În partea a doua a textului am scris despre câteva dintre condițiile prielnice pentru înrădăcinarea totalitarismului, fiind ghidați de cartea lui Rod Dreher, Să nu trăim în minciună! Un manual pentru disidenții creștini (Contra Mundum, București, 2021). Astfel, am văzut rolul pe care îl au în acest sens: însingurarea și atomizarea socială, pierderea încrederii în ierarhii și în instituții, dorința de transgresiune și distrugere, propaganda și disponibilitatea de a crede minciunile utile.

Următorul semn de rău augur este obsesia pentru ideologie. Cum se explică adeziunea oamenilor la „minciuni demonstrabile” (p. 53)? Destul de simplu: oamenii preferă chiar și răspunsuri aberante în lipsa vreunui răspuns la întrebarea majoră privind sensul vieții. Așa cum cel însetat preferă în general să bea o apă contaminată decât să moară de sete. Desigur, poate muri din cauza unor germeni ori substanțe nocive din apa respectivă, însă reflexul de a-și potoli setea este adesea mai puternic decât conștientizarea riscului de a muri otrăvit. Răspunsul la întrebarea perenă despre sensul vieții omenești este dat în orice cultură și cu atât mai mult în aceea creștină. Însă în ultimele două secole și jumătate (luând ca reper Revoluția Franceză) sau trei (dacă avem în vedere Iluminismul), în Occidentul mai ales european s-a desfășurat un proces amplu de erodare a interesului pentru transcendență în sens creștin. S-a vorbit în continuare despre valori, însă, în lipsa rădăcinilor „în cer”, ele sunt construcții lipsite de viață, abstracțiuni ce nu pot încălzi pe nimeni cu adevărat, așa cum o cultură fără cult începe să semene tot mai mult cu o stafie. Totuși, setea pentru sensul vieții rămâne și de aceea oamenii au făcut în secolul trecut – dar și în acesta, după cum vedem în ramurile neomarxismului – dovada îmbrățișării absurdului, arătând un zel întâlnit doar la cele mai religioase persoane. De pildă, în anii 1930, dosarele proceselor staliniste de la Moscova „sunt pline de false mărturisiri ale unor comuniști devotați, care erau pregătiți mai degrabă să moară, decât să admită că ideologia comunistă era o minciună” (p. 53). Mai precis, acei „credincioși” erau dispuși că contribuie la propria condamnare la moarte, numai să nu fie „excomunicați”, să nu-și piardă locul într-un imaginar panteon comunist. Dorința de a fi martori și părtași la crearea unui rai pe pământ era atât de mare, încât mulți au fost de acord cu predarea totală a vieții lor politicului. Iar totalitarismul, după cum avertiza Hannah Arendt în Originile totalitarismului, este, în esență, politizarea a tot și a toate; nici măcar șahul nu a scăpat de politizare la începutul epocii staliniste.

O paranteză cu privire la aspectul politizării: un guvern din prezent care ar dori să schimbe macazul – în numele nu știu cărei „urgențe” (militare, pandemice, apocaliptice) – către controlul total, are în prezent instrumente pe care orice tiran le-ar fi invidiat. Datele personale de orice fel îi sunt puse pe tavă, formează rețele de date și se vizează crearea unei rețele unice. Ele pot fi servite ușor decidenților nu doar de către instituții cu atribuții speciale; mare parte dintre ele sunt oferite de către omul de rând, prins într-o spirală cu vârful în jos: adicția de „tehnologie-spion” (un termen ce redă mai bine realitatea) crește cererea pentru această tehnologie, iar impregnarea fiecărui colț de viață cu inteligență artificială consolidează adicția. Se poate scrie cu majuscule – Adicția –, pentru că ea formează un izvor și totodată un mijloc pentru majoritatea adicțiilor din prezent. Am închis paranteza.

