1. Lucrurile magice, întruchipări ale unor dorințe, temeri și nevoi reale

Cu fiecare formă de artă, trecem de cealaltǎ parte a oglinzii. Dar odată ajunși acolo, lucrurile se desfășoară diferit de la un gen de ficțiune la altul.
Lumea basmelor, la fel ca cea a romanelor polițiste, se bazează pe un conflict maniheist între forțele binelui și ale răului și pe un final aproape invariabil fericit. Dar romanele polițiste privilegiază cosmosul social cu gama sa de probleme legate de coexistența umană, în timp ce basmele provin dintr-o relație primordială cu lumea, o relație care transcende contingențele istorice și sociale. Aşa se face că, în universul basmului, micile zâne, alături de prințese frumoase și eroi viteji, reprezintă forțele binelui, în timp ce cǎpcǎunii și vrăjitoarele sunt figuri ale răului. Ȋn romanele polițiste, ȋn schimb, nicio forță externă, mai mult sau mai puțin ocultă, nu este legitimǎ. Aici, acțiunea este întotdeauna de resortul agentului uman, iar cineva este bun sau rău dupǎ cum trăiește sau nu în conformitate cu legea, care garantează conviețuirea. În basm, unde este chestionat rostul omului în lume și nu doar omul social, balanța care cântărește binele și răul, favorizând viețile sau ruinȃndu-le, este într-un fel un agent al destinului. Voi spune prin urmare că în basm operează o justiție naturală, imanentă lucrurilor, care este diferită atât de justiția socială, care nu se extinde dincolo de comunitatea căreia îi aparține eroul, cât și de justiția divină, care este transcendentă. Elfii, zânele, vrăjitoarele, animalele vorbitoare, poțiunile magice - toate sunt în slujba acestei justiții. Aceste lucruri, incontestabil magice, întruchipează dorințe, temeri și nevoi care sunt reale. Căci, în basm, toate lumile, inclusiv lumea de jos și lumea de sus, sunt din această lume. Și aceasta este ceea ce distinge supranaturalul basmului de cel al mitului, unde zeii care intervin în viața oamenilor sunt ființe transcendente.
Pentru a ilustra cele spuse, voi apela la cinci poveşti : „Mica sirenǎ” de Hans Christian Andersen, „Barbǎ Albastrǎ” de Charles Perrault, „Ali Baba și cei patruzeci de hoți”din O mie şi una de nopți, „Pasărea vrǎjitorului” de Frații Grimm şi „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte” de Petre Ispirescu.¹
În povestea lui Andersen, vrăjitoarea, care intermediazǎ metamorfoza micii sirene, întruchipează amenințările și frustrările inerente acestui tip de transgresiune. Căci nu poți fi tu însuți fără a-ți asuma propria naturǎ. Şi evenimentele ulterioare dovedesc acest lucru: prințul pentru care mica sirenă a luat formă umană simte afecțiune pentru ea, dar nu o iubește și se căsătorește cu o altă femeie. Acest lucru o condamnă pe mica sirenă la moarte. Pentru a supraviețui, ea trebuie, la sfatul vrăjitoarei, să accepte să-l omoare pe prinț, dar nu poate face acest pas. În termenii justiției naturale, vrăjitoarea simbolizează marginalitatea, nefericirea pe care o atrage acest tip de transgresiune care implică, într-un caz, sacrificiul de sine, iar în celălalt, sacrificiul altei persoane. Cum mica sirenǎ nu a ȋncǎlcat ȋnsǎ dreptul la viațǎ a celuilalt, transformarea ei ȋn spumǎ de mare este comutatǎ ȋn cea de fiicǎ a aerului, ceea ce ȋnsemnǎ cǎ dupǎ 300 de ani de fapte bune ea va putea cǎpata un suflet nemuritor. Ȋn poveste, fiicele aerului sunt