www.radiolynx.ro:9500/stream LIVE NOW!!!

Vă invităm să ascultați LIVE pe Internet cenaclul de la Café Deko. Pentru a accesa emisia puteți folosi WinAmp , opțiunea "Play Url" (Ctrl - L) și introduceți adresa: http://80.97.185.191:8000 sau prin intermediul site-ului www.radiolynx.ro care este acum partenerul nostru pentru această emisiune live și probabil pentru alte emisiuni culturale pe care le vom desfășura împreună.
Așteptăm feedback-ul vostru în comentarii!

Duminică 18 iunie 2006, ora 14, vor citi Paul Bogdan și Ioan Albu.

Paul Bogdan este absolvent al Institutului Teologic al Patriarhiei Armene din Ierusalim. Debut în poezie: "Poezii", volum în tandem realizat împreună cu Ioana Andreea Bogdan, Editura Ararat, 2004
Debut în proză: Antologia concursului național "Ion Creangă", povești și povestiri

Ioan Albu este absovent de filosofie la București. Actualmente, profesor în Galați.

Puteți comenta textele aici sau trimițînd comentariile pe adresa deko@agonia.ro.


PAUL BOGDAN

Actul I

Personaje:
-Eu pe scenă, șezând pe un scaun auster cu trei picioare, fără spătar ce are natură morfonemă. Într-un colț întunecat al scenei se vede un computer.
Sunt îmbrăcat în redingotă
-Alte apariții inopinate fiecare intervenind la momentul prestabilit de autor

