Intimitate a unui spațiu îmbibat de timp propriu și de văz/auz interior, Mirosiți această femeie parcurge un traseu sinusoidal, cu pante abrupte între o organicitate zbuciumată (zgomotul unei decizii ticăia pe undeva prin stomac) și un imponderabil ingenios (2 fâșii de cer mă uitam în 2 fâșii de cer). Poezia Alicei Drogoreanu place pentru că este închegată lăuntric și restituie sufletului mișcări cândva pierdute, pentru a-i rămâne în proprietate.

Allegro – Adagio – Menuett – Finne – Finale Allegro sunt părți ale unui concert al sufletului și cărnii, cu oscilații acustice produse de nerv (am sânge aici am iad poezie/ cartea știe tot). Coagulate, notele cu reflexii de roșu sângeriu (e un desfrâu/ roșul/ te înfioară), se îmbină într-un tempo al inimii pe fond alb/negru de portativ ale cărui linii sugerează tăieturi în planuri paralele de timpi.

Alice nu se complace în lirismul singurătății. Pradă neliniștii de a fi doar până în secunda care precede devorarea, se scutură din tot trupul ridicându-se deasupra cercului primejdios, niciodată fără semne de ancoraj în fluidul spiritual: răstoarnă valuri peste tine/ se numește viață/ în mod real. Negarea subliniază intimitatea, măsurând pulsul elementelor de infrastructură ale realității de dincolo de vizibil și imediat: aceasta nu este o casă/ încastrată în fotografia altor/ noi, treptele nu vă vor, soarele nu vine/ să adoarmă/ în fotoliu sau închid ochii/ asta nu e în cărți/ în cărțile cu poze/ deloc nu e.

Întreruperi scurte și neprevăzute sunt urmate de valuri de cuvinte-surpriză, exercitându-și acțiunea estetică în virtutea sensului lor. În afară de rimele strecurate ici-colo, amplificând muzicalitatea, nimic nu sună a joacă pe-aici: aburii se ridică din plapuma roasă/ nimeni nu știe ce se va întâmpla mâine/ miros a lup/ miros a acasă. Unde memoria poeziei este proprie și cristalizată, aliterația nu poate fi decât un capriciu al autoarei care, așa cum spune Felix Nicolau, “își scrie sieși, se în-cântă": sulfă în lumânare/ strânge-mă în suflet tare tare. Nu depistarea vreunui sens abscons este motivul pentru care se trece de la o poezie la alta doar după citiri repetate, ci tocmai această în-cântare/încântare teribil de molipsitoare: dintr-un iatac/ copase de femeie tac din/ icoanele altor iubiri.

Din preaplinul locuirii de sine se revarsă exercițiul unei singurătăți neliniștite dar luminoase, senzuale. Olea este efectul ei autoscopic. Olea atenuează nota de jurnal, e acel ochi desprins de trup care îi permite autoarei numai și numai gestul delicat-controlat dar spontan. Asortarea detaliilor sporește contrastul dintre finețea scrisului și forța de transmitere a cuvântului plămădit din procese sufletești autentice. Strigătul interior răzbate zidurile versului doar atât cât echilibrul pe muchia dintre senzație și idee să se mențină: și atunci am să învăț să strig// până la sângerare/ până la tencuială/ până la capătul venelor. Timpul poeziei nu are secunde moarte, fiind în măsură să exploateze acel vid care înfășoară omul (mă simțeam atât de goală/ ca într-un pat gol într-o odaie goală/ necunoscută) smulgându-i, ca prin minune, metafore: dezosează-mi cu încetinitorul/ viorile/ din șira spinării. Lovite de stânci de durere lăuntrică, șlefuite de eventualele colțuri de stridență, cuvintele se întorc într-un limbaj reflexiv, cerebral, pe fondul sonor al ecoului-liant aparținând unei gramatici proprie poeziei. Ochi umed plin de tristețe, din care amenință mereu picătura excedentă, cu poezia Alicei se poate plânge: ziua asta e ca mine/ plânge/ o ploaie/ în neștire.

