Duminică 25 iunie 2006, ora 14, vor citi Ofelia Prodan și Felix Nicolau
La finalul sesiunii de cenaclu Gelu Diaconu își va lansa volumul de debut, „Fabian”, editura Marineasa 2006. Romanul va fi prezentat de către Felix Nicolau și Cosmin Dragomir și se poate achiziționa pe loc împreună cu autograful colegului nostru.

www.radiolynx.ro:9500/stream LIVE NOW!!!

Vă invităm să ascultați LIVE pe Internet cenaclul de la Café Deko. Pentru a accesa emisia puteți folosi WinAmp , opțiunea "Play Url" (Ctrl - L) și introduceți adresa: http://80.97.185.191:8000 sau prin intermediul site-ului www.radiolynx.ro care este acum partenerul nostru pentru această emisiune live și probabil pentru alte emisiuni culturale pe care le vom desfășura împreună.
Așteptăm feedback-ul vostru în comentarii!



Biografie Ofelia Prodan:

Pe la trei ani am avut o viziune. De frică, m-am ascuns sub plapumă. Această întâmplare nu mi-a dat nici acum, retrospectiv, certitudinea existenței divinității, fiind de asemenea discutabilă. În liceu am fost pasionată de matematică, filosofie și literatură. Prima poezie mi-a fost publicată in Gazeta Matematică și era dedicată...matematicii. In 1998 am absolvit Sociologia (Universitatea București). Târziu, dintr-o întâmplare, am reluat jocul de-a ascunde și dezvălui metaforic.

Biografie Felix Nicolau

"Ascultând cerurile" (Versuri, Editura Arca, Arad, 1995); "Listening to the Skies" (Verses, Arca Publishing House, Arad, 1995), "Cucerirea râsului" (versuri, Editura Mirador,Arad, 1996); "Conquering the Laughter" (Verses, Mirador Publishing House, Arad, 1996), "Salonul de invenții" (Versuri, Editura Multimedia, Arad, 2002); "The Lobby with Inventions" (Verses, Multimedia Publishing House, Arad, 2002); Eroismul eminescian (Istorie si critica literară, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2003), Eminescu's Heroism (Literary Criticism, Perpessicius Publishing House, Bucuresti, 2003).

Colaborări cu poezie, proză, eseu și cronică literară în revistele Arca, Literatorul, Poezia, Ziua literară, Paradox.



Puteți comenta textele aici sau trimițînd comentariile pe adresa deko@agonia.ro.





Poeme
Ofelia Prodan





elena

ploua la un colț de stradă
cu șoareci
în rest era soare câinii se adulmecau sub coadă
nevestele dormitau cu ochii în cafea
elena se plimba nesigură de la un capăt la celălalt al patului

doar ea mai știa
unde își uitase rochia roșie de catifea
avea din când în când flash-back-uri cu sânii ei imenși
liberi în noapte
acum plouă cu șoareci
se uită în oglindă și vede doar șoareci

elena se transformă în canal
prin ea curg ape murdare
se umple de miasme

prin elena mișună cu ochi mici și roșii șoareci
îi rod pântecele

ea se cutremură
lovi stinghia patului cu pumnul
se ridică în picioare
era uriașă
goală


Ilegal

fereastră de ciumă
os de hamal
întindă-se buba ca mâzga-n borcan
vând corcodușe și borș
fac și ciorbă
nu dau de pomană
beau multă cafea
afișe neoane cartele afișe
multiplica-s-ar personalitatea mea
exponențial
la noapte niebunul îmi crapă pizda ca un ciocan
după privesc avid pe fereastră
ciuma se-mparte în mod illegal


Pastorală

bălăriile și corcodușele plezneau spre seară
când el păstorul mahmur cu sufletul înfundat
strângea muierea rumenă în brațe
mai scotea o buruiană din opincă
freca bine două corcodușe
și cu un aer de rege oferea una muierii

se lăsa o tăcere sacră
tăiată simplu de câte un geamăt timid

Poem Cuviincios
dedicat celor pe care i-am ofticat

domnișoarele de pension au o mare grijă
nu vor altă pălărie altă viață
ele se gândesc la călătorie

dacă ar fi putut
s-ar fi transformat în pisici
atunci desigur ar fi fost mai iubite

mi-e dor de zâmbetul lor timid
și de perversele gânduri de dincolo de zâmbet

bunul dumnezeu se va milostivi
le va scoate o cabrioletă în cale

domnișoarele de pension
vor fi fericite
probabil că deja au murit

mâine o să fac un scurt inventar


Tinca

serile Tincăi sunt lungi pline de păr roșu
ea își crapă gura să învețe cuminte a râde
căci are toți dinții stricați
dumnezeu știe de la ce
și mereu se privește în oglindă
se vede acum douăzeci de ani
apoi peste douăzeci de ani
și își numără trecuții și viitorii amanți
Tinco, i-am zis într-o seară
m-a lăsat bărbatu' că nu știu să mă fut
iar ea mi-a zis sinceră
eu nu am știut asta niciodată
cum așa? m-am mirat
e ceva care vine de la sine
e o taină
apoi Tinca s-a pnevmatizat


