Semnal

Anunț apariția volumului de poezie „Dar de nuntă“ la editura Reîntregirea – editura Episcopiei de Alba-Iulia.
Cum spune și dedicația de pe carte, acest volum se adresează mirilor și mireselor, cu urarea de a cunoaște fiecare taina celuilalt și a trăi în veșnicia dragostei.
Lansarea va avea loc în cadrul festivalului de literatură „Sensul iubirii” din Drobeta Turnu-Severin, festival ce va avea loc în perioada 6-8 iulie 2007.
În București, lansarea va avea loc la o dată care va fi anunțată ulterior. Cartea poate fi găsită la librăria de la Muzeul Literaturii.

Monica Patriche





Trebuie spus că, așa cum o vede Biserica, relația creștinului cu Dumnezeu este cu adevărat, în esența și structura ei, una de nuntă. Biserica este mireasa Domnului, fiecare creștin curat este în sufletul lui mireasă a lui Hristos. Nu cântăm noi în Postul Mare, timp al maximei asceze, cântări precum: Iată, Mirele vine în miezul nopții... și Cămara Ta, Mântuitorule...? În principal, Monica Patriche ne vorbește despre această relație a noastră nupțială cu Mirele-Hristos, despre cea diurnă cu Mireasa-Maică. Și cum nunțile noastre pământești se cuvin a fi după asemănarea Nunții cerești.

Costion Nicolescu



În concluzie, cartea dumneavoastră mi-a trezit interesul și respectul, pentru problematică și pentru forma excelentă, pentru poezia minunată care se regăsește în fiecare text, pentru valoarea unei atât de ample încercări de a vedea în termeni proprii, în propria oglindă și a caligrafia în contextul zilelor noastre, o altă Cântare a Cântărilor semnată curat cu numele dumneavoastră.

Constanța Buzea



Recenzie

Poezia Monicăi Patriche exploatează potențialul unei feminități care își află chipul în atingere cu erosul Cuvântului, pe care la rându-i îl oferă contemplării. Taina Nunții este tocmai darul nașterii și renașterii unui cuvânt făcut trup ce deslimitează hotarul comunicării și capătă o condiție comuniantă: „N-aș vrea ca trupul poemului să fie zid între noi” (Cuvântul autorului).

Rostirea se înfășoară într-o aură de simplitate, acea simplitate în care pulsează întregul viu, nedisecat: „Doamne, între noi totul să fie/ simplu, limpede, neprefăcut” (Primește cântecul). Dramatismul vieții e sublimat prin germinarea cuvântului pus în abis: „Ai stat în mormânt și nimeni nu-Þi cânta acolo. Din inima ta a încolțit versul acesta” (Primește cântecul).

Atinsă de seva învierii, existența devine pregnantă, crucea se umple de seva care transmite viață: „Nu mai duc în spate o cruce grea,/ ci un copac înflorit” (Înflorirea crucii). Relația dintre mamă și fiu este însăși taina existenței create sub semnul dublei întrupări, a lui Dumnezeu în lume și a lumii în Dumnezeu: „Lumina îi învelește pe amândoi în taină,/ Maică și Fiu,/ încât nu mai știi cine a născut pe cine” (Nașterea).

Pasajul peste abisul dintre creație și dumnezeire este închipuit fericit de respirația gestantă a Mamei în care odihnește Duhul Sfânt, Cel de la care se naște în trup Cuvântul și care prin excelență ne călăuzește dincolo de limitele noastre: „În noapte, aud doar respirația ta, ca pe o cale de la apus la răsărit, când nici o altă cale nu mai e” (Către Maica Domnului).

Taina nunții e taina nașterii reciproce în care bărbatul și femeia își descoperă chipul iconic de Fiu și Maică. Frumusețea este urmată prin pășirea curajoasă peste o cale subțire ca un tăiș de sabie: „Frumusețea Mirelui așa e:/ Nu te apleci nici într-o parte, nici în alta/ În tăcere sau în cuvânt, în viață sau în moarte” (Frumusețea Mirelui).

Condiția de plecare este una copleșită de web-ul ființării spre moarte, păienjeniș tăiat de fulgerul descoperirii: „Când mi-a arătat Mirele frumusețea Lui/ nu eram nici pe Tabor,/nici pe muntele Fericirilor./ Eram prinsă în plasa de păianjen,/ Era noapte/ Și a nins până dimineața” (Frumusețea Mirelui).

