poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-07-09 | |
Volumul de față, apărut în 2007 la editura Cartea românească, este împărțit în trei secvențe poetice: I. Insomnie, II. Fața lăuntrică, III. Lumină, primele două de aproximativ aceeași dimensiune, același număr de poezii, iar ultimul cât acestea la un loc, conținând poezie în alb, fiecare capitol preluând titlul câte unei poezii de referință din corpul respectiv.
Centura de castitate își merită pe deplin numele și semnificația. Remarc de la bun început asocierile pe care autorul le face între materie și spirit, acordând atenție deopotrivă și îmbinându-le metaforic prin procedeul clarității, al simplității și al realității: nu orice suferință încape în buzunare.../ Nu orice suferință. Aceasta este poezia cu care își începe volumul, un început care insinuează un soi de tragism combinat armonios cu umorul precis dozat. Legătura dintre suferință, suflet și buzunare este una cu semnificație socială (Nu orice suferință/ încape în buzunarele sufletului), în fapt, preocuparea pentru latura umană este esențilală în poezia daniloviană. Mă bucur să observ că în centrul poeziei lui Nichita Danilov se află omul, societatea, asta mă apropie mai mult de autor, având în vedere că și temele abordate de mine în poezie se învârt în jurul aceluiași subiect. Poetul folosește punctuația și este adeptul poeziei de lungime, descriptive, cu trimiteri filozofice și un bogat conținut afectiv. Cel mai adesea, privește lumea dintr-o cameră ascunsă, o cercetează atent, nu vrea să scape detaliile, în plus, dorește să o imortalizeze. Iată câteva poeme cu camera ascunsă: Insomnii: privești ca dintr-o cameră ascunsă,/ .../ oamenii și lucrurile care și-au intersectat/ traiectoria lor cu a ta. Sau Camera ascunsă în sensul de loc, de spațiu, de conținut, de obiect care duce cu sine, care preia, loc de taină, ascunziș, de reculegere, chiar și de rătăcire (câte conotații!): Ușa a dispărut/ camera s-a făcut și ea nevăzută/ s-a ascuns într-o altă cameră/.../ Ușa a plecat după ea/ a plecat și nu s-a mai întors/ a plecat și e dusă/ rătăcește acum pe coridorul întunecat/ deschide alte uși/ și le închide la loc:/ ... Volumul este o lume a personajelor: femeia Ghizela, batrânul Feofan, Anghelo, Fevronia etc. Tablourile și cadrele sunt adesea comparate cu tablouri pictate: tabloul lui Bruegel: ... Femeia Ghizela/ mătură smocuride păr/ de subfiecare scaun/ și le aduce pe cîmp/ unde înalță căpițe și stoguri de fîn/ umplînd o arie întreagă:/ iar atunci cînd vine vremea amiezii/ și cosașii dorm obosiți/ cu picioarele rășchirate/ ca în tabloul lui Brueghel,/ ea se apleacă asupra/ fiecărui snop și-l leagănă/ grijulie ca o mamă/ pruncul ce-i plînge la piept,/ după care, brusc cuprinsă/ de un vîrtej de furie,/ îl aruncă în batoză.. ./ Gînduri Poezia lui Danilov este una de căutare, de eliberare bazată mult pe amintiri, crâmpeie de la țară, de pe mal, de pe stânci, de pe țărmul mării./ Umbre și amintiri. Poetul se află cumva în spate, undeva în camera ascunsă sau în dosul unor măști, în prim-plan aflându-se permanent ceilalți, celelalte, oameni și obiecte. Prezent continuu, dualismul bine-rău/ lumină-întuneric acaparează spațiul poetic danilovian, punându-și temeinic amprenta, el devine o atitudine, un mijloc de redare și evidențiere a existenței, iată și un exemplu de impact: cîini-sfinți/ Căutare/ Centura de castitate are o înaltă ținută religioasă, este un veștmânt al purității peste care se revarsă vicisitudinile vieții. Apare aici o serie de obsesii biblice prin care se caută semințele sfințeniei, o minune care să purifice, ceva care nu întinează, care nu seamănă cu nimic din ceea ce reprezintă omul pe pământ. O astfel de căutare o