,,Dacă din urmă ne vin asemenea talente, putem sta liniștiți că viitorul literaturii române e pe mâini bune!” (despre tineri, Nora Iuga - Festivalul Internațional de Poezie Artgothica, Sibiu, 2014).

Fiind o admiratoare a versului tânăr, am reușit să-mi fac o părere despre poezia noii generații. Mulți dintre ei încearcă să fie în trend, încurcându-se în formule abracadabrante doar de dragul de a fi în centrul atenției. Efortul lor de a se afla în linia întâi este evident, astfel încât, fără să-și dea seama, aduc un dezavantaj poeziei generației lor. Jongleriile menite să impresioneze artificial cititorul, sunt de scurtă durată. Aceia care apelează la asemenea trucuri, rămân doar niște măzgălitori de versuri mediocrii care confecționează poezie pe bandă rulantă, pierzându-se în mulțime.

Unul dintre cei care se detașează de masa imitatorilor pehlivani, este tânărul Gabriel Nicolae Mihăilă, născut în Galați, câștigătorul mai multor premii importante, o voce care este menită să impresioneze cititorul prin coloratura intensă a propriilor trăiri, transmițând emoție lectorului său.
Cu volumul ,,The limbs they took”, Gabriel Nicolae Mihăilă, a câștigat două premii importante în 2018: primul loc la Festivalul Internațional de Poezie „Brucla”, organizat de către Primăria și Consiliul Local Aiud, Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu” Aiud și Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Aiud, concurs care a avut un juriu format din membrul corespondent al Academiei Române, domnul Prof. Univ. Dr. ION POP și distinșii critici literari, domnul Prof. Univ. Dr. Alexandru Cistelecan și domnul Conf. Univ. Dr. Aurel Pantea; premiul III la Festivalul Național de Literatură și Folclor - Armonii de Primăvară, ediția a XL-a.
,,The limbs they took”, volum de versuri publicat la Editura Minela, 2017, autor – Gabriel Nicolae Mihăilă – se remarcă printr-un fragmentarium raportat la un existențialism cu caracter ireductibil. Abordarea temelor este redată când pragmatic, când autoironic, reducând lumea exterioară la un ,,maze of the future past” prin care autorul minimalizează importanța și rolul său în tabloul cotidian, evitând platonismul - ,,eu am tras perdelele lumii și le-am cusut din regie” și, ca ,,un delfin urban care înoată prin asfaltul oamenilor/prin pământul crăpat de atâtea cotropiri premeditate”, obosit, alege să rămână în compania femeii frumoase, simple, transparente - singurătatea - ,,așa cât să nu știe nimeni” – cea ,,care face diferența între oameni”. Despre ei nu poate vorbi pentru că nu îi cunoaște suficient, decât dacă ar ,,scădea numărul neoamenilor”.
Decepționat de lumea reală, caută să-și înțeleagă semenii ,,the truth is hold by heart/ not by ego/ not by others”, dar nu reușește și, copleșit de adevăr, se resemnează, acceptându-i așa cum se află sub lumina divinității - ,,oameni pe care i-am crezut titani în viețile noastre s-au topit sub lumina adevărului/ sub lumina lui Dumnezeu s-au întunecat ca niște puncte mici negre/ neînsemnate/ și au dispărut”. (my little runaway)
Nu renunță la convingerile sale și în cele din urmă, detașat, decide să se refugieze în poezie, cea care nu i-a înșelat niciodată așteptările. Acolo este lumea lui, un colț de univers unde - ,,oamenii nu stau lipiți de piele asemeni unei cămăși vechi din cânepă...// aici sunt tot/ de la pagina pe care o dai mai departe până la următoarea/care te face să mă uiți și să mă cunoști iar/până la tușul încă umed/ până la căldura palmei tale/care mă mângâie în toate încheieturile cărții/aici mă vei găsi sub toate formele geometrice/aici toți pasagerii au supraviețuit realității//aici e singurul loc în care mai pot să văd oameni acolo unde nu sunt//aici e singurul loc în care am trăit fericiți”. (heramite sia)
Deși tangențial dramatic, Gabriel trăiește comod în lumea construită de el și devine neîmpăcat cu sine, când iese din zona sa de confort, chiar dacă alege tema iubirii, ușor tristă, conchide la finalul poemului ,,nu mă mai leagă nimic de acest loc”: ,,despre iubire nu se vorbește niciodată la trecut/ în palme un șarpe îmi retrasează/ linia vieții/nu mai cred în nimic”.
Ironia subtilă este o acupunctură emoțională, indiferent de tema aleasă, fie că face referire la femeie - ,,femeia perfectă ar însemna sfârșitul lumii/ o iarnă nucleară continuă în care am spune/ bărbatul este sexul slab…// feminitatea nu se învață/ se stăpânește/ iar cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi o fată este impotența de a fi femeie”(Embargo), fie că se referă la viață - ,,întotdeauna am zis că viața e doar o glumă crudă/ un rod care nu a fost îngrijit până la capăt și a fost abandonat” sau la propria moarte, lăsând ca testament, un îndemn, o dorință prin care practic își marchează personalitatea puternică - ,,să nu-mi plângeți începuturile//... să râdeți să spuneți/ la umbra lui Gabi ne-am așezat/ și am văzut cât de răsfirată e unitatea lumii/ la umbra lui Gabi am luat pauza de masă împărțind un singur măr/ și nu ne-a rămas în gât nu am fost pedepsiți/ nu s-a scris o poveste și nici o pildă/ doar o poezie/ un sfârșit de poezie/ pe care nu se încumetă să îl înceapă nimeni/”.(Gabi)
Acesta nu este un sfârșit de poezie, ci un început efervescent care își merită din plin un loc de vârf în ierarhia liricii contemporane a generației de după 2010.
Gabriel Nicolae Mihăilă, o voce sensibilă, pregnantă, despre care veți mai auzi cu siguranță, este un foarte bun ,,dansator” pe care ,,Marea Doamnă, Poezia”, cum o numea Alexandru Mușina, l-a ales ca partener pentru mult timp de acum înainte.

,,întotdeauna cel care a iubit l-a tras după el și pe cel care încă nu/ când uiți să scrii poezie toți oamenii încep să fugă din ea”
Lectură plăcută!