Lumină difuză de o culoare nedefinită

Eu (adresându-mă publicului din poziția gânditorului): Trăiesc într-o clipă a literaturii când marile condeie își vând impresiile și trăirile sub forma antologiilor publicate în reviste sau sub formă de jurnal. Aceste două rânduri deja mă obligă moral de a termina aici ceea ce am început, o carte despre viața mea.(mimez pentru o secundă ieșirea din scenă, lucru ce produce o mișcare de nemulțumire în public. Revin)Doar dorința de a mă destăinui (continuu picior peste picior, ținându-mi pantoful cu ambele mâini), de a mă vărsa spre exterior cu speranța că un retur m-ar alimenta din nou cu mine însumi, mă ține lipit de această unealtă modernă a scrisului, computerul, care, printre altele, are și dezavantajul de a mă fi făcut să uit plinătatea scrisului de mână.
Aș putea crea un personaj cu nume bine ales care, în rândurile mele, ar putea căpăta un caracter asemănător cu al meu, modificat de la o vârstă la alta, evoluând până la acela ce sunt astăzi, dar unde va fi asumarea celui ce sunt dacă nu mă pun pe mine însumi în pielea mea, cu toate cele ce sunt?(în fața publicului îmi schimb înfățișarea de câteva ori) Poate astfel voi fi tentat de a-mi ascunde din defecte sau disprețul pentru cele ce am fost uneori, mă voi înfățișa cu mult mai urât decât cel care am fost, sau mai frumos decât voi fi putut vreodată deveni. Vom vedea. Cert este faptul că eu nu pot minți, de parcă aș umbla mereu cu o fantă în piept, expus indiscreților.
(în acest moment spectatorii se apropie pe rând și îmi pipăie deschizătura din piept din care se vede ieșind o lumină de culoarea pietrei de jasp, pulsând în ritmul bătăilor inimii. După ce ultimul curios s-a întors la locul său scaunul se transformă într-o simplă tablă de școală, mai apoi în melasă, mai apoi într-o frică și mai apoi în femeie, toate acestea în ordinea narațiunii.)
Niciodată nu mi-a plăcut matematica și nici orice altă materie care are vreo legătură cu acest calvar aporetic. Încă mă trezesc din coșmaruri în care tabla verde, albită de semne cabalistice, mi se prăbușește peste frunte transformându-se într-o melasă amară.
Perioada premergătoare examenelor ce încă stăruie încăpățânată în subconștient, cu emoțiile inerente, hiperbolizate de frica necunoașterii, mă trezesc în toiul nopții scăldat în ape reci. Revenirea la realitate se produce lent, satisfăcut fiind, precum un sisif ieșit la pensie, că iată-mă-s un om la casa lui, absolvent de școli, absolvit de posibilitatea unei reevaluări matematice ce s-ar putea întâmpla cândva.
(În fundal Dansul săbiilor cu un tempo mult încetinit, peste această melodie o femeie fredonează un cântec de leagăn. O alta, din când în când mă cheamă pe nume apropiindu-se de urechea mea. Totul în surdină)
Și cum toate încep de la femeie, și această aversiune a mea față de matematică a început de la o femeie, încă din clasa a doua când, conștientul meu nu percepea această mamă a tuturor sfințeniilor și păcatelor așa cum o înțeleg astăzi. Pe atunci ea nu avea sâni și talie, pântec și un subpântec pe liniile cărora aș fi putut să imaginez sau cărora le-aș fi putut cauza o conștientizare a existenței mele. Era un sentiment și atât, prea depărtat în timp pentru a-l mai putea reda la intensitățile trăite. Dacă ea nu s-ar fi ivit atunci, când intelectul căuta orientare, probabil că s-ar fi bucurat lumea de un geniu al științelor exacte care aș fi devenit fără nici un dubiu. Dar așa, departe de logica matematică, am rămas în mine cu acel sentiment al primelor trăiri pe care l-am exploatat până am ajuns ceea ce sunt, un contemplator al sentimentului, un narator al său.
(Sunetul de fond încetează. Femeia se transformă într-o țigăncușă de vreo paisprezece ani. Contururile sale sunt vagi. Tot ce poate stârni interesul unui bărbat este ascuns fie de ceață fie de faldurile abia întrezărite ale portului țigănesc. Are în mâini o pereche de cărți pe care numai eu, fiind cel mai apropiat de ea, le văd. Vorbește continuu dar nu se aude nici un sunet buzele mișcându-i-se concomitent cu ale mele)
Þigăncușa avea ochii verzi și broboadă roșie, fustă lungă și, ca oricare altă țigancă ce ghicește, dibăcia de a te face să scoți bani pe nesimțite din buzunare. Þin minte că nu numai cuvintele sale m-au făcut să-i dau economiile proprii- trei lei pentru batoane și eugenii- și să lipsesc zile întregi de la școală, ci profunzimea verde a ochilor, singurul lucru pe care de fapt mi-l amintesc despre ea, restul, broboada roșie și fusta fiind doar completări pe care le fac astăzi din dorința de a cadra acei ochi într-un personaj.(suntem înconjurați de o nuanță verde care nu poate fi considerată lumină. În ochi mi se ivesc lacrimi melancolice și câteva suspine se aud din sală)
Apariția ei în viața mea a coincis cu tabla înmulțirii iar șederile noastre pe malurile Chitilei (curgerea unei ape se face auzită preț de câteva clipe) cu nedumerirea tatei în ceea ce privește starea mea de imponderabilitate, stare incontrolabilă prin loviturile de curea menite să mă aducă cu picioarele pe pământ (tata nu va apărea în această scenă). Iar eu, ca orișicare puiet tăiat de tânăr, scoteam mlădițe prin alte părți decât cele impuse, prin făgașele convenabile mie, acelea ale iubirii, crescând nu la voia întâmplării, ci într-o direcție pe care nu o regret în aceste clipe.

(în acest moment, pregătindu-mă de finalul actului, îmi reiau poziția de la început și continuu pentru câteva secunde):
Cum puteam să încep a mă arăta dacă nu prin a istorisi trecerea pe care o săvârșește un bărbat într-un moment dat al vieții sale, inconștient, printr-un pas uriaș și speriat, între mușcătura înfometată pe care o cunoaște sânul mamei și aceea plină de voluptate și beție pe care numai femeia iubită o poate simți?

Mama, care nu a lipsit de la nici o reprezentație până în momentul maturizării mele își ascunde fața roșind. Celelalte femei trăiesc momente doar de ele cunoscute. Cortina nu se trage deoarece pauza dintre acte este foarte scurtă. Mă duc înspre fumoar.

Sfârșitul actului I
…care nu este neapărat finalizat sau care, într-o altă reprezentație, va putea trata o cu totul altă perioadă a vieții mele


Actul II

Scena este formată dintr-un oraș de provincie, o depresiune. Spectatorii se află pe munții din jur la o distanță relativă față de mine, lucru ce face posibilă vizionarea.
Scaunul cu trei picioare din actul întâi este situat deasupra mea. Poate simboliza orice. Din picioarele sale ies fascicule de raze ce-și schimbă culoarea în funcție de scenă.