Pocăința sau întoarcerea inimii spre primirea darului dumnezeiesc este o trecere spre simțirea prezenței Mirelui „de cealaltă parte a lacrimilor” (De cealaltă parte a lacrimilor), într-o proximitate a bucuriei duhului. În atingere cu harul dumnezeiesc, conștiința omenească primește cu toată fragilitatea și schimbabilitatea ei trăsăturile înveșnicirii în lumina divină: „Într-un luminiș stă căprioara/ cu picioare subțiri și de lumină.// Haitele de lupi privesc/ și li se pare că văd în amintire/ picioarele ei alergând;/ Și strigă căprioara pe nume:/ nu ești tu aceea care alergai,/ nu ești tu cea care/ nu ești tu...// Dar căprioara/ cu picioarele subțiri și de lumină/ stă acolo, din veșnicie nemișcată” (Luminândă).

Este foarte interesant modul în care poeta reușește să descrie acest proces al asimilării mistice a cuvântului printr-o chenotică sublimare ce redă fecioria: „Cum cu mâna Lui șterge acest poem,/ Și foaia de hârtie devine albă:/ O citesc îngerii” (Auz).

Din această tensiune irumpe paradoxul fericitei predări în mâinile Celui ce a biruit odată cu inima și tristețea înrobitoare a morții: „Sunt o învinsă, deși lupta nu a avut loc/ și nici nu va fi./ Sunt învinsă și plâng de fericire;/ aștept să fiu dusă în carul învingătorilor/ și purtată pe străzi ca o pradă de război” (Eu sunt cununa ta).

Geometria mișcărilor nupțiale este escaladată cu acea uimire a depășirii de sine în care trezirea și somnul extatic se potențează reciproc: „Cămașa nopții o rup/ căci nu mai încap în noapte./ Un braț gol luna/ îți sprijină capul când dormi” (Eu sunt cununa ta).

Noaptea e mediul prin excelență mistic în care uitarea de sine gătește trezirea vederii de suflet mișcate de harul lui Dumnezeu: „De la noapte învăț cel mai bine:/ Învăț să uit totul, să adorm/ Ca să fiu trezită de El” (Lecția). Procesul trezirii simțirilor duhovnicești presupune în același timp o metamorfoză regresivă, o dezbrăcare de „omul vechi”: „Știi câte ierni a dezbrăcat sufletul meu/ Până să Te cunoască pe Tine?” (Virgula).

Sub această atingere gestul și gândul capătă consistența liturgică a cântului: „Gândurile dorm pe mâinile tale/ Așa cum doarme cântecul pe clapele pianului” (Acoperământ liric). Asumând până la ultimele consecințe realitatea spre o renaștere nu lipsită de dureri, iubirea amplifică dramatismul existenței: „O veșnicie voi sta așa să învăț/ cum se curățesc lupii pe dinlăuntru/ când mor în zăpadă, și urletul lor/ se înmormântează în tăcere” (Orb, pământul).

Inima devine un mormânt mistic al lumii în care numele Mirelui, Logosul divin, e unica sămânță: „Eu – fruct cu o singură sămânță – / numele Tău” (Livada). Imaginea învierii surprinde prin puterea ei de acoperire dinamică: „Despre înviere este așa:/ va veni o pasăre albă și va acoperi tot cerul” (Despre înviere).

Percepția asupra lumii rezistente transfigurării naște o suferință ce nu poate fi purtată decât în amfora unui zâmbet de copil: „O lume întreagă/ e pe moarte, o lume care n-a dat în pârg.// Fructele dragostei au putrezit necoapte/ (…) o lume întreagă a murit într-un zâmbet de copil” (Nașterea lui Solomon).

Suprinde plăcut jocul perspectivelor și gesturilor în care poeta așterne "perspectiva inversă" a artei sale iconice: „În țara aceasta care se numește mamă/ Copiii sunt trași în sănii uriașe”, „Luna e urma sărutului meu/ pe urma unei sănii care te-a urcat la cer”, „Cine îți turna pe gene stropi de somn/ și ce mamă ferecai între pleoape/ când închideai ochii?” (Gânduri de mamă pentru copilul ei).

Volumul „Dar de nuntă” ne prezintă o poezie religioasă de calitate, din care nu lipsește nervul alcătuirilor surprinzătoare, jocul de lumini și umbre în care erosul și logosul rostirii se potențează reciproc.

Florin Caragiu