Ultima condiție (favorizantă pentru apariția totalitarismului) enumerată aici este o societate care prețuiește loialitatea mai mult decât competența. Inițial surprinde puțin formularea, pentru că există o prețuire destul de mare nu doar pentru competență, ci și pentru loialitate, cel puțin declarativ. Însă loialitatea este ambivalentă: depinde căror grupuri, persoane, idealuri, și care este limita justificată a loialității. Iar totalitarismul, cel puțin în prima fază, pentru a-și asigura „omniprezența” și presupusa stabilitate, va instala în funcții, de la cele mai mici până la cele mai importante, persoane loiale ideologiei care îl susține. De câte ori va trebui să aleagă între competență și loialitate, va alege incompetenții, șarlatanii, imbecilii loiali, în caz că cei merituoși nu vor accepta „convertirea” la noul crez. Mai mult de-atât, platitudinea este chiar un garant al conformismului, de aceea va fi preferată inteligenței. Iar pentru că cei talentați, capabili, odată ce refuză convertirea, sunt mai periculoși decât toți ceilalți (ca depozitari ai memoriei culturale și martori lucizi ai schimbărilor nefaste), ceea ce rămâne de făcut este reducerea la tăcere, ostracizarea sau chiar eliminarea. A se vedea înlocuirea elitelor cu pseudoelite, iar în perioada stalinistă, celebra epurare. Niciun stăpân absolut nu poate suporta existența unei alternative la „binele” oferit de el; nici măcar gândirea și exprimarea unei alte variante nu poate accepta. Aceasta este, în special, explicația reprimării violente a creștinilor: Mântuitorul lor era și este privit drept cel mai mare pericol la adresa raiului în variantă terestră, a raiului distopic, la adresa identității create ideologic (cazul Chinei este grăitor până în zilele noastre). În nazism, fascism și mai ales în comunism, creștinii au fost considerați cei mai mari dușmani, cei „needucabili”, așa cum scriau anchetatorii în dosarul lui Radu Gyr.

În prezent asistăm la renașterea unui adevărat cult al loialității de grup în cadrul politicilor identitare stângiste. Cultura anulării (cancel culture) are în centrul ei acest fenomen: cei care nu dovedesc loialitate deplină față de ideologie sunt înlăturați rapid ca niște elemente potențial contaminante. Citez un exemplu: „La începutul anului 2020, o uluitoare controversă pe tema culturii anulării a izbucnit atunci când Jeanine Cummins, autoarea unui mult-anticipat roman despre experiența imigranților mexicani, a fost supusă unui atac de o sălbăticie dezlănțuită din partea unor scriitori latino-americani progresiști, care au acuzat-o pe femeia de rasă albă că fură experiența latino-americanilor. Unele femei latino-americane care lăudaseră cartea înainte de apariție – printre care romanciera Erika L. Sanchez și actrița Salma Hayek – și-au retras sprijinul, ca nu cumva să pară lipsite de loialitate față de grupul lor” (p. 55). Iar pentru a preveni cazurile „neconforme”, instituțiile au conceput teste ideologice. De exemplu, la facultățile Universității California, profesorii care solicită titularizarea pe post trebuie să-și declare angajamentul față de „echitate, diversitate și incluziune” și să-l fi demonstrat deja, oricât de irelevant ar fi acest lucru pentru domeniul lor de competență. Astfel, prin testele respective s-a găsit modalitatea de a „măsura” loialitatea și, prin jurămintele de loialitate corectă politic, precum și prin monitorizarea conturilor (pe platformele social-media) angajaților, de a reduce disidența. Practica s-a extins în numeroase instituții de învățământ, de sănătate, nu mai vorbim de corporații. De fapt, structura mediului corporatist a fost extrapolată la alte instituții și, se pare, la nivel social, un indicator vizibil fiind rapiditatea apariției polarizării opiniilor pentru orice subiect de interes public; criteriul demarcației este conformitatea cu opțiunile corecte politic, matrița impusă de elita macrocorporației sociale pentru a-i depista pe cei „nevalabili”. Fiindcă pomeneam la începutul textului despre adeziunea oamenilor la „minciuni demonstrabile” pentru a umple un gol existențial, iată, de data aceasta, până unde merge îndemnul actualei ideologii a justiției sociale: medicii sunt obligați să-și ignore studiile de specialitate și judecata profesională cu privire la sănătatea trans-sexualilor, chiar dacă opiniile medicului vizează interesul sănătății pacientului respectiv.