Tunelul

am găsit în pod o saltea veche
cam roasă de molii și pătată
ieșeau arcurile din ea ruginite
am pus-o pe prispă

motanul Virgil vine tiptil
se întinde pe saltea
și toarce

timpul începe să se dilate și
să se contracte ritmic
Virgil toarce în ritmul timpului

de undeva apare domnișoara Cristina
într-un roi de țânțari

Virgil face ochii mari
cască de i se văd caninii
și toarce alert

domnișoara Cristina plutește deasupra lui Virgil
și-l mângâie cu mănușa neagră

timpul se suspendă
salteaua toarce
din motan ies arcuri ruginite
domnișoara Cristina ține la subraț o mătură


Viteazul


Nu vă puneți cu el
viteazul înfigea tocurile în soare
îl neliniștea miezul de lumină
dar era viteaz
ieșeau aburii belicoși din el ca dintr-o explozie solară
însă trebuie șterse bine geamurile
altfel nu-i vedeți vitejia

are o pijama largă în dungi
ca o zeghe
uneori e sfătos
uneori îi e lene

eu știu că o să îmblânzească niște dragoni
apoi o să lingă miere
o să-și scarpine burta
și nici așa nu se va sfârși

deci este viteaz


Canibalism

înfulecă-mă dragul meu
atemporal și aspațial
suflet corcit migrator astral
bagă în tine această ciozvârtă și acest copan
asimilează-mă sacru și profane



zbor toxic

pasăre nebună plângea
în chiuvete
jumulea zborul toxic
de aripi păgâne
șiragul de perle în ciocul de sticlă găsi cuib.
în cuc! sus ! pe frânghie la mine!!!



blestemați-l

uite-așa mi-am udat mâinile cu
sângele vostru
apoi le-am scuturat peste pământ
și, doamne, cum mai curgeau stropii
din care răsăreau oase
acoperindu-mă încet încet ca un zid
port acum peste mine acest exoschelet
sunt monstrul cel mai ciudat
cel care v-a ucis
blestemați-l






