Numerele somnambule de la Ambasada britanica

Remus Radu


Pe trotuarul din fata Ambasadei Marii Britanii la Bucuresti se formeaza in fiecare dimineata o comunitate umilita, care numara sute de oameni: aspirantii la viza.

Pe la sase dimineata sint deja o suta, cit sa-l faca pe vreun locatar al blocului din apropiere sa iasa la geam si sa-i ocarasca. Pe la ora noua, numarul lor trece de doua sute. Componenta multimii se schimba dupa vreo saptamina de asteptare, o saptamina de nopti dormite in masina sau pe bancile din parculetul din apropiere, la hotel pentru cei cu punga groasa sau pe la prietenii din Capitala.

Suveranul domn Relu

Ramine locului doar domnul Relu, angajat al firmei de paza ce colaboreaza cu ambasada, un lungan care tipa intruna la oameni, ba sa nu mai stea chiar in dreptul ambasadei, ba sa nu-l mai bata la cap cu atitea intrebari, si-i anunta ca un sultan zgircit ce „numere“ trebuie sa intre la interviul pentru viza. „Cred ca ii place sa te rogi de el. Mai ales daca vii din provincie, esti clar victima lui“, zice Ana, o tinara din Deva, care sta de marti in asteptarea vizei, azi e vineri, ea are numarul 444 pe lista facuta de tribul aspirantilor la viza. Cineva face o lista, apoi, de la chioscul din colt, toti isi fac cite o copie, asa, pentru vigilenta. Lista o tine acum Elena Ungureanu, din Vaslui, indignata nu atit de cazul ei, care asteapta de trei zile, cit de al unui aradean: „Era un baiat aici, in parc, din Arad venise, a stat cinci zile in masina“.

Ana si viza ei de tranzit

Ana din Deva, de profesie traducator, crede ca are nevoie de o viza de tranzit si banuieste ca abia martea viitoare va intra la interviu. Singurul ei noroc e ca are o prietena in Bucuresti, care a gazduit-o. Va sta doar trei ore la Londra, pe Aeroportul Heathrow, unde se intilneste cu sotul ei, un indian care locuieste in Statele Unite, iar de pe aeroportul londonez vor pleca impreuna in India. Insa ardeleanca e prada confuziei, una neconjugala.

„Mi-au spus de la Ambasada britanica de aici ca nu am nevoie de viza de tranzit. Sotul meu a intrebat, pentru orice eventualitate, la Consulatul britanic din New York, daca as avea nevoie de viza, cei de acolo i-au spus ca da, am nevoie. Iar cind am sunat aici, la Bucuresti, si le-am spus ce au zis cei din SUA, fata de la telefon a biiguit ceva si a spus «in cazul asta, aveti nevoie»! E umilior sa stai zile in sir in asteptare, cu atita incertitudine in jur“.

Un numar si-atit

Cei siliti sa astepte zile si nopti prin preajma cladirii se mira cum de Ambasada britanica nu a catadicsit sa instaleze un sistem online, pe care sa-l accesezi de acasa, sa platesti cerutele taxe si sa afli tot de pe Internet, ziua in care ai fost programat pentru interviu. „Asa cum fac cei de la Ambasada SUA“, isi aminteste numarul 598, „nu-mi scrieti numele, va rog!“… Si 384 spumega de furie cind vorbeste despre functionarii de peste strada. „M-am inscris marti pe lista, am stat la hotel o noapte, dar cind am vazut ca mai mult de 100 de numere nu pot face astia intr-o zi, am plecat miercuri cu trenul inapoi la Bacau, iar azi-noapte, vineri, deci, m-am intors“.

Printre oamenii transformati in numere somnambule e si Serban, venit de la Timisoara. E numarul 600 si locuieste de doua zile in masina sa, o Dacie break, trasa in parculetul din coltul strazii. „Ar trebui sa vin vinerea viitoare, dar nu risc, o sa vin in fiecare zi, ca, daca lipsesc altii de pe lista, atunci imi vine rindul mai repede si pot pierde locul“.

Aroganta, indiferenta, incompetenta

Dorian, adica numarul 532, din Rimnicu Vilcea, a trait patru ani in Anglia, se judeca la Glasgow pentru dreptul de rezidenta, are trei cuvinte pentru a descrie ce se intimpla: „Aroganta, indiferenta, incompetenta. Daca suni la o primarie din Anglia si functionarul nu stie raspunsul, iti cere timp sa se informeze, suni dupa un timp si afli ce te intereseaza. Functionarii englezi de aici se poarta oribil in comparatie cu cei din tara lor“. Atasatul de presa al ambasadei ne-a raspuns ca „Ambasada Marii Britanii la Bucuresti nu ofera facilitati pentru aplicarea online in vederea obtinerii unei vize, dar aceasta este o optiune pe care o luam in considerare pentru viitor“. Dupa o saptamina de bani, timpi si nervi pierduti prin Bucuresti, Ana, hunedoreanca maritata cu un calculatorist indian, a intrat la interviu si a aflat raspunsul. Nu avea nevoie de viza.



2 mai 2006