Personaje:
-Eu, uneori fiind copil, alteori narator sau și una și alta
-Mulți copii nerăbdători de a intra în scenă la momentul oportun
-Ioana și mama ei pe care o condamn pentru pierderea primei iubiri
-Cristina

Eu (strecurându-mă printre blocuri deocamdată ca un nor, pe fața mea se perindă proiecții cinemascop cu frecvență rapidă):
Copilăria mea i se putea întâmpla oricui. Am trăit în perioada în care doar „Mihaela”, „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea” și „Pierduți în spațiu” mă aduceau acasă, în fața televizorului alb-negru. Pe atunci computerul se afla în stadiu de embrion, un embrion gigantic ticsit cu lămpi, ascuns prin buncăre de teama spionajului industrial. Folosindu-mă de aceste inexistențe am crescut bătând câmpii, maidanele, pădurile și cam tot ce se putea escalada, excava, explora. Jocul copiilor de atunci era altul, solicita forță, curaj -uneori curajul se transforma în bravadă-, și lucru în echipă.
(Copii intră în scenă. Pe mulți îi recunosc: Þuțu, Gabi, Codrin, Cristi, Sandu, Olimpia, Lulu, Vivi, Radu, Gabi, Stroe, Dan, Florin, Nelu enumerarea ar putea continua. Sunt îmbrăcați așa cum mi-i aduc aminte, în cămăși lungi și albe.)

Jocul șapte pietre:

