Pentru intelectualii occidentali, printre care s-a numărat și istoricul român al religiilor Mircea Eliade, descoperirea societăților arhaice, așa-zise primitive, a jucat un rol precumpănitor în deschiderea spiritului. Experiența acestei descoperiri are consecințe pentru cel care descoperă această unitate, noblețe și valoare. Din această perspectivă, Mircea Eliade a înțeles că se poate compara studiul hermeneutic al faptelor religioase cu un fel de metapsihanaliză, în sensul că metoda hermeneutică (cercetarea semnificațiilor avute de un fenomen religios de-a lungul timpului) transformă cercetătorul, adică îl înnobilează pe parcursul descoperirii, considerând astfel istoria religiilor o disciplină majoră și foarte importantă pentru a-i descoperi pe ceilalți oameni.
Eliade a devenit istoric al religiilor, după cum a marturisit-o chiar el insuși, în urma experienței indiene. A învățat în laboratorul religios al Indiei aborigene, dar și în cel indoeuropean, cum trebuie interpretate și înțelese fenomenele religioase noneuropene, necreștine. Revenit din India după o experiență de trei ani, a înțeles nu numai importanța de a fi fost născut și educat în zona carpato-dunăreană, în România, dar și importanța tradițiilor populare din sud-estul Europei, ale culturilor rurale și al folclorului tradițional, care aici erau încă vii, iar în Occident erau puțin adormite. El a înțeles că în Carpați rădăcinile sunt mult mai profunde decât în lumea greacă sau mediteraneană. Anumite elemente paleoindoeuropene le-a găsit conservate aici mai bine decât oriunde în Europa, reafirmând perenitatea sacrului ca element esențial al condiției umane.
Deschiderea spre sacru, consideră Eliade, îl face pe Homo religiosus capabil de a se cunoaște și a cunoaște. Această dublă cunoaștere îl face pe om total. Pentru că omul religios este însetat de a fi. Omul total, care se revelează în urma studiilor hermeneutice, este redat nu numai Homo sapiens, Homo faber, Homo aesteticus, Homo ludens, omul erotic, dar și de omul religios. Prin Homo religiosus omul și existența umană își revelează dimensiunile spirituale cele mai profunde și mai creatoare. Omul total din Australia, ca și cel din Mediterana clasică este un om religios, adică pentru el sacrul este la baza existenței sale în lume. Eliade a înțeles că sacrul reprezintă un element din structura conștiinței, iar nu doar un stadiu al ei, întrucât a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, fiindcă alimentația, munca, sexualitatea, jocul, au valoarea lor fundamentală, adică a fi, mai bine zis, a deveni om, înseamnă a fi religios. Deci sacrul pentru Homo religiosus este realitatea absolută, prezența ființelor supranaturale, model a tot ce face el cu sens în viață : muncă, mariaj, instituții sociale. Munca este un ritual, fiindcă imită un model revelat strămoșilor de către ființe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută fiindcă repetă activitatea creatoare a zeilor și dezvăluie sacralitatea operei lor.
Omul nu poate trăi în haos, spune istoricul religiilor Eliade. Casa omului e orientată într-un fel; ea se găsește în centrul lumii. Fiecare sat se află în centrul lumii, dar și fiecare casă, deoarece casa, cortul, satul, templul, orașul, sunt create după un model exemplar și de origine divină, transumană. Organizarea în jurul unui axis mundi, care punea în comuniune cerul, pământul și regiunile inferioare, presupun deja ideea că lumea a fost creată.