simbolul speranței ȋn redempțiune. Cheia din povestea „Barbǎ Albastrǎ” de Charles Perrault este ambivalentă; ea deschide spre ȋncǎperea ororilor, dar, în același timp, deschide calea spre eliberarea dintr-o căsnicie dezastruoasă. Aceeași cheie, al cărei sânge nu poate fi spălat, trimite la sângele vărsat de Barbă Albastră, dar și la amprenta de neşters pe care vederea sângelui a lăsat-o asupra tinerei sale soții. Din această perspectivă, cheia este un indiciu şi o mǎrturie, şi reclamǎ reparație; face parte din procesul justiției naturale. Simbolismul oului pătat de sânge din basmul „Pasărea vrǎjitorului” de Frații Grimm este similar cu cel al cheii pătate de sânge din basmul lui Perrault. Dar, în afară de aceasta, există în basmul Fraților Grimm un ou imaculat care, ca simbol al germenului, al renașterii, explică de ce fiica cea mică reușește să dea o nouă viață celor două surori ale sale pe care vrǎjitorul le-a „tăiat în bucăți”. De peștera cu comori din povestea „Ali Baba și cei patruzeci de hoți” nu profitǎ nici hoții, care au strȃns acolo bogății imense, nici Cassim, un negustor bogat care, subjugat de comoară, este surprins de hoți şi ucis cu brutalitate. De ea beneficiază Ali Baba, un tăietor de lemne sărac, care, ȋn acțiunile sale, gǎseşte ȋntotdeauna justa mǎsurǎ, și Morgiana, o sclavă ingenioasă pe care Ali Baba o eliberează și o dă în căsătorie propriului său fiu ca rǎsplatǎ pentru că l-a scăpat de hoți. Și aici putem vorbi de justiție naturală mai degrabă decât de justiție socială, întrucât nu oamenii legii sunt cei care fac dreptate. Dreptatea este mediatǎ de peștera magică. Calul fermecat din povestea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte” de Petre Ispirescu este expresia dorinței irepresibile care îl animă pe prinț și a mijloacelor extraordinare pe care le născocește pentru a o îndeplini. Căci calul nu numai că are aripi, dar îl şi călăuzește pe prinț cu sfaturile sale pe tot parcursul pregătirilor pentru călătorie și pe drumul care îl duce la palatul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Acest palat, magic, reprezintă dorința împlinită, visul devenit realitate. Este de remarcat totodatǎ că drumul care îl duce pe erou spre fericire este plin de evenimente extraordinare, în timp ce fericirea reprezentată de palatul tinereții fǎrǎ bǎtrȃnețe şi al vieții fǎrǎ de moarte nu are istorie. Sau, așa cum spune naratorul, eroul „a petrecut aici un timp fără memorie”. În această poveste, există un al treilea element magic, „valea lacrimilor”, a cărei graniță nu trebuie trecută sub sancțiunea de a fi acaparat de trecut și de a face experiența bătrâneții și morții. Din neatenție, eroul se aventurează în această vale, iar dorința de a-și revedea tatăl și mama pune stǎpȃnire pe el. În călătoria de întoarcere, calul fermecat îl însoțește, dar nu-l mai ajută. Şi aceasta deoarece el poate face totul pentru „pulsiunea de viațǎ” și nimic împotriva „pulsiunii de moarte”. Sau altfel spus, supranaturalul însuşi nu poate merge împotriva naturii lucrurilor.
Într-un univers cu conținut binar și contrastant, vrăjitoarele, obiectele magice, animalele vorbitoare și calul fermecat servesc drept intermediari între cunoscut și necunoscut, între real și ireal. Aceste creaturi, care beneficiază de temporalitatea anistorică a poveștii, negociază și relația dintre bine și rău.