Joc în două echipe. Se căutau șapte pietre și se așezau una peste alta, de la cea mai mare la bază, la cea mai mică în vârf. De la o distanță marcată cu o linie aruncam pe rând cu o minge de nouă lei, din cauciuc albastru, către grămada de pietre. Prima echipă care reușea să dărâme grămada era cea vânată cu mingea, oprită fiind astfel din tentativa ei de a restabili ordinea pietrelor. Copilul atins de minge părăsea jocul iar cel, dintre cei vânați, care prindea mingea în zbor fără ca aceasta să fi atins pământul, o putea arunca departe acordând astfel coechipierilor timpul necesar pentru a îndeplini misiunea. Tot el avea dreptul să răscumpere un jucător lovit de minge care stătea trist pe margine. (Dan stătea tot timpul pe margine, era firav. Se speriase când era mai mic, părul îi căzuse, de aici și complexul de inferioritate ce îi afecta toate acțiunile. Maică-sa trece undeva prin fundal, îi prepară comprese din foi de ceapă. Copiii nu o observă) Acest joc se termina când grămada își recăpăta forma inițială și cel care punea ultima piatră striga: șapte pietre!, sau când toți cei vânați fuseseră nimeriți fără a fi reușit să reclădească acea piramidă banală.
Acesta era unul din jocurile organizate ce funcționa pe baza unor legi nescrise, transmisibile din generație în generație, de la un cartier la altul, până când s-a pierdut undeva în timp.
Jocurile sezoniere erau de altă natură, beligerante în adevăratul sens cuvântului, constând în lupte de stradă ce aveau ca sursă de conflict apărarea teritoriului, curțile blocurilor sau cățelandrii pe care îi adoptam sau furam de prin curți. Ca arsenal se foloseau arme sezoniere. (În jurul meu ies din pământ blocuri ce au creneluri și la ferestre ghirlande de flori. Molda, cățeaua blocurilor A, va deveni legendară. Pentru puii ei a curs sângele nostru) Astfel, vara (lumina cade peste oraș verde și înflorată. Cete de copii trag aiurea cu praștia. Acei spectatori care sunt părinți de profesie dezaprobă toate acestea cu mișcări din cap, la unison. Câțiva țipă atinși de proiectilele de fum ) foloseam în lupte țevile de plastic pentru conductori electrici prin care suflam tot felul de proiectile dotate cu bolduri sau cuie și praștii la care foloseam bile de cocs metalurgic sau de sticlă. Iarna, (lumina este acum albastră. Copiii aleargă printre spectatori împărțind pături) ne înarmam cu tulpinile brazilor de crăciun, curățate de crengi până la ultimul rând pe care-l lăsam- tăiat la zece centimetri de tulpină- drept gardă a săbiei improvizate. Ca scuturi foloseam butoaie din carton, în care se ambala ghipsul dentar, pe care le tăiam în două pe lungime și ni le legam de antebraț cu sârme sau sfori. (eu sunt cel care eram atunci, un copil slab ce poartă pe cap o căciulă din blană de vulpe înnodată sub bărbie. Armele mai sus prezentate sunt purtate cu mândrie. Strălucesc!) Astfel de armate puteau fi văzute fugind pe străzi țipând fioros, victorios, uneori însângerate. Jocurile acestea se opreau când teritoriile fuseseră ocupate sau apărate, când venea seara și pe unul dintre căpitanii, ce nu depășea vârsta de zece ani, îl chema maică-sa în casă. Armistițiile se încheiau zilnic prin înțelegeri tacite pe perioada orelor de curs, perioade în care nici un participant al acestor conflicte nu putea fi agresat de către tabăra adversă deoarece se putea foarte bine întâmpla ca unul dintre beligeranți să fie coleg de clasă cu mai mulți din tabăra inamică. O eventuală încălcare a acestui gentlemens agreement, aducea cu sine penalitatea ce consta în vânarea acerbă a agresorilor prin tot orașul, izolarea de grup și maltratarea lor până la sânge. Atacarea unui ins izolat era considerată un fapt lipsit de onoare și se aplicau măsuri punitive lipsite de onoare. Nimic mai simplu.
(Copiii ies din scenă îmbătrânind treptat, cu fiece pas ce îi poartă spre culise. Unul dintre ei a murit, se numea Radu. Dumnezeu să-l ierte!)
Aș putea scrie o carte numai despre jocuri. „Poarca”, „țările”, „lapte gros”, „uliii și porumbeii”, „vânătoarea de rațe”, „capace” sunt doar câtva dintre ele care-mi vin acum în minte. Pe toate mi le amintesc cu o prospețime a imaginilor venite parcă din ziua de ieri.
(Scena coboară pe malurile râului Trotuș. Pe plaja din prundiș, multă lume. Alți copii intră în scenă, ceva mai mari.)
Pe stânca mănăstirii Răducanu, care se ridică din apa Trotușului până în curtea bisericii pe o înălțime de paisprezece-cincisprezece metri, se oficiau ritualuri de inițiere în ale bărbăției. Orice băiat care învățase să înoate și se încumetase măcar o dată să treacă râul înot, era dator de a se arunca în valuri de pe marginea de sus a stâncii. (Generații de tineri stau suspendați deasupra apei. În interiorul lor moare ceva, se naște ceva. Planează ca fulgii toți deodată. Numele unora dintre ei este scris în cartea orașelor ale altora, pe stâncă. O cruce) Lucru ușor de făcut dacă nu stăteai mult pe gânduri și nu dădeai timp mișcării apei și înălțimii să accentueze tremuratul picioarelor ce, odată pornit, te obliga să părăsești stânca prin curtea mănăstirii, în chiloți, fără a fi sărit, de două ori rușinat.
(Intră în scenă Ioana. O fată tunsă scurt, pregătită pentru a deveni femeie oricând. Costumul de plajă portocaliu nu reușește să o ascundă de privirile și imaginația mea febrilă. Lumina însăși devine portocalie. Până și amintirea îmi provoacă o durere joasă. Se așează pe un pled de iută. Un pui de țap îl paște cuminte.)
Ioana, prima mea iubire reală, adică amețitoare și dureroasă, m-a ajutat să trec acest prag cu ușurință aparentă. Cățărat pe stâncă, sub privirile ei, renunțarea în viață mi s-a părut pentru prima dată imposibilă. Încercând să mă arunc în picioare, cum o făceau și alții, am alunecat pe piatra de calcar și, dezechilibrat, prin nu știu ce legi ale echilibrului, am plonjat în cap. Þin minte că mi-au trebuit câteva secunde bune sub apă pentru a realiza care este susul și care este josul. (Scena se umple de apă tulbure. Se aude în zgomotos rostogolirea pietrelor pe fundul albiei, urechile îmi țiuie) Dar cine mă aplauda de pe mal atunci când am ieșit? Ioana. Ioana care-mi considera zâmbetul împietrit de spaimă drept zâmbetul unui bărbat deplin, cu tot înțelesul pe care îl putea suporta substantivul bărbat la acea vârstă.
Cu Ioana nu am devenit altfel de bărbat, lucru ce s-a întâmplat ceva mai târziu cu o femeie al cărei nume mi-e drag să-l destăinui(Ea, prima femeie, stă printre faldurile de catifea ale culisei. Numai eu o pot vedea. Se lasă dezbrăcată la fel de cuminte și priceput. Își ține în palme sânii descoperiți de veșminte. Nu peste mult timp îi zâmbesc în timp ce îmi iese din viață) Ne-am despărțit odată cu terminarea vacanței, după un lung șir de scrisori. În ultima, exasperată de insistențele mele, mi-a înșiruit toate greșelile de ortografie comise. Mama ei era profesoară de română și locuiau în Constanța. (Tabla verde din primul act se materializează din scaunul cu trei picioare ce a coborât în timpul ultimei fraze, apoi, într-un zgomot de sticlă spartă, ia alura Ioanei din prezent. Este profesoară de română și nu m-a putut uita niciodată. Este o fată bătrână deosebit de urâtă. Iată răzbunarea mea!)