A crede în istoricism, marxism sau freudism, spune Eliade, înseamnă a renunța la vocația primordială a omului și deci a dispărea ca om. Pare că marxismul, interpretarea materialistă a istoriei, reprezintă ultima încercare la care a fost supus omul în fața vieții religioase. Acum 15-18 mii de ani marea revoluție, descoperierea agriculturii, a creat din punct de vedere religios o criză. Același lucru se petrece acum cu civilizația tehnică modernă care se răspândește la scară planetară fără nici o tradiție religioasă, fiindcă tehnologia modernă nu are o bază sau o justificare religioasă. De aceea tehnologic, creștinii nu au fost la înălțimea misiunii lor de secole. Adică nu au încercat să dea sens chiar științelor cele mai materialiste. Înainte orice act științific, tehnologic, dacă nu era religios, cel puțin urma un simbolism de origine creștină.
Pe măsură ce omul modern, în ciuda morții lui Dumnezeu, redescoperă valoarea sacramentală a ființei, dezvăluie un mod de a exista care îl apără de nihilismul istoricist fără al expulza din istorie. Astfel i se deschide o nouă perspectivă, grație lui Homo religiosus, fiindcă sacrul e saturat de a exista. De altfel o societate areligioasă, relevă Eliade, nu există încă, nu poate exista. Dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generații de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă.
„Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă. Dacă ar trebui să imaginez consecințele acestei mari revoluții, redescoperirea lui Homo religiosus, aș fi obligat să ignor contextele și posibilitățile politice pentru a avea libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale și spirituale, într-o lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute. Prima consecință ar fi că religiile, oamenii religioși n-ar mai fi considerați ca etape despățite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înțelegem că este vorba de o structură a conștiinței umane.”
Eliade crede că prima consecință are un interes pentru aspectele cele mai evidente ale geniului uman. Oamenii nu vor mai fi impresionați doar de creațiile artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală, ci vor fi din ce în ce mai interesați să descopere neverosimilul, sacrul, ceea ce este foarte prețios aproape de ei.
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice, morale, care sunt camuflate în obiecte obișnuite sau evenimente cotidiene, o dată ce oamenii sunt convinși că ele sunt acolo, viața devine infinit mai bogată, mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje și de speranțe. Viața, spune istoricul religiilor, „e foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închiși între zidurile unei cetăți; nu ne mai simțim într-o celulă.”
Călătoria pe lună, Eliade o găsește foarte interesantă. Omul se bucură că a ajuns acolo, dar a înțelege semnificația miturilor, simbolurilor, a evenimentelor religioase, revelațiile date de obiecte și de ființe, deschid perspectiva de cunoaștere a unor niveluri de existență, de realitate, care înainte erau ocultate, inaccesibile: „Sper că e un optimism, fiindcă lumea nu va mai fi opacă, fără sens pur în care chiar tragedia nu mai are sens în această lume teribilă a unor anumiți scriitori și filosofi. Această consecință va fi importantă și pentru viața personală a fiecărui om. O asemenea deschidere va fi o sursă de creativitate culturală – de la geometrie, la poezia pură; de la erudiția filosofică, la marea muzică. Creativitatea va fi radical reînnoită. Ne considerăm, și poate că suntem la sfârșitul unei epoci culturale, dar tocmai prin aceste consecințe indirecte, care uneori trec neobservate, descoperirea lui Homo religiosus ne-a ajutat să înțelegem condiția umană în sensul istoriei.”
Altă consecință, creativitatea umană, va avea deschideri și expresii noi nebănuite, într-o perioadă în care se vorbește de sfârșitul filosofiei, al matematicii: „Eu aștept o epocă de creativitate culturală absolut unică în istoria ultimelor trei secole din istoria mondială, și mai ales occidentală – aici criza fiind mai profundă. Putem numi asta optimism, dar cred că e realism. Nu cred că descoperirea lui Homo religiosus poate rămâne fără consecințe existențiale și creatoare culturale. Sterilitatea, plictisul, decadența, sfârșitul, simptome contemporane încă, dar idei la modă acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplul fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune că sunt optimist…“
Iată, așadar, o sinteză in nuce, formulată aici după relatări ale lui Eliade în mass-media de-a lungul vieții sale, spre a sa „supremă inițiere”, de la 22 aprilie 1986, ca dialectică a sacrului întru omul total.