Ideologia justiției sociale funcționează ca o pseudo-religie pentru adepții ei. Dacă ideile promovate de această uriașă mișcare ar rămâne în cărți, ar fi ce-ar mai fi. Motivul real de îngrijorare îl reprezintă transformarea instituțiilor de elită și a rețelelor de putere și de influență în numele acelor idealuri. Poate fi realizată o comparație între cei din trupele justiției sociale (SJW – Social Justice Warriors) și bolșevici, afirmă Rod Dreher, care găsește cinci elemente comune. (1) Prima asemănare constă în abordarea reducționistă a realității sociale, ceea ce face din argumentele lor sofisme ale lipsei de relevanță: SJW, asemenea bolșevicilor, consideră că atributul „dreptate” se acordă în funcție de apartenența la grup, iar a face dreptate se reduce la a lua puterea de la exploatatori pentru a fi înmânată exploataților. (2) Prozeliții „justiției sociale” sunt intelectuali (precum în cazul bolșevicilor), iar modalitatea de răspândire a crezului revoluționar este prin agitație intelectuală. Resortul afectiv este stârnirea urii pentru „asupritori”. Baza de acțiune propagandistică o reprezintă universitățile, unde au șansa de a-i îndoctrina pe viitorii angajați în instituțiile societății. (3) Războinicii neomarxiști de azi, ca și „bunicii” lor, revoluționarii lui Lenin, îmbrățișează ca pe o axiomă ideea că știința este de partea lor, îi urmărește ca umbra, indiferent cât de neștiințifice ar fi afirmațiile proclamate. De pildă, activiștii trans-sexualismului sunt (sau lasă impresia că sunt) convinși de științificitatea ideologiei lor, iar oamenii de știință care susțin idei diferite sunt înlăturați cu forța din instituții sau cel puțin intimidați pentru a tăcea. (4) Atitudinea nihilistă în raport cu trecutul: structurile, identitățile și reperele „vechi” pot fi distruse în numele eliberării omenirii. Nimic nu propovăduiește mai puternic „iubirea” decât ideologia urii față de „lanțurile” ce ne țin prizonieri: apartenența la rasa albă, patriarhatul, căsătoria, națiunea, creștinismul, binaritatea de gen etc. (5) Schimbarea socială este trâmbițată ca imperioasă și iminentă dacă se dorește scăparea din captivitatea vechilor forme sociale. În cazul noilor marxiști, mijloacele de producție culturală sunt vizate, pentru că impactul lor este asigurat datorită expunerii permanente. În același timp, se realizează cucerirea instituțiilor ce vor fi apoi folosite pentru a transforma lumea.

Ștafeta revoluției pare să fi fost preluată tocmai de marele dușman imperialist: „Prometeismul care îi mâna în luptă pe rușii prerevoluționari predomină în America secolului XXI. Cetățeni ai unei națiuni chintesențial moderne, americanii au avut, dintotdeauna, un cult pentru știință, pentru tehnologie și pentru reușita prin forțe proprii. Astăzi, Silicon Valley este fabrica noastră de vise, care generează avuție spectaculoasă și produce credință în schimbarea utopică prin tehnologii avansate” (p. 60). În capitolul al treilea („Progresismul ca religie”) este explicat în detaliu acest transfer al zelului revoluționar spre America și apoi în toată lumea. Deși membrii Școlii de la Frankfurt au avut, fără îndoială, un rol important, nu trebuie neglijat adevărul că orice sămânță rodește dacă solul și condițiile sunt prielnice. Iar solul care unește vechea și noua formă a totalitarismului de stânga este adeziunea tot mai puternică la Mitul Progresului, în numele căruia credincioșii săi fideli sacrifică orice opoziție, pentru că orice opoziție devine o piedică în calea viitorului luminos, deci în calea fericirii tuturor. De reținut în acest context ideea filosofului contemporan John Gray: tehnologia produce o convergență a valorilor.

Cartea lui Rod Dreher oferă în continuare informații noi, idei provocatoare (statul tehno-totalitar, potențat de IA; „armonizarea”/neutralizarea cetățenilor cu atitudini opuse ideologiei totalitare; viețile „instagramabile”) și teme de reflecție pentru încă trei episoade. Totuși, ne vom opri aici cu prezentarea sa, nu înainte de a enumera temele mari ale părții a doua („Cum să trăim în adevăr”), unde sunt atent analizate remediile – testate istoric – pentru plaga ideologiei totalitare: prețuirea adevărului, cultivarea memoriei culturale, familiile ca puncte de rezistență, credința – piatra de temelie a rezistenței, solidaritatea celor care nu vor să fie „asimilați”, înțelegerea creștină, echilibrată, a suferinței: nu se caută suferința (e respins un „cult” al ei; niciodată nu este un scop în sine), însă nici nu este considerată din start răul absolut, de teama căruia îți poți vinde fratele, părinții, neamul, credința, deci pe tine însuți ca om deplin, chip al lui Dumnezeu. Ne mai putem întreba – retoric – de ce tocmai aceste remedii sunt atât de atacate în prezent.