2. Răul nu este întotdeauna nedrept

Asemenea fabulei, basmul este o narațiune în care intervenția supranaturalului este un revelator al cotidianului oamenilor, cu preocupările și problemele lor. Dar, în timp ce fabula prezintă animale, obiecte neînsuflețite și forțe ale naturii pentru a transmite mai bine lecțiile sale morale, în basm, povestea are prioritate. Aș spune chiar că nu atât moralitatea, cât înțelepciunea este implicită în acest tip de ficțiune. Deschizând camera interzisă, tânăra soție a lui Barbă Albastră încalcă promisiunea făcută soțului, nu se comportă ca o bunǎ gazdă cu vecinii și prietenii pe care-i lasǎ singuri și își pune propria viațǎ în pericol coborând în grabă mica scarǎ ascunsă care duce la camera interzisǎ. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare dovedesc că fapta ei necugetatǎ a fost înțeleaptă. Căci dacă nu ar fi deschis acea camerǎ, propria ei moarte ar fi fost, în cel mai bun caz, amânată, dar nu evitată. Miza camerei secrete este atât de mare încât ar fi greșit să spunem că o curiozitate frivolă a împins-o pe tânără să o deschidă. Dimpotrivă, ea a simțit că ceva important e în joc acolo. Cu alte cuvinte, a intuit situația și și-a gestionat comportamentul şi trǎirile în consecință. Într-un mod obscur, și-a definit „inteligent” prioritǎțile.
Așa cum curiozitatea nu este neapărat un semn de frivolitate, viclenia nu este întotdeauna instrumentul personajelor malefice. Fiica cea micǎ din basmul „Pasărea vrǎjitorului” nu comite niciun rău; ea încearcă să scape de un rău. Viclenia ei este o formă de previziune. Or scopul este acela care definește un act ca fiind bun sau rău. Ioan cel credincios din basmul cu același nume al fraților Grimm o atrage pe prințesa din Domul de Aur pe nava unde se află regele, stăpânul lui, recurgȃnd la un vicleşug. Practic, o răpește pentru a o face să se căsătorească cu regele, a cărui dragoste pentru ea este atât de intensă încât, de prima dată când i-a văzut portretul, şi-a pierdut cunoştința. După un moment de teroare, mișcatǎ de povestea care a dus la răpirea ei, prințesa acceptă să se căsătorească cu regele. Dar planul pus la cale de Ioan cel credincios, deşi are un sfȃrşit fericit, nu este mai puțin problematic, deoarece el a luat ȋn calcul voința regelui, dar a ignorat voia prințesei, care, spre deosebire de Barbă Albastră sau de vrăjitorul din povestea „Pasărea Vrǎjitorului”, nu a făcut rǎu nimǎnui. Or, în logica basmului, acest lucru nu este fără urmǎri. Ȋn primul rȃnd, apariția celor trei ciori, pe care credinciosul servitor le aude vorbind despre amenințările cu moartea care planează asupra regelui, amenințări de care nimeni nu-l poate avertiza fără a fi transformat în piatră, reprezintă premonițiile sale și au legǎturǎ cu vinovăția obscurǎ pe care o simte la ideea de a fi forțat mâna prințesei. Apoi, cele trei încercări pe care trebuie să le suporte pentru a-l proteja pe rege de moarte. În timpul ultimei ȋncercǎri, este transformat el ȋnsuşi în piatră. Dar, datorită loialității sale neclintite, este readus la viață.
Răul ȋn basm nu este întotdeauna nedrept, dar vine întotdeauna cu un preț. Un preț care uneori pare cǎ meritǎ sǎ fie plătit.

3. Schema dupǎ care funcționeazǎ interdicția ȋn basm

O interdicție poate fi încălcată sau nu. Încălcarea ei poate duce la pieire sau la victorie. Respectarea ei poate fi sursă de fericire sau de nenorociri. Şi ȋntr-un caz şi ȋn altul, orice se poate întâmpla. Întrebarea este ce anume face ca unii să reuşeascǎ, iar alții să eșueze.