Pe scenă nu se mai întâmplă absolut nimic

Sfârșitul actului al II-lea


Actul III

Scena are fundal roșu, eu stau pe scaunul cu trei picioare

Unde din nimic apar câteva femei al căror număr nu este important.
Stau nemișcate pe scaune cu patru picioare, în spatele meu, înconjurându-mă într-un semicerc. Spatele le este drept, lipit de spătarul scaunului. Privirile îndreptate înainte mă traversează ca fasciculele de lumină un punct convergent. Mâinile lor sunt așezate drept, pe genunchi. Sunt identice, deosebit de frumoase în percepția mea.
Alături de mine, turcește, șede Ioana, soția mea (a nu se confunda cu Ioana din actul al II-lea). Scrie într-un carnețel poezie, sau cele spuse de mine, sau Dumnezeu știe ce…


Personaje:
Eu –stânjenit de prezența Ioanei
Ioana (care se poate socoti coautor)– curioasă și totodată nemulțumită de acest Act
Mai multe femei - ale căror nume nu se vor specifica niciodată


Eu (dregându-mi glasul, observând carnețelul Ioanei și indiscreția vădită a spectatorilor):
Bărbații se laudă. Femeile stau cuminte pe scaun cu picioarele strânse defensiv. Iar eu, din respect și iubire pentru ce a însemnat femeia în viața mea, aflată sub toate formele ei, am să păstrez în mine secretul identității sale. (Se simte pe scenă un sentiment de simpatie). Înțelegând-o ca pe un tot, ca pe o singură persoană, mamă și amantă, prieten și dușman câteodată, poate doar ca pe o necunoscută ce trece pe stradă dorindu-mă sau respingându-mă din priviri, nu pot decât să o salut ca pe o fericită apariție și, uneori, să scriu despre ea. (Ioana notează febril în carnețel o rubrică lungă ce poartă titlul: măsuri preventive. O liniștesc din ochi asigurând-o că nu este cazul)
Femeia nu este un mister. Pentru bărbatul iubit este tot atât de abordabilă pe cât este de inaccesibilă, curvă și virtuoasă în măsura în care ea dorește să se considere când una când alta, cu alternanță grațioasă și jucăușă. Pentru cel necunoscut poate fi, prin exclusiva sa opțiune, în continuare un pasager insignifiant sau o dragoste pe viață căci, odată intrat în cercul intim al unei femei ai posibilitatea de a fi primit cu pricepere de o amantă veșnică sau de o străină. Adevărat este și faptul că femeile îți pot dărui fiecare la rândul ei câte o viață, fiecare relație fiind o reîncarnare spre desăvârșirea iubirii.
(Femeile de pe scaune se ridică toate la unison, își duc scaunele în culise și intră în rândul spectatorilor. Unele dintre ele au venit însoțite. Fețele lor dispar în întunericul sălii luminile rampei fiind orbitoare, de un alb ca al unei mese de disecții. Ioana, rămasă cu mine pe scenă, stând tot pe jos dar întinsă ca pe un divan, privește către un grup de tineri ce sunt luminați de la intrare până la locurile lor de o lumină obraznică. Continuu după pauza scurtă necesară celor relatate mai sus):

