M-am obișnuit să scriu despre evenimentele literare la care particip. Nu știu de ce o fac. Poate pentru că încă mai cred în cutiile cu amintiri sau pentru că, eliberată cumva de tumultul unei întâmplări anume, pot să las loc neștiutului de mâine. Atâtea lucruri se pierd printre degete, în sezonul acesta și un pic… care se cheamă viață, încât e bine să le însemnăm și pe timpul de lângă noi – timpul acesta subțire ca un pergament fin. Căci, într-o zi, cineva s-ar putea să ne ia inteligența și atunci cu ce vom rămâne? Doar cu pietrele din aer pe care vom merge, cine știe?! Lumea e incompletă iar drumul prin norii de pe pământ este cum este, seamănă cu o colivie de îngeri sau o închisoare pentru cuci.
Ar fi trebuit să scriu de mult despre asta, dar zilele sunt tot mai scurte pentru un gând împărțit în șapte…
La Casa de Cultură „Friedrich Schiller” din București, am fost de multe ori. Clădirea e aceeași, cu patina aceea mirosind a galben vechi care-ți îmblânzește sufletul de fiecare dată. Îmi propusesem să particip la prima ediție a Salonului Literar „Astralis”, moderat de doamna Camelia Pantazi Tudor, director al editurii. Întotdeauna ajung în ultimul moment și prind prea puțin din recuzită, dar atunci m-am putut bucura de rumoarea pregătirilor, de încântarea din ochii tuturor, de emoțiile unui început(căci, da, acest cenaclu este un început de drum în peisajul cultural românesc). Îi cunoșteam pe majoritatea și sentimental acesta că nu ești la capătul lumii îmi făcea bine, binele acela care intră pe sub piele și dă lumină luminii. Când emoțiile s-au așezat, un gong nevăzut a sunat începutul. Au fost prezentate scriitoarele Luminița Zaharia(cu volumul YETY ÎNTR-UN BLOC DE GHEAȚÃ), Ana Calina Garaș(cu volumul BRÂNCUȘI- PRINȚ AL FORMEI PURE) și domnul Mihai Costin – președintele Grupării Colecționarilor de Medalii și Insigne „Mihai Eminescu” din cadrul Societății Numismatice Române care, printre altele, a prezentat volumul “ Poezii rare de Mihai Eminescu” – format liliput, editat de ASTRALIS.
Am ascultat poezie citită cu delicatețe și emoție, am urmărit opera brâncușiană în imagini brodate cu informații deosebite despre aceasta și, în final, ca o desăvârșire a evenimentului, am asistat la momentul artistic “Dulcea mea Doamnă – Eminul meu iubit”, interpretat impecabil de Magda Băcescu și Ștefan Apostol.
A fost o seară specială, moderată cu suflet și argint viu de doamna Camelia Pantazi Tudor. La final, lipită parcă de scaun, mi-am plimbat privirea pe tavanul cu stucaturi, pe oglinda cu ramă aurie, pe pianul tăcut și m-am amestecat, preț de-o clipă, cu aerul acela făcător de bine în care plutea emoția, visul, fericirea întru cuvânt și dorința dăinuirii sale dincolo de toate lumile.
Am mai făcut câteva fotografii, am salutat cunoscuții și am plecat, lăsând în urmă scriitorii, criticii, iubitorii de frumos și gândul meu agățat de pereți. Am coborât treptele câte două și, afară, m-am ridicat pe o bordură înaltă, în încercarea de a privi peste capul trecătorilor. “Ce știți voi cum e să simți astfel, cum e să zbori făcând aripi din cuvânt?” – ziceam, apropiind degetele de o stea îndepărtată.
Nu știu de ce mi s-a părut întuneric în parcarea de la Intercontinental, am pornit repede motorul, am dat la o parte, cu mâna, zidul dintre frumos și real, îmbrăcând seara în mâine.
….
Scriu la o săptămână de la eveniment, totul îmi pare că a fost ieri și gândesc la câte fac oamenii pentru a opri timpul…
Mulțumiri, doamnă Camelia Pantazi Tudor! Felicitări autorilor! Cenaclului, cale frumoasă și lungă - întru desăvârșire!
1 Februarie 2018