Ce pot să fac într-o zi în care plouă, decât să zbor pe deasupra gândurilor, să prind vântul de cioc, să-l las să mă răsfoiască - atât cât să dau răgaz frunzelor ude și galbene pentru odihnă iar sufletului, putința de a- și uda tălpile printre picăturile care seamănă între ele, ca și oamenii?...
Când am ajuns la Cafeneaua Actorilor, Octombrie era același. Își mângâia crepusculul pe creștet și rostogolea imaginile printre copacii știuți din alte vremuri. Ultima dată am fost acolo… dar, ce mai contează? Oricum, totul trece în viață. Și fericirile și rănile trec. Lasă în urmă un fir tot mai estompat pe care ne putem întoarce când nu ne ajunge clipa de azi.
Lumina pătrundea încă moale prin geamurile fumurii și acordurile îmi confirmau că sunt unde trebuie. Aplecat asupra chitarei lui, înainte de concert, Nicu Nicușor aproape nici nu a observat când locurile au fost ocupate iar sala goală, la începu, s-a animat. Întotdeauna mi-au plăcut evenimentele lui. Dincolo de melodiile care sfâșie sufletul, aerul, aerul tot pare încărcat cu iubire, iubirea aceea ca în poveste - cum doar un cufundător în sunete o poate percepe și transmite. Cântă des cu pleoapele strânse ușor. Și acolo, în lumea din spatele lor, totul este altfel, sigur, dacă ceea ce vine spre noi are iz de cea mai pură și specială emoție. Când îl ascuți, realizezi că talentul nu este suficient. Dacă adâncul unui om nu se lipește de sunet, degeaba compui, degeaba cânți. Sau poate că sunetul nici nu există, doar adâncul vibrează și noi îl credem sunet. Iar lumina, lumina aceea din interior, fără culoare, care îi mângâie fața, devine treptat, ea însăși, o imagine în mișcare care se propagă peste tot, prin întunericul oricărui colț din noi sau din afara noastră. Este greu să nu te miști, acolo, pe scaun, în ritmul său; să nu gândești că viața trebuie trăită prin fiecare por, în fiecare clipă.
Am ascultat cu bucurie melodiile pe care le știam și de care nu mă voi sătura vreodată. Iar piesa nouă “Când adoarme într-o ploaie” - versuri Camelia Radulian - este o tânguire de-o emoție aparte. Pe masa la care stăteam era un trandafir alb, deosebit de frumos. Fusese oferit, de un domn, iubitei autoare(Irina Blinder) a romanului “Fluturi”. Nu știu de ce, dar trandafirul acela, în mentalul meu, semăna cu piesa lansată.
L-am urmărit cu încântare, într-o interpretare impecabilă și sensibilă, pe Gospodaru Virgil. M-a impresionat Cristinel Dohatcu și fascinat duetul, remarcabil și original, Mariana David - Nicu Nicușor.
Nu am stat până la sfârșt, dar în tot acest timp am auzit murmurul, am privit în ochi emoția tuturor(scriitori, iubitori de muzică, actori), m-a înduioșat dragostea fără margini din irișii Iuliannei Nicolau, am înțeles înclinarea pereților, parcă, în fața artei, m-a impresionat nemișcarea unora, la modul frumos, dar nu m-a lăsat indiferentă zumzetul altora. Și atunci, mai mult ca niciodată, am realizat cât de nedreaptă este condiția unui artist. Și cât de mică este tăcerea celor care ar trebui să conștientizeze că, în afara muzicii, cuvântului, picturii, sculpturii, filmului, teatrului sau oricărei alte forme de manifestare a spiritului, acest popor va muri. Peste ani, poate mulți, dar suficienți pentru tragerea înapoi a istoriei, nimeni nu-și va mai aminti de Parlament, Guvern, ambiții, lumini și umbre. Se vor uita toți pe pereții goi, în sălile pustii, pe raftul bibliotecilor și în omul de lângă ei(gol, analfabet, semidoct, ignorant, tocit pe la colțuri de ură, frustrări și întrebări despre cine sunt , așa lipsiți de identitatea spirituală a unui popor subțiat ca suflet, din inconștiență). Poate eu sunt un profet mincinos, poate gândul și gândul meu sunt tulburi (cât aș vrea), dar acest sentiment sunt convinsă că îl au mulți care înclină capul a neputință.
Avem nevoie de săli în care un interpret să se exprime, avem nevoie de tot ceea ce se cheamă recuzită culturală, avem nevoie ca cei care mai pot să înțeleagă(că bogâția unui sărac este deasupra luxului unui papagal emancipat) să facă ceva, până când prea tarzi-ul nu va începe de ieri. Căci, destabilizarea unui stat de drept înseamnă și ignorarea culturii!
Nu am vrut să scriu despre asta, dar cuvintele au luat-o înainte, mânuite parcă de o palmă străină - poate a timpului ieșit în afara mea, poate a durerii, a dezamăgirii. Și, cu aceeași palmă, voi scrie în aceleași cuvinte despre oamenii minunați care, dincolo de orice sacrificiu, își cântă sufletul și credința că într-o zi frumosul va triumfa – câtă vreme va mai exista vreme pe acest pământ.
La ora la care plecam, lacul părea înmărmurit...
28 Octombrie 2017