Desigur că aș putea să o dezbrac de toată frumusețea, să o arăt așa cum au cunoscut-o alții în cele mai urâte momente ale vieții sale plină de ură și capabilă de intrigă; psihic afectată de viața sexuală și într-o indispoziție mensuală groaznică. Aș putea renunța la preludiu și să o posed în lifturi de mare viteză, agățată de panoul de comandă ca o păpușă Barby obsedată de liftierul suferind de priapism. Aș putea să-mi fac implanturi, schimbare de sex devenind astfel o adevărată scriitoare care ar putea să povestească despre toți cei care au trecut prin budoarul ei ca printr-o gară unde patefonul defect ar urla încontinuu „Mersul roților de tren”. Dar eu sunt un romantic întârziat. Femeia mea va fi întotdeauna frumoasă și unică, mereu lângă mine, de data aceasta o alegere definitivă.

Aici actul se termină brusc. Ioana mă ia de mână și ieșim din scenă. În culise, unde nimeni nu ne aude, îmi spune că nici o soție de scriitor nu a acceptat așa ceva din partea soțului său, că așa ceva nu s-a întâmplat în toată literatura română, că ea ar putea scrie cu totală sinceritate, dar n-o face pentru că m-ar răni. În sensul acesta, eu sunt un mai mare scriitor decât ea, poate chiar cel mai mare și că ar fi bine să aduc Premiul Nobel în familie. O liniștesc sărutându-i mâna și îi spun că ce am scris în acest act poate fi considerat literatură și tratat ca atare și-i promit că va fi menționată drept coautor. Cele ce simt pentru ea sunt sentimente unice și inalienabile. Huiduielile celor din sală care au rămas în așteptarea continuării acestui act nu mai contează.


IOAN ALBU


muzicală

mai întâi a trecut norul de gaze
de la eșapamentul autobuzului galben scorojit de oraș de provincie
apoi s-au deslușit din nou semne de viață pe trotuar
am văzut-o atunci cât era de cochetă
avea pielea fină sub borangicuri înțepate de sfârcuri
o, era bine la curent cu moda
și îi plesneau blugii pe cur
și era frumoasă de jur-împrejur
când deodată a trecut un mort cu o fanfară
- aiurea, erau vreo trei țâgani cu flașnete –
și toată frumusețea i s-a scurs pe asfalt
și i s-au lăsat sânii
doi bătrâni râdeau gros și arătau cu degetul
până când au început să se destrame
și fanfara cânta în la minor
iar autobuzul pleca în laminor
cu navetiștii de la combinat


natură moartă

Fanfara se cristaliză în decorul fluid

Dintr-o dată alămurile priveau în gol
Trompetele erau niște hăuri mute
Ca acelea ce se deschid în ochii morți

Dintr-o dată violetul și galbenul izbucniră-ntr-un răcnet

Și niciodată incestul nu se mai dezvăluise
Ca în imbrățișarea aceea mută
Ca în revărsarea aceea vegetală peste chioșc


Poeții de provincie

Ce triști sunt poeții din orașele de provincie
Ce blazați se adună prin crâșme cu operele complete la ei
Ce dezinvolți îți dau dedicații pe șervețele
Și cum se elogiază unul pe altul
Amintindu-și că toți,
Toți, l-au cunoscut bine pe Nichita - oho, habar n-aveți voi
Cât whisky am băut io cu Nichita la el, în Piața Amzei,
Mi-a spus poete, ești mare, ești mai mare ca Labiș –
Iată, poeții intre ei discută lucruri fioroase
Cum că, dacă ești așa mare poet, ai da foc la biblioteca din Alexandria?

