Partea a doua

Pentru Aristotel, identitatea este oarecum sinonimă cu unitatea. El vorbește astfel de identitate numerică sau identitate generică după cum unitatea privește o singură ființă sau o multiplicitate de ființe. Identitatea numerică, la rândul ei, o concepe ca fiind esențială sau accidentală. Prima se referă la proprietățile persistente și eterne ale ființelor, a doua la proprietățile lor contingente, perisabile. Apropo de Socrate, va spune astfel că identitatea lui esențială era aceea de a fi om, adică un animal rezonabil, în timp ce un atribut precum culoarea albă a pielii facea parte din identitatea lui accidentală, acest atribut putând să-i lipsească fără ca el să fie mai puţin el însuşi
Distincția dintre esență și accident este centrală în filosofia lui Aristotel. Esența oricărei ființe particulare este substanța ei înțeleasă ca unire a unei forme esențiale și a unei materii proprii, în timp ce accidentul nu are existență proprie, el există doar ca atribut al unei ființe particulare, este o modificare a « substanței » acesteia în funcție de circumstanțe.
Distincția aritoteliciană îmi permite să afirm la rândul meu că natura primă a lui Socrate era aceea de a fi om. Dar cum nu orice om a fost, este sau va fi Socrate, nu pot subscrie la părerea lui Aristotel după care natura « accidentală », secundă, nu e definitorie. Și pentru a dovedi acest lucru, voi pleca de la unul dintre exemplele prin care filozoful ilustrează ideea de accident :
« În mod accidental ei acostează la Egina, când nu au plecat de fapt cu intenția de a merge acolo, ci au ajuns acolo, împinşi de furtună sau capturaţi de pirați. Accidentul s-a întâmplat, există, dar nu-și are cauza în sine, există doar în virtutea a altceva. Furtuna a fost cea care i-a făcut să acosteze unde nu voiau, iar acel loc a fost Egina.» (L.5, cap.30, §.1)
Să presupunem că echipajul în discuţie și comandantul său s-au îmbarcat cu intenția de a merge la Salamina. Odată ce a izbucnit furtuna, intenția lor nu a mai fost aceeași. Nu a fost nici să acosteze la Egina. Dar acest din urmă fapt este secundar, dat fiind că la acel moment intenţia lor era să ajungă la ţărm întregi și sănătoși. Și din acest punct de vedere lucrurile s-au terminat cu bine, dacă ne gândim că furtuna ar fi putut duce vasul în larg sau l-ar fi putut izbi de vreo stâncă.
De unde rezultă că acostarea la Egina a fost accidentală numai în raport cu intenţia initială, aceea de a ajunge la Salamina. Cu intenţia de a ajunge în siguranţă la tărm, intenţie ulterioară izbucnirii furtunii, ea a fost în perfect acord. Nu putem ca atare spune că « furtuna a fost cauza » pentru care echipajul și comandantul său au acostat la Egina. Ei au acostat acolo din cauza modului în care s-au raportat la furtună. Modul de raportare a făcut ca instinctul de supravieţuire să prevaleze în faţa proiectului iniţial. Acostând la Egina, ei au acționat prin urmare în perfect acord cu ei înşisi.
Scenariul cu piraţii nu este întru totul diferit. Echipajul și comandantul lui ar fi putut încerca să respingă atacul piraţilor. Dacă nu au făcut-o, este pentru că au considerat că riscul de a se lăsa capturaţi e mai mic decât acela de a se opune. Ei au acționat aşadar în concordanţă cu modul în care au evaluat situația, şi deci în concordanță cu ei înșiși.
