Cu ocazia lansării romanului “Luna neagră”, apărut în toamna acestui an, scriitorul Paul Eugen Banciu ne-a vorbit despre lumea romanelor sale. Paul Eugen Banciu este autorul a 18 volume, pentru care a primit, numai din partea Uniunii Scriitorilor, șapte premii. Ultimul i-a fost decernat recent de filiala USR Timișoara pentru romanul “Somonul roșu”, apărut anul trecut la Editura Hestia din Timișoara.

- D-le Paul Eugen Banciu, ultimul dv. roman, “Luna neagră”, este o carte monumentală, un volum de peste 350 de pagini, care se citește însă foarte ușor, cu sufletul la gură. Cât timp v-a luat ca să scrieți o asemenea carte?
- În urmă cu câteva zile, eram la Bușteni, la o întâlnire națională a scriitorilor și colegii din țară mi-au pus aceeași întrebare. Nu le-a venit să creadă când le-am răspuns: în doar două săpămâni!
Informația este absolut exactă, de altfel cartea a avut ecou în lumea medicală, imediat după apariție câteva exemplare au luat urgent calea Aradul, la solicitarea unor medici de acolo. Ei m-au întrebat dacă am făcut vreun an la Medicină, cel puțin. Nu! Însă am făcut o documentare foarte serioasă înainte de a scrie.
- La lansarea de carte, făceam o paralelă între experiența dv. de scenarist de film și ritmul alert al acțiunii romanului și portetizarea vie, “cinematografică” a personajelor care par că “sar” din tablou. Se îngemănează cele două arte, literatura cu cinematografia?
- Romanul e destinat unei lumi tot mai restrânse. De aceea, în momentul de față, experimentul în literatură mi se pare o fază depășită. De ce? Cititorul (receptorul) este obișnuit cu propriile lui gânduri sau vise – care sunt cursive, adică sunt povești; la fel, amintirile din familie, de pildă – tot povești sunt. Peste toată structura asta vine filmul, care, în fond, nu este altceva decât o poveste. Dacă un film n-ar avea o poveste, un “story”, nu se uită nimeni la el, chiar dacă e film de artă.
- Pentru că sunteți și cineast, și scriitor, care ar fi argumentele celor două părți?
- Într-adevăr, literatura și filmul sunt două arte interșanjabile, deși filmul este și o artă sincretică, care sintetizează producția mai multor tipuri de artistice. Romane în vogă precum “Harry Potter”, “Codul lui DaVinci” sau cărțile mai vechi – și bune! – ale lui Tolkien, sunt toate “filme”. Tolkien, Dan Brown sau Rowling au acel “ceva” care se poate transpune urgent în imagini. În cinematografie, mesajul se amplifică, pentru că reduci “balastul” textului, cu condiția să ai un regizor și un scenarist bun – acesta e argumentul cineastului. Iar eu stau acum față în față cu mine, privind și din punctul de vedere al romancierului. Ce câștigă romanul? Câștigă comentariul. Ideea care nu se poate transpuine în imagini; comentariul asupra existenței, asupra profunzimii ființei – și aici revin la ultimul roman, “Luna neagră”, o arte care vorbește despre oameni ajunși la capătul existenței, pe care încearcă cu disperare să-i salveze un medic.
- Cartea face parte dintr-o suită de romane, a doua din creația dv. despre ce este vorba?
- Eu am un proiect pe care l-am început în 1984, un proiect romanesc pe care nu credeam că-l voi dezvolta până în 1990.
În 1984 mi-a venit ideea acestui ciclu, format din șapte romane, însă acesta nu se aseamănă cu ciclul lui Breban, de pildă, unde aceleași personaje circulă prin toate volumele. La mine, fiecare carte își are propria ei viață, pentru că în ziua de astăzi nu se mai citesc trilogii precum “Frații Karamazov”, să fim serioși, eventual se fac filme, ecranizări după “Frații Karamazov” sau “Război și pace”. Azi e o altă lume, se citește până în 300-400 de pagini, rareori mai mult, eventual dacă e vorba de Harry Potter, însă d-na J.K. Rowling este miliardară, mai nou am văzut că a devenit și puștiul din film…
Suita asta de șapte romane am intitulat-o “Traversarea cercului” și sper să o duc cu bine până la capăt. “Luna neagră”, romanul lansat la Lugoj (n.r. – în 23 noiembrie) este al cincilea din acest ciclu, care își propune să surprindă personajele exemplare din istoria omenirii: Martorul – oricând a existat un martor la ceva, la o crimă, de exemplu, spectatorul este și el un Martor, Jucătorul, Proorocul sau Profetul, Omul - pe care l-am surprins în romanul “Somonul roșu”, publicat anul trecut (n.r. - recent laureat cu premiul filialei Timiș a U.S.R.), Lucifericul, care apare și în Biblie și Dictatorul sau Conducătorul, cel care conduce jocul. Acesta a fost planul meu de la început. După ’90, n-am mai publicat alte romane și m-am dedicat cu totul acestui ciclu, care începe cu o carte-parabolă, „Noaptea strigoilor”, apărut în 1996 la Editura Amarcord. Cartea vorbea despre lumea istoricilor, adică lumea martorilor istoriei. Al doilea roman - „Remora” (1998) - era dedicat unui Jucător, plasat în lumea Bucureștiului tranziției. A treia carte, „Proorocul”, apărută la editura bucureșteană „Destin”, îl care ca personaj principal pe un profesor de filosofie care încearcă să se retragă din lumea asta pe care nu mai apucă să o înțeleagă nicicum. Următorul roman a fost cel mai dificil ca realizare, în contextul structurii la care lucram, pentru că trebuia să găsesc elementele cele mai adânci ale ființei umane – dragostea și moartea. Așa a apărut „Somonul roșu” (2004), carte dedicată Omului, în care am redus numărul personajelor la minimum: trei femei și un bărbat.
Somonul roșu e parabola însăși – una din ființele de pe acest pământ, somonul roșu, este un pește care are o poveste absolut tulburătoare. El se întoarce în tăul originar din Oregon sau Siberia, pentru a muri, dar înainte de a expia, își depune icrele și toată povestea se reia de la capăt. E bucuria bătrâneții de a primi frumusețea tinereții. Povestea fundamentală: dragostea și moartea. Eu am încercat în respectiva carte, care a fost foarte bine primită, să merg pe o formulă romanescă foarte apropiată de ceea ce se scrie astăzi. Cu o deosebire esențială: aceea că eu nu renunțat la poveste, nu „sparg” povestea de dragul criticii, prin niște floricele post-post-post moderne.
- Sunteți la al 18-lea volum publicat. Ce însemnă scrisul pentru dv.?
- Pentru mine, bucuria de a scrie e similară cu cea de a respira. Eu nu mă justific față de nimeni, nici față de mine, decât scriind. Spuneam de cele 14 zile în care am scris „Luna neagră”, gândiți-vă că este un efort mare numai să stai pe scaun atâtea ore, de la șase dimineața până spre miezul nopții și să rămâi concentrat, să-ți stăpânești gândurile să nu fugă, să încerci să nu te gândești la ce ar spune editorul despre cutare sau cutare pasaj, la care ar putea să renunțe chiar... În decursul timpului, după toate bucuriile și înfrâgerile prin care treci, îți dai seama că singura recuperare a ființei tale este scrisul. Trebuie doar să crezi într-adevăr în ceva, iar eu am demonstrat până în momentul de față că sunt unul din credincioșii în literatură. Cred că o zi în care nu am scris nimic este o zi pierdută.