Detaliile audio-vizuale cer exercițiul lecturării cu glas și cu încetinitorul. Dacă sunetul întrerupt lasă auzului doar tăcerea, văzul poate înregistra atât mișcarea cât și imobilitatea. Scrisul Alicei, alcătuit din flashuri sugestive, imobilizează sunetul și adaugă profunzime imaginii. Se poate sesiza o preferință pentru cuvintele cu acest dublu efect, de vizualizare și sonorizare a trăirilor: ploaie, mare, unghie, etc. (peste biserică/ ploua cu dangăte/ înalte).

Gestuală, cu sentimente printate mai ales alb-negru, curate, fără prelungiri sufocante, poezia are memorie afectivă: cu vârful unghiei desenai/ o senzație măruntă/ în negrul mesei/ lucios ca apa. Pare aerul însuși. Un aer care uneori e rămas dintr-un trecut de dinainte de naștere și uimitor de bine păstrat în capsulele prezentului, unde Alice își organizează un existențial eminamente estetic (pe argint de tăviță stau cana zaharnița cafetiera și-o linguriță/ de atâția ani/ prin muzeul ăsta îngropat sub draperii).

Chiar și atunci când pare descriptiv, versul ia cotitura interpretării – deseori neașteptată și foarte ascuțită. O emoție mobilă al cărei caracter nu pare a fi evanescent, subliniază nota feminină a scrisului. Cuvântul nud este preferat simbolului, accentul căzând astfel pe afect, autenticitate și realitate. Refugierea în simbol se întâmplă adesea când sintaxa poetică nu e tocmai la îndemână. Aici însă suntem scutiți de codificări redundante chiar dacă versul se rostogolește extravagant - descoperind terenul unor stări interioare accidentate - rotunjindu-se uneori până la silabă sau sunet. Tăietura lui e adâncă, bisturiul poetei înaintând fără milă în inima cuvântului: se potriveau așadar/ roșu vermillon și decadența unui ciorap pierd/ ut printre degete/ prin/ tre de/ get/ e.

Pantofii, mereu pe aproape, (se întâmplă să stau în întuneric/ ca și cum aș sângera/ pe undeva/ în același întuneric sunt pantofii/ aliniați), sugerează o neliniște mișcătoare, uneori fugă alteori căutare de sine (n-ai să știi niciodată/ pașii ce te așteaptă/ în/ papucii de sub birou). Încremenirea e provizorie, dedicată stării dintre veghe și somn, meditare și visare, când versurile vin singure ca printr-o vrajă hipnotică rescriind întâmplările zilei, ca o testare a ceea ce trebuie să rămână întru veșnică memorare. În astfel de momente gradul de însuflețire a spațiului și obiectelor din jur e maxim, ca și cum Alice ar da lor din propriul suflet.

Gestualitatea rafinată a expresiei e manieră și nu gratuitate la butonieră. Când e manifest, delirul poetic pare un soi de alint controlat și permis doar într-o alveolă specială a conștiinței, sfârșind printr-o soluție sau observație de ordin practic, opozită contextului și totuși în completarea lui. Aici se rupe ritmul poeziei fără să se plece din ea.

Cred că originalitatea stilului Alicei Drogoreanu provine mai ales dintr-o nonșalanță a scrisului care îl scutește de teribilism și fantasmagoric, lăsând impresia tulburătoare că sub aceste straturi de frumos se ascund substraturi de și mai frumos pe care le păstrează ascunse dintr-o pudoare a profunzimii. De un subiectivism asumat și parcă efect al vrăjirii, analogiile poetice sunt ilustrative, având rol de sedimentare și instrumentare a lucrurilor cu însemnătate: crede-mă natalie/ își ține mâinile în sertar/ ca pe fluturi/ i se uscau ochii i-am pus pe/ raft. Cuvintele, mirosind a brad în iarnă, sunt astfel trezite dintr-o potențialitate amorțită și gătite discret-elegant pentru a participa la festinul semnificațiilor.

Mirosiți această femeie dovedește, încă o dată, că spațiul unei cărți întrece spațiul virtual ca forță de transmitere. De vină poate să fie inexplicabila însușire a hârtiei de a permite acea intimitate aparte lector-scriitor, ca și cum ar fi textura unică în care umezeala a două mâini, izvorâtă din aceeași emoție sinceră, se confundă.