În povestea „Barbă Albastră” de Charles Perrault, tânăra soție își pune viața în pericol încălcând interdicția soțului de a deschide ușa „ micului cabinet ”. Salvată în ultimul moment, ea accede la o situație de invidiat. Moștenitoare a averii lui Barbǎ Albastrǎ, al cărui teribil secret este dezvăluit, ea își ajutǎ familia; cumpără funcții pentru frații ei și asigurǎ zestrea surorii sale. Ea însăși se recăsătorește cu un bărbat ales de ea. Încălcarea interdicției se termină cu bine pentru eroină și cei apropiați ei. În basmul popular japonez „Femeia pasăre”, soțul își încalcă promisiunea făcută soției de a nu o privi în timp ce țese velele magice ȋn spatele paravanului care separă războiul de țesut de restul camerei. Drept urmare, transformată în pasǎrea cocor, femeia ȋşi ia zborul și el nu o va mai vedea vreodatǎ. Pentru tot restul vieții, bărbatul va țese vele simple. Încălcarea tabuului este pedepsită în această poveste. În „Lebedele sălbatice” de Hans Christian Andersen, eroina respectă interdicția de a nu vorbi sau râde în timp ce țese cele unsprezece cămăși care îi vor elibera pe frații ei de vrajǎ. Datorită devotamentului ei, ȋşi salveazǎ frații şi ea însăși va fi o regină fericită. Neîncălcarea tabuului este benefică în această poveste. În basmul „Ioan cel credincios” de Frații Grimm, cel mai apropiat servitor al regelui aflǎ de pericolul mortal care ȋl paşte pe stăpânul său, dar nu ȋl poate avertiza fără a fi transformat el ȋnsuşi în piatră. Așa că recurge la un mod deturnat de a-l feri de moarte și reuşeşte. Dar el însuși va fi condamnat la moarte. Respectarea tabuului se dovedește fatală pentru protagonist. În basmul „Ali Baba și cei patruzeci de hoți” din O mie și una de nopți, tabuul ia forma unei peșteri a cărei intrare este blocată. Un tăietor de lemne sărac dă peste formula care deschide peștera. Înăuntru, descoperă o mulțime de comori și ȋşi ȋnsuşeşte câteva. Fratele său, un negustor bogat, căruia îi dezvăluie formula, poate și el intra ȋn peșterǎ. O serie de evenimente se declanşeazǎ în urma cărora unul ajunge bogat și respectat, în timp ce celălalt moare de o moarte ȋngrozitoare.
De unde vedem cǎ nici respectarea, nici nerespectarea interdicției nu explică de ce lucrurile se termină bine pentru unii și rău pentru alții. Şi totuşi, vǎzute din această perspectivă, basmele revelǎ două caracteristici care le sunt proprii: una binecunoscută, și anume că încălcarea unei interdicții este cel mai adesea factorul declanșator al poveștii. Cealaltă, care nu a fost încă studiată din cȃte ştiu, ar putea fi formulată astfel: odată ce o interdicție este încălcată, aceasta convoacǎ alte interdicții, care au precedat-o. Pe acestea, eroul trebuie să le fi respectat, sub rezerva de a pierde totul ȋn caz contrar. Este vorba de interdicții implicite care fac ca eroul sǎ primeascǎ sau nu ajutor în încercările extreme prin care va trece.
Pentru o mai bunǎ evidențiere a acestei caracteristici, mă voi referi mai întâi la basmul popular african „Regele și cei trei fii ai săi”, pe care, pentru ȋnceput, ȋl voi rezuma. Simțindu-şi moartea iminentă, regele și-a chemat cei trei fii pentru a le da fiecăruia partea de moștenire. După moartea tatălui, cei doi fii mai mari s-au dedat unei vieți de lux şi risipǎ, ȋntre altele, copleșindu-și soțiile și mamele cu daruri. Acestea din urmǎ au luat-o ȋn rȃs pe mama fiului mai mic pentru că nu se bucura de moștenirea acestuia. Umilită, ea și-a mustrat fiul, care, drept răspuns, a părăsit satul chiar a doua zi. În timpul călătoriei, a întâlnit un grup de copii care duceau un câine la râu pentru a-l îneca. Altă dată, a întâlnit niște fetițe care urmau sǎ spânzure o pisică și, încă o dată, un vânător care se pregǎtea sǎ omoare un vultur. De fiecare dată, tânărul le dǎdea „călăilor” câte un pumn de galbeni, iar bietele animale erau eliberate. Pentru că l-a salvat pe unul dintre ai săi, marele șef al vulturilor i-a dăruit tânărului un inel care îi îndeplinea toate dorințele. În același timp, l-a avertizat să nu-l piardă niciodată. Datorită inelului magic, tânărul devine șeful unui sat mare, locuiește într-un palat bogat și își copleșește cu daruri mama săracă. Dar, după ce se căsătorește, face greșeala de a-i spune soției povestea inelului. Aceasta profită pentru a-l fura și a fugi la casa părinților ei. Pisica și câinele, pe care tȃnǎrul le salvase, pun la cale un plan pentru a recupera inelul. Datorită ajutorului lor tânărul ȋşi va recǎpǎta bunurile și va duce o viață tihnitǎ.

