În Mythos & Logos: studii și eseuri de antropologie culturală, volum publicat la Editura Nemira, Bucuresti, 1997, Andrei Oișteanu include, în deschiderea cărții, și un studiu cu titlul Frumoasa și bestia. Relații magico – erotice. Studiul, declarat în cele din urmă cu modestie diplomatică doar un eseu, este dedicat imaginii femeii și feminității în simbolistica mitico-religioasa și a fost susținut de autor la Academia de Arte Frumoase, Kunsthistorisch Centrum, Universitatea din Amsterdam, în aprilie 1992 și la Universitatea din Utrecht în august 1996.

Printr-un motto din Simone de Beauvoir, Al doilea sex: „Femeie nu te naști, ci devii”, autorul vrea să atragă atenția asupra faptului că a fi femeie nu este o simplă fatalitate, că diferența biologică nu este suficientă și decisivă. Și asta cu atît mai mult în ziele noastre cînd ofensiva egalitarismului tinde să o minimalizeze, să o facă superfluă, să o anuleze topind-o în vălmășagul egalitarismului.

A fi femeie este o datorie de onoare, o cultivare a diferenței, o asumare a ei pentru a-ți împlini destinul. Este o opțiune existențială prin care îți valorifici datul preschimbîndu-l prin efort constant în dar. Cu grija și discernămîntul necesar pentru a nu te rătăci în ceea ce îți propune facil precarul imaginar publicitar de zi cu zi.

Demersul autorului, avînd o țintă bine aleasă de la început, este în același timp savant și ironic. El vrea să întemeieze diferența dintre femeie și bărbat mitic, să dovedească permanenta statuare a ei ca o nevoie de conlucrare între două principii complementare implicate în și deci de la facerea lumii și care acționează de atunci constant pentru susținerea ei.

O mare parte dintre miturile cosmogonice, mituri care arată cum a fost făcută lumea și servesc ca model pentru miturile ulterioare de întemeiere, au ca scenariu o confruntare între un zeu, un erou, un strămoș și o fiară, un monstru, un balaur. Înfruntarea bestiei se termină cu învingerea și răpunerea ei, fapt ce simbolizează momentul cînd Haosul (monstruos) își încheie cariera, căci, cel mai adesea, din tranșarea trupului fiarei zeul ordonează lumea, crează Cosmosul.

Pornind de la o legendă a Sfîntului Gheorghe care ucide balaurul și găsind că acest motiv este extrem de răspîndit și prolific, Andrei Oișteanu cercetează varietatea expresiei sale în diferite locuri și timpuri. Mergînd regresiv, el găsește la origine mitul cosmogonic al uciderii monstrului de către un zeu androgin. Faptă împlinită simultan prin legare magică (vrăjire) și acțiune războinică, principii cosmologice complementare existente într-o unică ființă, atribute opuse existînd simultan în conjuncție.

În evoluția tardivă, motivul uciderii monstrului de către un zeu/erou viril este adesea însoțit de submotivul “legării” balaurului de către o fecioară. Cele două principii sînt astfel “sexualizate”. Scindarea androginiei originare, conform unei viziuni naturale, duce la întruparea cuplului de principii cosmologice complementare și împărțirea valențelor respective între un zeu/erou și o zeiță/eroină. Indiferent de faptul că în variantele legendei poate să dispară unul sau altul din cele două personaje, prerogativele lor se perpetuzează fiind preluate de celălalt.

Ce este de reținut este faptul că simbolic femeia este asociată la acțiunea fundamentală de exorcizare/ucidere a monstrului/monstruosului ca purtătoarea unui atribut cosmogonic primordial: virtuțile magice, capacitatea de a supune erotic, de a fermeca, de a vrăji. Chiar dacă acestea sînt simbolizate prin acțiunea fizică a “legării” monstrului cu brîul fecioarei, aluzie și la activitatea de țesătoare a femeii, el este mai curînd prins în mrejele fetei, în brîul despletit ca un dar erotic otrăvit și îmblînzit. O dovadă a vechimii și statorniciei acestei forma mentis este faptul că cele mai multe dintre limbi păstrează ca omonimii, ca un mecanism mental arhaic, aluzia că a lega, a țese și a vrăji este unul și același lucru.

În perspectiva antropologiei culturale a sexelor, această bipolaritate, această divizare firească a atributelor este simptomatică. Acțiunile femeii și bărbatului sînt considerate la fel de importante și decisive, egale în valoare absolută și complementare. Nu concurențiale.

Enumerînd acele gesturi și atitudini prin care femeia asigură ordinea socială și echilibrul cosmic, Andrei Oișteanu nu uită: perpetuarea credințelor, tradițiilor și obiceiurilor, transmise copiilor odată cu limba “maternă”; grija de “centrul” orizontului spațial, casa, vatra, familia.


*

Asta poate da și o idee mai generoasă despre angrenarea în cuplu. Ideea “potrivirii” prin asemănare nu este atît aceea a suprapunerii perfecte, latură cu latură și gust cu gust, cît una sugerată mai mult de potrivirea sexuală prin “congruență”. A unei îmbinări dinamice. A golului virtual care așteaptă plinul cu care se îmbucă.

Complementaritatea depășește și simpla și vaga idee a “jumătății”, a “sufletului pereche”. Un cuplu “sudat” este unul care pleacă de la existența unor parteneri plini de asperități și țepi pentru că are nevoie de “diferențe”, de o apropiere prin tatonare și ajustare, partenerii fiind capabili să se “muleze” unul pe altul, să se bucure de “relieful” celuilalt resimțindu-l ca pe o provocare la mîngîierea care-l răsfață pliindu-se pe el și încorporîndu-l. Un cuplu cu rost este unul care e capabil să creeze “rosturi” în toată amplitudinea cuvîntului, dar pornind de la aluzia unui loc, a unui “lăcaș” rotund în care virtuțile partenerului să fie găzduite cu folos.



(Am încercat să-mi țin promisiunea făcută Cristinei Andrei și, negăsind pe net eseul lui Andrei Oișteanu, am procedat la o expunere sumară a ideilor lui. Cititorii care doresc pot citi și:
Feminitatea – esență sau banal construct cultural , Feminitatea – întrebări ajutătoare , Feminitate și neajutorare)