a cânta, dansa, picta, scrie, prin talentul elevilor mei.

-Cum de ai ajuns la București cu trupa în ziua specatacolului Plumbuita? sau altfel spus prezența voastra pe scena de la MI se datorează cuiva?

- Fiind membru al site-ului www.poezie.ro, am avut onoarea să-i cunosc pe Sorin Teodoriu și Dan Simion. Ne-am propus să colaborăm și prezența grupului Pardon a confirmat dorința sinceră de a ne bucura pe mai departe de aceleași întâlniri de suflet, ca mesageri ai artei spre sufletul omenesc. Le mulțumesc pentru încrederea acordată și urăm succes InDArt și trupei de teatru Toma Caragiu, tineri minunați pe un drum deloc ușor în slujba înfrumusețării clipei.

-Eu personal am fost fascinată de ei și de prezentarea lor pe scenă, au ridicat sala în picioare, eram cât pe ce să îmi înlănțui și eu brațele în ritmul muzicii… mă simțeam și eu copil.

Dragii mei, să știți că eu sunt mult mai emoționată decât voi, încât nu vă voi pune întrebări, voi lăsa pe fiecare să se prezinte așa cum dorește și în ordinea în care voi doriți.

- Sunt Alexandra Andrei, am 12 ani, sunt la Clasa d-nei Elena Toma de un an și jumatate. Am cântat cu plăcere, cu emoția bucuriei de a fi alături de copiii defavorizați. Le doresc numai bine și viața să le fie mai bună.

- Eu sunt Maria Bratu, am 10 ani, tot de un an și jumătate la cursul de instuire. Am fost fericită să fiu alături de colegii mei în acest spectacol și sper să ne revedem, curând. Mulțumesc!

- Mă numesc Amalia Preda, am 10 ani și am cântat cu multă plăcere pentru copiii defavorizați și pentru toți cei care erau în sală. Sunt de 3 ani la curs și am cântat cu multă plăcere. Mulțumesc publicului pentru aplauze. Numai bine urez tuturor copiilor din întreaga lume și mai ales celor defavorizați.

- Sunt Bădulescu Ion Matei, am 9 ani. Sunt doar de 3 luni la Clasa de Arte și mi-a plăcut când cântam și publicul ne aplauda. Pentru toți am cîntat cu drag.

- Eu sunt Ioana Vișinescu, am 9 ani, eleva doamnei Elena Toma de un am și jumătate. Mi-a făcut plăcere să fiu, azi, alături de copiii defavorizați și am cântat cu toată dragostea pentru ei și pentru publicul din București. Le urez tuturor numai bine.

- Nedelcu Leonard Bobiță este numele meu, sunt elevul doamnei Elena de 2 ani și m-am bucurat să cânt în acest spectacol. Aș vrea ca toți copiii să fie fericiți.

- Mă numesc Andrioaie Teodor, am 8 ani și mi-a plăcut pe scenă să cânt și să dansez pentru toți.


Elena Toma - După cum vezi, dragă Maria, elevii mei sunt încântați și emoția li se citește pe față. Este acea emoție a plăcerii că au putut fi alături de tinerii actori ai trupei Toma Caragiu, iar marea lor satisfacție este că aplauzele publicului și în mod special ale copiilor din sală au răsplătit efortul pe care îl fac de a-mi bucura sufetul prin succesul lor. Mulțumim, Sorin Teodoriu, Dan Simion pentru șansa acordată.

- Elena am înțeles că tu pictezi, e o altă preocupare a ta?

- Da, o altă modalitate de a respira, pictura. Îmi așez sufletul în culori, ca un cântec. Nu am vândut tablourile. Toate cele peste 300 de picturi vernisate în 22 expoziții au fost piatra de încercare spre lumea sensibilă a culorilor. Am o relație foarte specială, culorile îmi sunt prietene într-un limbaj greu de definit. În urma acelui nefericit accident, culorile îmi provocau amețeli, dureri de cap. Pentru a nu mai avea această afecțiune, mi-am impus să le privesc insistent, până la epuizare, uneori, și cum puteam altfel decât întinzându-le pe pânză? Prima pictură am făcut-o pe o bucată de lemn în formă pătrată, neavând posibilitatea să-mi cumpăr pânza necesară, uleiurile fiindu-mi cumpărate de muncitorii români, bărbați, femeii, veniți să lucreze în Israel. Tot atunci s-a născut poezia: Logica pătratului. Cu adevărat, am început să pictez când Ioan Racolțea, un muncitor din Târgu-Mureș, mi-a cerut să pictez o cascadă 3m/2m. Am început să pictez dimineață la ora 11 și seara cascada a fost gata, materialele fiind cumpărate de Ioan. Atunci am înțeles că cele mai bune prietene îmi vor fi culorile, cuvintele, muzica. După venirea în Romania, am avut prima expoziție în 1996 la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, apoi... au urmat alte 21 expoziții în București la Muzeul Literaturii Romane, Clubul Parlamentarilor, Muzeul Național de Istorie a României, sediul fundației Renașterea Românească, apoi în Pitești, Câmpulung-Muscel. Nu am avut niciodată bani suficienți pentru a-mi procura materiale, ele fiindu-mi cumpărate de cunoștințele din București, amici, colegi, etc. Nu sunt școlită să pictez, am absolvit cursuri de proiectare construcții civile - mașini grele. Nu pretind că sunt pictoriță, ceea ce fac este culoarea sufletului meu întins pe pânză, cu lacrimile, lumina, întunericul lui. Criticul de artă Marin Mihalache, la unul din vernisaje, a afirmat că am deschis un nou curent în pictură, Ion Þugui, renumitul scriitor, a spus ca pictura mea este paranormală. Nu schițez niciodată, pictez direct pe pânză, așa cum îmi simte sufletul... respectând culorile și iubindu-le pentru ajutorul lor de a-mi regăsi echilibrul.Nu am vândut picturile mele, le-am dăruit.

- Aș avea multe întrebări să-ți mai pun, dar îți simt neliniștea, se pare că abia mai stai locului, vă grăbiți așa de tare spre casă?

- Nu mă grăbesc spre casă, ci, mai am o întâlnire programată de la care nu pot nici lipsi, dar nici întârzia. Mă despart cu greu de voi și îți mulțumesc, dragă Maria, pentru prezența alături de InDart și grupul Pardon. Vă mulțumim!