(acest text este urmarea articolului: Trăim un prezent prețios )



Scriu aceste rînduri pentru că de la o vreme m-am hotărît să mă bucur de viață, să pun miza hotărît pe bucurie, jubilînd la cîștig fără să regret vreo pierdere. M-am decis, cu alte cuvinte, să intru în slujba bucuriei. Cîteodată asta poate părea o vocație, o misiune, un destin. Eu spun simplu: este exercițiu. Sigur, în sensul etimologic, exercițiul este același lucru cu asceza, căci cine exersează cu perseverența (per severa) se supune firesc și simultan la multe privațiuni. Important este însă că nu le simte ca atare, ci de multe ori le resimte de-a dreptul cu un fel de voluptate a demnității lipsei, a onestității abstinenței. Și dacă unii pot vedea în asta o perversitate, se poate spune că acest gen de perversitate ne dezvăluie doar cealaltă față a lucrurilor – ce poate fi pe verso dacă ai curajul să asumi.

Una din dificultățile acestei încercări este faptul că oamenii care se bucură de ceea ce au sînt rari și nu-i prea întîlnim personal. Iar puținii care există totuși, sînt mai curînd ignorați sau chiar ridiculizați și persecutați. Căci mentalitatea comună și dominantă nu-i agreează. Iar ei trăiesc cel mai adesea decent și modest – nespectaculos. Locuiesc oaza bucuriei lor în acest deșert al febrilității avide de mai mult, în acest imperiu al unui realism deșucheat și înrăit. Nu sînt personalități care să aibă talentul și dorința de a face prozeliți, își văd discret de viața lor.

O altă dificultate majoră este aceea că bucuria este considerată totuși o chestiune minoră și frivolă, oricum secundară. Sînt mereu alte priorități, lucruri presante, urgente, cu adevărat importante – bucuria poate să mai aștepte. Și va fi mereu amînată pentru că ne zorim pe un anume drum bine jalonat și ea nu poate decît să ne întîrzie, să ne deturneze, să ne slăbească tonusul agonistic al competiției.

Și totuși, cine nu se bucură constant de ceea ce-i oferă viața își pierde abilitatea respectivă, căci nu o mai cultivă și deci nu are cum să o amelioreaze. O atitudine proastă, defavorabilă cu privire la un mod de a trăi face ca aptitudinile respective să nu se mai declare, să rămînă în stadiul unor predispoziții neexersate care cu timpul se prescriu. Or, a te bucura este un gen de apreciere activă , un travaliu al simțurilor, o acordare a lor la misterul și taina celor de care te bucuri.

La urma urmei, ceea ce i se cere celui ce ar vrea să se bucure este doar o temporizare. Să renunțe la goana excesivă pe drumul prosperității, al carierei etc. și să-și permită, din cînd în cînd, să se și bucure de ceea ce are, de ce ceea ce și cum este el deja. I se cere doar să facă loc în viața lui și bucuriei. Să revizuiască un pic ierarhia, să pună accentul principal pe bucurie și să abordeze mai degajat celelalte obligații la care oricum va rămîne înhămat toată viața. Să nu mai fie obsedat de ele, să le îndeplinească în continuare dar mai puțin crispat, mai degajat. Dacă știi că poți trăi mereu acel prezent prețios al bucuriei, vei purta cu inima mai ușoară poverile vieții. Ba chiar vei putea să renunți la poverile inutile care nu-ți servesc nici ție, nici altcuiva. Rămînînd doar cu obligațiile și responsabilitățile legitime care îți îmbogățesc viața.

Pe de altă parte, trebuie atenuată și dacă se poate minimalizată frustrarea permanentizată pe care oamenii o trăiesc din cauză că nu au încă destul , trebuie păcălit neobositul și iritabilul spirit critic . Să te bucuri nu înseamnă să renunți să obții în viitor ceea ce încă nu ai, ci doar să nu mai fii obsedat de lipsuri cînd ai deja suficient ca să te poți bucura. (Se știe că dorința, totdeauna de mai mult, este insațiabilă și că ochii lacomului sînt mai mari decît stomacul.) Și acest lucru poate fi realizat privind în jur, fără invidie, lucid, la cei care au deja mai mult și nu sînt deloc mai fericiți pentru asta .

Revizuirea ierarhiei, schimbarea accentului, un pic de modestie și temperanță și mai ales trăirea efectivă a bucuriei te lămuresc că e mai important în viață să trăiești cît mai des o viață bună decît să aspiri necontenit și scremut la o viață mai bună . Este ceea ce ne poate sugera acel principiu taoist: bine așezați în viață, sîntem deja puși la cale, mereu pe cale. Calea nu este însă doar drumul și ținta care se îndepărtează constant asemenea orizontului. Calea este permanentă ajungere , căci, cu o vorbă a lui Sorescu (așa și-a intitulat un volum), e presărată cu sărbători itinerante .


(continuă cu: Contracararea proastelor obiceiuri (de a gîndi, a simți, a te comporta) )