MLAȘTINA VÂNTURILOR
Felix Nicolau

cine nu știe miercurea după-masă cu knorr de burtă și fasole frecată. Cine nu știe desertul cu ce-a mai rămas din Keats și Berdiaev.
când noi străbatem pustiul până la măsuța greierului : „alo, noi?”, „da, noi! cine ne…”, „ascultă, sunt aici în bluzonul ăla bej cu mickey pe față și o chiflă pe verso”, „și noi ce să…”, „…cu piciorul pe bolovanul de care se reazemă cabina telefonică și cu vreo 15 pijamale la fundul meu care vor să scape și ele de-aici. V-aștept urgent la ospiciu! auzi, la ospiciu!”
când coborâm după 35 de stații la 2 prăjini de albul molatec al zidului fără intrare fără expresie – doar vuietul de dincolo, iar noi ne târâm de-a bușilea două zile și noaptea devorând azima turcească până la bărbatul acela vioi în pijamale crem-vertical care-și smulge clondirul din buzunar și ne aruncă privirea în față:
„e toamnă și mă vedeți deși vara frunzișul mi-e atât de des încât mi se înăbușă pielea. Nici nu pot ieși prin gard în cartier după băutură și haleală din cauza coamei. Ah, de-aș fi coniferă!”
„va să zică se poate trece de gardul ăsta”
„oho! să vă arăt numai! pesemne ați venit să salvați pe careva? pfii, ca și mine! uite, vii să salvezi și după aia uiți pe unde-ai venit până-ți putrezesc oasele aici. Haidem!”
când ne furișăm prin cartierul nou-nouț, gâfâind pe la colțurile blocurilor, afară din lumea cocoțată în balcoane sfâșiind cina sub mirosul roșcat al sarmalelor; dincolo de spărtură când eram deja în mijlocul spitalului descompus în clădiri vechi mâncate și risipite printre gardurile vii înalte până la burlane
răsucind un aer tare peste cadavre pârâitoare de frunze fără coșciuge și Internatul 2 atât de confortabil cu cărămizile-i aparente și albul murdar al câinelui din poartă urmărit de piciorul asistentei Fufi, posesoarea acelui hohot legendar: „două săptămâni oaspeți-salvatori, după care vă dăm la rezidenți”, și ieși trântind ușa fără clanță
când iarna era destul de ușoară ca să ne aruncăm un halat bejuliu direct pe piele și să ne strecurăm printre gardurile moarte până la bolovanul de unde telefonam salvatorilor, așteptând cuminți mai apoi lângă ruinele vorbitorului verde-montan (care nu mai e cantină) unde savantul Gheorghe ne furișa fotografii de monede, arhiduci sau episcopi, portretele lui Mihai Viteazul la brâu cu căpățâna lui Osman-Pașa și Þepeș în valtrapuri orientale bătând nucile cu lancea-i înroșită și Doamne! cum le mai zicea Haralambie de rudele lui proto pentru care săpase curtea azilului până dăduse de clădirile astea cu tot cu doctori și asistente, și în cinstea căruia nu se dezvelise o plăcuță cu „aici a creat și recreat bardul Haralambie” și hai să facem o poză ca să pot ieși și eu odată în cartier după băutură și haleală
așteptând cuminți fără să vină nimeni strânși în liniștea noastră până la sosirea lui Fufi care însemna prânzul și consecințele sale
când Gheorghe dădu primii muguri prin martie iar doctorul Iolescu ieși la jogging în spatele vilei dimineața de tot, așteptat acum de doña Zornescu în aerul încețoșat ca după explozie, gâfâind o jumătate de oră după șef cu cheile clănțănind în buzunarul drept și monezile de 5 pesetas în celălalt, cu Fufi la rând mâine în fularul ei jilav pe gură să nu-i înghețe hohotul. Când ajunse însoțitoare Clito, cea violată, în țiuitul papagalilor scoși de la unu mai în balcoane de cei de dincolo
prevestind audiența la Iolescu din după-amiaza aceea senilă. Veniserăm bineînfășați în halatul nostru bej care posedase trupurile a mii de alți nebuni iar Zornescu se scărpină după ceafă: „ia papucii ăia de pluș și când vă strig intrați fffrumos”
și noi înlemniți în fața mahonului cu clănțău argintiu apoi „respecte, dle doctor” și „ia așezați-vă acolo”, cu Iolescu la capătul celălalt al curcubeului persan sorbind o țigară – adică tot timpul acordat – și mi-am strigat dreptul de tinerețe și sănătate mentală în scris și oral cu Zorneasca trăgându-mi mesajul la capătul curcubeului, iar în ciotul de țigară rămas am dat citire textului despre cadânele cu care alerga dimineața. Jap un hap galben, jap unul roșu și pe la pagina a 5-a șuieră Iolescu de sub mustățile academice și jap la pagina 7 ia ultimul hap cu urlet mare de sub buclele bej că alea n-au nevoie de idealism: „dă-le băi progesteron și foliculină”, iar când cu pagina 9 mă zgudui hohotul lui Fufi cum că zac tranchilizat ca o ciorbă de potroace de când intrase ea în schimb
din iulie frunzișul lui Gheorghe se făcu greoi și foșnitor în ciuda și în pofida studiilor numismatice ale lui Haralambie pe fise antice și medievale; atât de foșnitor încât Clito nu mai ieși în cartier de frica violatorilor. Din cauza umbrei ajunsesem cu Iolescu la fila 300 și tot nu renunțase la foliculină; se chircea după vraful cererilor de normalitate stivuit pe biroul lui de la capătul curcubeului, în spatele norilor făinoși de Lucky Strike – placentă a unui duh slab în căutarea sticlei. Mâine o să-i citim ce-a mai rămas din Keats și Berdiaev – apoi câșlegiul
cu lupa lui Haralambie am văzut printre gratii solul roșu și bocnă cu alb pe la poli al planetei Marte – Septembrie
mai întâi pe lângă gardurile stufoase și pereții ciuruiți apoi spărtura când! o roată de foc sfârâi pe lângă zidurile murdare de dincolo și mănușa vorace a crăpăturii mă sorbi în aerul ei mort unde Haralambie nu respirase vreodată iar Gheorghe s-ar fi ofilit pe loc – o planetă aridă, viețuită numai de camioane roșii umflate de băutură și haleală
însă răcni ca o împușcătură când trupul meu descărnat țâșni dintre buzele zidului cu țipătul urmelor din nisip vâjâitul tunetului săpat în aer și papagalii chirăind în balcoane între 2 molfăituri peste țesătura de alei deșirată sub cerbii picioarelor ca o cârpă putredă de care îți freci tălpile pline de amintiri lipite între crampoane. Nouă însă cărora vântul ne sângera nările țipetele ne zgârâiau ochii, cenușiul ne liniștea creierul revigorându-ne singurătatea și miracolul poftei. Capre și cerboaice ni se răsturnau sub zâmbetul pur îmbătat de viteză și tăios ca o lampă cu horbota iezilor șerpuind peste zările de-acum apuse ale spitalului, când de fapt fleacul plăcerii nu făcea decât să ne-ascută dorința de a susține până la capăt soarele cartierului în vârful unui piept prea îngust pentru spinarea noastră de zdrențe și oase. Suntem împreună Haralambie împreună cu Gheorghe și Clito – fără nici o scânteie de frică pe tăișul nostru călit sub jeturi fine de culoare și sens. Verdele-stins al morții date la maximum
din clopotnițele negre ale alimentarei pleacă și ies păsările fixe ale vânzătorilor cu bucata de patrie; din adâncuri grahamul sfințește vitrina
„Domnul polițist fără mustață mandolină și gheare mă predau, am pierdut spitalul, nu mai pot!”
„Carevasăzică și dumneata cauți Grahaalul!?”
„Nu, Spi-ta-lul!” „Ascultă dom’le, e cel cu Haralambie Gheorghe ce le te…?” „Da, da” „Păi acesta-i Grahaalul!” „Gra-, Graalul! după două mii de noiembrie! și l-am pierdut iarăși!” „Nenorocitule, ia stai tu să-ți tragem proces-verbal! Numele! ” „Parșival” „Pronumele….”