În niciunul din scenarii, acostarea la Egina nu a fost un accident şi nici furtuna sau atacul piraţilor nu a fost o cauză. După cum am afirmat în prima parte a acestui articol, în procesul de receptare avem două actiuni, una care se exercită asupra noastră din exterior, în cazul de faţă, acţiunea furtunii sau a piraţilor care a schimbat perceptia echipajului şi a comandantului său asupra destinaţiei iniţiale, şi o a doua acţiune, interioară, care a modificat obiectul receptat, furtuna sau atacul piraţilor, în acord cu datele pe care echipajul şi comandantul său le aveau în momentul receptării, modificare care au făcut ca aceştia să acosteze la Egina. Un alt echipaj şi un alt comandant, cu o altă navă cu o altă dotare ar fi putut în situaţii similare acţiona diferit.
Aristotel însuși ne oferă de altfel argumente în această direcție atunci când se ridică împotriva celor care susțin că totul este adevărat și fals în egală măsură.
« De ce, dacă în plimbările lor matinale dau peste o fântână sau o prăpastie, nu se îndreaptă în linie dreaptă într-acolo și par să-și ia măsuri de precauție, de parcă ar judeca că nu este în egală măsură rău și bine să cadă în prăpastie? Deci este evident că ei cred că un lucru este mai bun şi altul mai rău.» (L.4, cap.4, §.18)
Sau: « Într-adevăr, ei nu caută toate lucrurile în mod egal și nu le conferă la toate aceeași valoare: dacă ei cred că este în interesul lor să bea apă, să vadă un om, atunci ei pornesc în căutarea acestor lucruri.» (L.4, cap. 4, §.18)
De unde vedem că « ei » se pot duce direct în prăpastie sau pot să o ocolească, că « ei » pot să bea apă sau să nu, că « ei » pot merge să-l vadă pe acel om sau să nu o facă. Și asta pentru că ei gândesc, simt că un lucru este bun și altul mai puțin bun, pentru că nu totul are aceeași valoare, același interes pentru ei.
În plimbările sale matinale, un individ poate, de ce nu, da de o prăpastie. Cât despre faptul de a păşi în gol şi a cădea în ea, acesta poate fi explicat în trei moduri, după cum el a văzut prăpastia sau nu, sau a văzut-o prea târziu. În primul caz, pasul făcut în gol e un act voluntar care subîntelege intenţia de sinucidere şi exclude ideea de accident. În al doilea caz avem de a face cu un act voluntar, dar decuplat de realitate, şi deci cu un accident ; individul crede că păseste pe drum, când de fapt el « păseşte » în prăpastie. Cât despre ultimul caz, acesta e un accident cu atât mai tragic cu cat individul în cauză realizează greşeala, dar prea târziu pentru a schimba cursul faptelor.
Cum am spus deja, ne comportăm într-o situație în conformitate cu modul în care am receptat-o. Distincția dintre individul ca receptor şi individul ca agent este importantă. Mai ales că valoarea sa nu este doar explicativă, ci și ontologică.
Voi încheia subliniind următoarele: Acționăm întotdeauna în acord cu noi înșine, ceea ce înseamnă că suntem noi atât în succesele, cât și în eșecurile noastre. Numai că, în caz de succes, suntem în acord cu noi și cu realitatea din jur, pe când în caz de eșec (de « accident ») suntem în acord cu noi și în dezacord cu realitatea din jur. Acordul sau dezacordul cu realitatea nu depinde însă de noi ca agenți, ci de noi ca receptori. Ca agenţi, suntem în fiecare moment identici cu noi înşine. Ori, de identitate în sensul ontologic al termenului, nu putem vorbi decât în acest din urmă caz.
Identitatea aristotelică, văzută ca « un fel de unitate a ființei », asumă « identitatea esențială » şi lăsă deoparte identitatea accidentală, şi deci devenirea. Ori, nimeni nu se îndoiește de faptul că devenim în limitele ființei noastre și că suntem noi înşine în fiecare moment al fiinţării noastre. Este ceea ce face călătoria noastră prin lume unică. Și ceea ce legitimează cumva ideea de destin.

Bibliografie

Aristote, La Métaphysique, trad. Alexis Pierron et Charles Zévort, Ebrard, 1840
http://fr.wikisource.org/wiki/La_M%C3%A9taphysique_(trad._Pierron_et_Z%C3%A9vort)

Notă de subsol
Traducerea citatelor aparţine autorului acestui articol.