De unde vedem că fiul cel mic încalcă interdicția explicită formulatǎ de marele şef al vulturilor. Cât despre interdicțiile pe care le respectă, acestea sunt toate implicite și pot fi rezumate astfel: nu este firesc să treci pe lângă cineva aflat ȋn primejdie și să nu faci nimic pentru a-l ajuta. Fiul cel mic nu încalcă niciodată această interdicție. Și în ziua în care va avea probleme va primi şi el ajutor.
Interdicția încălcată de Osamu, soțul femeii-pasăre, este precedată de alte interdicții pe care protagonistul le-a încălcat. Toate, implicite. Pentru a vedea ȋn ce constau, voi evoca ȋmprejurǎrile în care transgresiunile s-au produs.
În ziua în care cuplul rǎmȃne fǎrǎ bani pentru a-şi procura de mȃncare, soția lui Osamu, Yukiko, promite să țeasă o velǎ magicǎ, care le va aduce suficienți bani pentru a supraviețui o vreme. După ce a țesut vela, Yukiko aratǎ foarte obosită, dar Osamu consideră acest lucru normal, având în vedere că a muncit toată noaptea și, cucerit de vela magicǎ, nu-i mai dă atenție soției. Vânzarea velei le va aduce într-adevăr suficienți bani pentru a trăi fǎrǎ griji timp de șase luni. Odată ce această perioadă a trecut, Osamu ȋi cere lui Yukiko să țeasă o altă velă magică, dar ea refuză, spunând că țeserea unor astfel de vele o epuizează și o sperie. Și într-adevăr, după ce a terminat de țesut a doua velă, arǎta foarte slăbită. Dar Osamu, preocupat de cȃți bani le va aduce vânzarea velei, nu acordă atenție acestui fapt. Când ȋn sfȃrşit Osamu ȋi cere să țeasă o ultimă velă, care trebuia să le aducă suficienți bani pentru a trăi o viață întreagă, iar Yukiko refuză, spunând că asta ia din ea ce e mai bun, Osamu ȋi replicǎ că este soția lui și trebuie să i se supunǎ.
Povestirea scoate la ivealǎ faptul că încălcarea interdicției explicite formulate de Yukiko - de a nu o privi în timp ce lucrează - este doar actul final dintr-o serie de interdicții implicite, toate încălcate. Aceste transgresiuni trădează o relație cu celǎlalt deficientǎ, relație care îl va condamna pe Osamu la o viață tristă și singuratică.
Ideea, care a constituit și una dintre ipotezele mele de lucru, este că basmul se distinge de alte genuri de ficțiune prin calitatea relației care unește protagonistul cu natura și lucrurile din naturǎ. Desigur, animalele, plantele, obiectele populează şi alte forme de scriere, dar acolo ele au valoare doar în măsura în care aduc un beneficiu omului. Chiar și natura romanticilor, văzută ca oglindǎ a stǎrilor interioare, este aservitǎ omului. În basm însă, natura și lucrurile din natura au valoare prin ele ȋnsele. Când Osamu, din basmul „Femeia pasăre”, descoperă pasǎrea cocor, rǎnitǎ și amorțitǎ, la ușa sa, o duce în casă și o îngrijește până se însănătoșește şi poate zbura din nou. Și face asta pentru pasǎre, nu pentru el însuși. Iar recompensa nu întârzie să apară. Va avea soția pe care în mod normal nu ar fi putut-o avea, fiind prea sărac. Din păcate, fascinat de banii pe care vȃnzarea velelor magice ȋi aducea, uită să-și trateze soția cu aceeași grijă. Și va fi pedepsit.