Ce triști sunt poeții de provincie
Ei, care s-au comparat cândva cu Dinescu
Ei, care înnobilează atmosfera cu respirația lor
Care se descompun în picături de ambrozie și nectar,
Amanții aspirantelor la gloria concursurilor de poezie de la Carei și Agnita
Toți acești derviși rotitori care fac minuni de oralitate nebună țicnită
(înainte de a începe să declame din ei înșiși)
toate aceste pre-texte alcoolizate

Ce triști sunt acești poeți de provincie
Cărămizile soclului pe care se înalță nasurile-n vânt


hibernală

din nou zăpada a răpus orașul muncitoresc
și a periclitat viețile alcoolicilor
adormiți pe sub scări
singuri, drogații de la periferie adulmecau
cu paie lungi, de cocktailuri exotice
brazdele aparatelor moderne de deszăpezit

astăzi oamenii au ratat cursele regulate
o, câte răcnete groaznice de Hristoși și candele
nevestele urmăreau spectacolul de după draperii
și baricadau ușile cu dulapul și cu fotoliul

astăzi crâșmele au dat vin fiert pe datorie
și pe-nserat in aburii roz siluetele
patinau lenevos (sigur, mai erau și nervi, cafturi, sudalme)
imbrățișându-se cu oamenii de zăpadă
(unii cădeau ca bulgării, ningea cu bețivi)

si noaptea a ascuns încă o dată crimele și violurile alcoolicilor


iubita mea pleacă precum nava enterprise

iubita mea tu ai plecat la ambiție
când s-auzea sirena de la casa de apă
te-am urmărit de la balcon până
ce-ai dispărut printre uniformele combiniștilor
ai plecat cu o cursă convenție doar
ca să te cari mai repede din cartier
nu ți-a păsat că ajungi la poarta sidex
că îți pun laminoriștii mâinile pe fund
și de acolo nu ai maxi-taxi trebuie să stai la autostop
nu ți-a păsat de controlorii ratu nici
de micii cerșetori atât de insistenți și hoți
ce ai făcut iubito în vagonul ăla de München
cu harta Münchenului pe geamuri
ce ai făcut tu cu combiniștii aceia fruntași în producție
care te priveau ca pe un furnal?


stând pe o bancă viața e mai frumoasă

ieri am stat pe o bancă
în parcul municipal neîngrijit
buruienile verii răsăreau peste tot
și m-am gândit la diferența dintre mine
și o plantă
(parcă /
sau la alte prostii, nu mai știu)
desigur am fumat o țigară
și cred că m-am jucat cu bricheta
a fost chiar o zi cu fanfară
toridă
știu numai că am văzut un cur mortal
în niște jeanși
și am mijit ochii
zâmbind cu toată gura


nu întotdeauna conceptele temporale au sens

poetul ioan albu a văzut odată în maxi-taxi o tânără
s-a uitat la ea și și-a dat seama
că ceea ce simțea
simțea încât ar fi putut recurge
la tot felul de clișee ca să exprime sentimentul
ar fi putut spune
că inima îi bătea să-i spargă pieptul
că inima i se suise în gât
că îi tremurau picioarele
și vreascurile
că nu știa dacă e treaz sau visează
că simțea cum îi crește pe spinare păr de câne turbat
și altele asemenea
dar fiind poet
poetul ioan albu a preferat să nu folosească asemenea clișee
el și-a imaginat doar
în mintea lui întunecată de băutură
un mare semn
!

între timp tânăra i-a spus
(cu un oarecare reproș în atitudine)
în fiecare zi merg cu hârbul ăsta
și fac conversație cu șoferul
și fac conversație cu combiniștii care mă înghesuie
și mă adulmecă
de mă lasă fără mirosul meu atât de feminin
unde ai fost până acum?
e prea târziu a venit vacanța
voi dispărea de acum din microbuze
treaba mea unde
treaba mea

poetul ioan albu s-a trezit din leșin numai mult mai târziu
aproape la capătul traseului
unde s-a simțit printre altele și jefuit

de atunci umblă poetul
ioan albu
la ora cutare în toate microbuzele din galați simultan
a deprins numai pentru asta ubicuitatea
el și-a dezvoltat zeci de nasuri
care sunt în veșnică patrulare-adulmecare
și ochii lui ca ai lui argus sunt mulți
mulți
de tot / fără număr

chiar dacă e vacanță
ioan albu nu va înceta să cutreiere microbuze
și să se bată cu șoferii
și cu combiniștii