Fata bătrânului din basmul „Fata babei și fata moşneagului” de Ion Creangă nu ezită să-și întrerupă călătoria pentru a vindeca un câine slab și bolnav, pentru a îndepărta omizile care invadaserǎ un frumos păr înflorit, pentru a curăța o fântână pǎrǎsitǎ acoperitǎ de nămol sau pentru a repara un cuptor „ nelipit şi mai-mai sǎ se risipeascǎ”. Și nu o face pentru ea însăși, ci pentru toate aceste lucruri care „suferă”. La fel face și fata frumoasă și energică din basmul „Doamna Hollé” de Frații Grimm. Ea scoate pâinile din cuptor și scutură mărul încărcat cu mere, pentru că aceste lucruri au nevoie de asta. Este adevărat că lucrurile s-au rugat sǎ fie ajutate, dar trebuie sǎ le şi asculți. În basme, sǎ nu asculți ce spun lucrurile aduce întotdeauna nenorocire. Astfel, fata bătrânei din povestea lui Creangă ajunge să fie mâncată de animalele pe care le-a maltratat ȋn loc sǎ le ȋngrijeascǎ, iar, pentru neglijența ei, fata urâtă și leneșă din basmul lui Grimm sfȃrşeşte acoperitǎ de smoalǎ din cap pȃnǎ-n picioare pentru tot restul vieții.
În ciuda aventurilor improbabile, în ciuda prezenței obiectelor care îndeplinesc dorințe, a animalelor vorbitoare, a metamorfozelor, intriga basmului este de o coerențǎ fǎrǎ falie. Această idee, avansatǎ de Catherine Rondeau în cartea sa *Aux sources du merveilleux* este susținutǎ de relația protagonistului cu natura și cu lucrurile din naturǎ, dincolo de relația pe care o are cu semenii săi.
Această caracteristică face sǎ aparǎ ce anume duce la prǎbuşirea unui protagonist și la ascensiunea altuia şi explicǎ ȋntr-un fel de ce lucrurile se întâmplă într-un fel mai curȃnd decȃt în altul. Basmul se ȋnscrie ȋntr-o viziune holistică ce face ca locul eroului printre ai sǎi să depindă de calitatea relației sale cu tot ce ȋl ȋnconjoarǎ.
Chestionarea rǎului şi binelui ȋn romanul polițist - considerații generale
Morala privește actele umane și, în special, actele care se rǎsfrȃng asupra comunitǎții umane. Practic, ea atribuie responsabilitatea pentru calitatea vieții în comun individului, ca membru al unei comunități. În ceea ce privește ficțiunea polițistă, aceasta este, la propriu, nararea unei acțiuni, iar acțiunea, fie că este vorba de crimă sau de detectarea acesteia, revine agentului uman. Mai mult, misterul care înconjoară actul criminal devine o problemă de rezolvat, la îndemâna anchetatorului. Pe scurt, nicio forță externă, mai mult sau mai puțin ocultă, nu ȋşi are locul în ficțiunea polițistă. Soarta oamenilor este pusă în mâinile omului. Aceastǎ particularitate, deşi departe de a fi neȋnsemnatǎ, nu a putut scoate romanul polițist din „ghetoul literar” în care este închis încă de la începuturile sale. Ea poate ȋn schimb explica, ȋn parte, consumul pe scară largă de romane polițiste.
În acest tip de scriere, răul sau crima nu este produsul unei sorți oarbe și anonime. „Destinul este întotdeauna „cineva”, avȃnd o vinovăție şi mobiluri verificabile.” (Devillairs 2002:4) Și verificabile de către „altcineva” care este capabil să restabilească ordinea. Altfel spus, binele și răul sunt aici la scară umană. Și acest lucru este cu atât mai liniștitor cu cât detectarea răului este centrală, iar investigația nu este pur și simplu reprezentarea unei practici sociale. Este totodatǎ o căutare. Căutarea adevărului care eliberează.