acum el zice pula mea
ca să nu pară patetic


poeme din jurul blocului meu

mă amestec printre oamenii blocurilor
care fac grătar la garaj
și petreceri campestre lângă tomberoane
puțin câte puțin încerc nelămurirea că între ei e ceva
se simte un fior la care eu nu am acces
încât devin paranoic
e o formă de viață străină
la care mă uit din exterior

dimineața totul moare în jurul blocului
suntem aici ființe nocturne
ziua căutăm întunericul și căldura combinatului
noi acolo ne avem coloniile
dimineața pe aici e a câinilor și cocoșilor
a păsărilor năvălind dinspre dunăre
și a clopotelor din turnul mânăstirii
care numai noaptea nu bat

am fugit aseară printre blocuri
cu câinii urmărindu-mă în haită
nu era nici un om nicăieri
erau doar niște milițieni preocupați să-și poarte harnașamentele
am fugit prin tăcerea atât de calmă
încât nici nu știu dacă mai eram om
iar după aia am intrat pe internet
ca o virtualitate cu mască de ioan albu

nicăieri totuși nu poți fugi așa ca în vis prin beznă
nu poți scăpa de teama obiectelor moarte
ca în vise
oamenii, dracii, zeii sunt vii chiar când morți
în visele mele atât de întunecoase
poți totuși să dai până și acolo
de câte un perete neted, de netrecut
pe care unghiile tale zgârie ca pe un capac de sicriu

pe scara mea locuiesc oameni pe care nu i-am văzut niciodată
familii întregi de proporții nebănuite
cred că și eu sunt la fel de invizibil ca ei
îți dai seama că exist numai dacă te împiedici de mine
de asta mă ocolesc în procesiuni tăcute
ca și cum ar însoți mereu un mort la fel de invizibil
și niciodată nu știu ce-o fi în afara ușii mele
chiar cu o secundă înaite să mă uit pe vizor

de pe acoperișul de smoală pârlită al blocului
cad uneori vietăți mutilate cu aripi
prin fața geamului la care eu fumez o țigară
aștept de mult cu o plasă la îndemână un înger
aș vrea să salvez un înger de la cădere
numai că ei par că ocolesc acoperișurile de smoală ale blocurilor

și totuși am auzit ceva într-o noapte
ca și cum într-un colț sordid se zămislea o viață
un cactus chiar a înflorit pe balcon
în noaptea mirositoare a cocs
poate că nu e o bulă de vid aici poate
că din universul ăsta este scăpare
poate voi găsi sub pat o ușă
prin care dacă mă dau de trei ori peste cap
și mă fac muscă
am să zbor bâzâind pentru o vreme


thriller în holdă

alergam printre vaci
în mâna dreaptă cu o carte de max frisch
și strigam numele meu fie calul
calul sunt ieu
aveam de mână stângă o tulpină de lobodă
dădeam cât puteam și croiam muștele toate
eu eram ca un erou grec
prost dar viteaz
cu o cută sinistră pă obraz

și mai croiam câte o vacă cu cartea
să-i intre bine în cap cine face cultura pă pajiște

și-am alergat până ce m-am rătăcit în ovăz
și am văzut spice cu bobul de aur de paișpe carate
când puneam eu mâna
mă înțepam în coarnele dracilor
dar am zis
pohtesc o cereală, jupânilor
vă ard cu coasa ca pă vampiri

când am început genocidul
fugea vita de-a berbelacul, la dracul
făcând spume la gură
de atâta ură


care sunt poet

sunt un poet
mă lățesc în soare
inspirația mă scaldă în valuri de sudoare
și cenaclurile mă cunoaște toate
mă iubește femeile
scriu versuri ca cum mi-aș iubi singur ideile
în toate tablourile mă văd pe mine însumi
îmi zâmbesc prietenos din manuale
și mă primblu pă ștrasse agale
printre contemporanii din mahalale
(avelo bahtale!)
trăiască Poezia, Patria noastră
RRRomâna, Muica noastră de suflet
și să mă iertați și să mă iubiți
că și eu sunt rrromân
și-mi iubesc limba ca pe femeia
care s-a culcat cu prietenul meu din ciudă
da tot îl striga ca pe mine
din dragoste