Născut în orizontul urbanizării, romanul polițist are o puternică valoare cathartică; el nu exacerbează temerile decȃt pentru a le face mai uşor sǎ disparǎ. Răspunde unei nevoi de securitate cu atât mai mare cu cât mediul urban, tentacular, se globalizează. Acest lucru poate explica atracția puternică pe care o exercită romanul polițist asupra unui public divers și variat din punct de vedere social şi intelectual. „Literatura de masă reține atenția [...] ca receptacul și traducere a impulsurilor, anxietăților, prejudecăților, viselor sufletului colectiv”, scrie Jacques Dubois. (Jacques Dubois citat de Lits 1999: 118)
Dincolo de valorile pe care le transmite, întruchipate de eroi deveniți mitici, precum Hercule Poirot, Sherlock Holmes, Maigret, Arsène Lupin, această literatură încurajează o lectură „mai rapidă și mai atentă decât cea a altor texte” (Lits 1999: 117), o lectură care corespunde mai bine stilului de viață al omului veșnic ocupat și divers, care locuiește în orașe. Desigur, caracteristicile formale ale romanului polițist sunt cele care favorizează o astfel de lectură. Dar nu numai. Ȋn lumea întunecată pe care romanul polițist o zugrǎveşte, există o dinamică a binelui. Şansa oferită oamenilor obișnuiți de către cineva ale cărui calități excepționale sunt puse ȋn slujba restabilirii adevǎrului şi revenirii la normaliatate este ceea ce face atȃt de atractiv romanul polițist.
Cum am spus deja, universul fictiv al romanului polițist se bazează, pe un conflict maniheist între forțele răului și cele ale binelui, adică între criminal, care este o figură malefică, și detectivul sau justițiarul, care reprezintă binele. Cu toate acestea, frontiera dintre forțele ȋn conflict nu este foarte clar delimitatǎ. Practicarea de către reprezentantul binelui a unor acte bazate pe forță și violență — chiar dacă sunt legitimate de brutalitatea și cruzimea adversarului — este frecventă în romanele polițiste. Nu este neobișnuit ca justițiarul sau detectivul să alunece de la acțiuni nobile și generoase cǎtre comportamente blamabile. Cât despre anchetă, care merge pe urma antecedentelor crimei, aceasta pune sub semnul întrebării însuși conceptul de inocență: „... modul în care detectivul privește lumea ce se prezintă investigației sale mărturisește o concepție despre lume: suspiciunea generalizată. (...) Romanul polițist ne învață că fiecare are ceva de ascuns, că fiecare, chiar dacă nu este vorba de o infracțiune, este vinovat.” (Ludovic Janvier citat de Lits 1999: 136). Şi apoi, nici vinovatul dovedit nu este întotdeauna negativ ȋn totalitate.
Nu e mai puțin adevǎrat cǎ în romanul polițist, mai mult decât în oricare alt gen de scriere, omul ca agent suprem al binelui și al răului și poate fi tras la răspundere pentru siguranța semenilor sǎi. Dimensiunea socială, care implică a fi integrat social sau capabil de a fi integrat, supradetermină dimensiunile psihologică și biologică. Şi această dimensiune permite o judecată morală asupra acțiunilor umane.

Bibliografie

DEVILLAIRES, Laurence, 2002, Le policier Une chance pour la littérature, in Etudes, tome 397, 11/2002
LITS, Marc, 1999, Le roman policier : Introduction à la théorie et àl’histoire d’un genre, Liège, Éditions du Céfal.
RODEAU,C.,2011, Aux sources du merveilleux : une exploration de l’unuvers des contes, P.U.Q.

Note de subsol

¹ Pe parcurs, mǎ voi referi şi la alte poveşti. Este vorba de „Ioan cel credincios” de Frații Grimm, „Lebedele sǎlbatice” de Hans Christian Andersen, povestea popularǎ japonezǎ „Femeia pasǎre”, povestea popularǎ africanǎ „Regele si cei trei fii ai sǎi”, „Fata babei şi fata moşneagului” de Ioan Creangǎ, „Doamna Hollé” de Frații Grimm.