întâlnim în frumoasa poezie Centura de castitate, poezie care inspiră titlul volumului, în care eroul principal, un spărgător de lacăte și coduri, bătrânul Feofan, ajuns la adînca senectute,/ bîjbîind cu mîinile, încerca/ să deschidă, apelînd la tot felul de tertipuri,/ chiar și la vrajă,/ propria sa centură de castitate,/ pe care o vedea în vis/ cum îi înconjoară coapsele.../ scîrțîind în bătaia/- tuturor gîndurilor. ./ Centura de castitate Imaginile te surprind, discursul te prinde în mreje și când crezi că ai descoperit ceea ce era de aflat, poetul schimbă cu finețe macazul, trimițându-te pe o altă rută. Surprinzătoare sunt și finalurile poeziilor. Te conduc în zone creatoare la care nu te aștepți, temele iau întorsături subite. Iată un exemplu: Întunericul a plecat/ a ieșit pe ușă/ înfundîndu-și/ jobenul pe ochi/.../ și când te aștepți să apară oaza de lumină, nu-i așa, să se ridice zorile, tocmai atunci: ... în urma lui/ a năvălit bezna/ Forme; în Sleit de puteri, pare că bătrânul Feofan intră în baie să se curețe de păcate și după aburi și inhalări de fum de vreascuri și tămâie, începe să se biciuiască, să se autopedepsească, senzația fiind aceea de autoflagelare, de fapt este o lovire cu plante anume regizată pentru a pune sângele în mișcare, pentru a prinde putere. Curățirea la propriu și la figurat, trupească și morală: Atunci ridicîndu-se cît era de slab în picioare,/ își turnă o găleată de apă fierbinte în cap,/ apoi una rece,/ pentru a se descotorosi/ de păcate mai mici și mai mari/ precum și de clăbucii de săpun/ și resturile de săpun ce-i năpădeau trupul. ../ Sleit de puteri. Rămânând în cercul personajelor, trebuie să remarc o atentă aplecare asupra batrânului Feofan, când spărgător de cifru și lacăte, când un magician, un vindecător, când un pictor iconar, un cucernic. Nichita Danilov este poetul punctelor de suspensie, intenția fiind aceea de a lăsa cititorului un timp de gândire, un moment de respiro pentru interpretare, dezlegarea cheilor, deschiderea ușilor poetice și chiar de revenire asupra versurilor sugestive. Privit dintr-un anumit unghi, volumul de față are înclinație religioasă, Dumnezeu însuși abordat din diverse perspective: este orb/ De la fereastra ori Un Dumnezeu suficient sieși. Extras din sine însuși. O rădăcină pătrată a unui număr, din care se nasc toate numerele/ Feofan. Mulțimea vidă; sau chiar un Dumnezeu mărunt/ Căutare, cel al câinilor care n-au găsit nicio urmă de sfânt în carnea sfâșiată a oamenilor. Ironie filigranată! Lumea poetică a acestui autor include fauna și flora terestră și fluvial-marină. Stejarul și mesteacănul asigură ozonul personajelor din versuri, simbolizând totodată măreția, perenitatea, verticalitatea. Arțarul este și el prezent. Foarte interesantă metamorfozarea din poezia Cu mult timp înainte, în care, bătrânul Feofan, întru același ritual al curățirii de păcate în baia de plante, cu ajutorul pietrelor încinse lua înfățișarea de copil, bărbat, femeie sau chiar de animal ori plantă, imitând zgomote și glasuri. Dacă primul capitol trage cu ochiul în afara sinelui, cel de-al doilea ne invită să-l vizităm, urcând toate treptele vieții, de la copilărie și terminând cu omul matur. Începe cu un frumos poem ludic plin de semnificație, Șotron, scris în chip religios sub forma unui joc de-a ghicitul: În care pumn țin crucea,/ în dreptul sau în stângul? Ideea poemului, pe lângă cea a crucii pe care o ducem, legată de creștinism, este mai degrabă a înălțării, tot în sens biblic, dar totodată a zborului, a urcușului în viață. În mâinile fetiței nu se află vreo cruce, se află câte un fluture. Poetul generalizează zborul pentru toate fetițele din lume și pentru întreaga lume prin atribuirea mai multor mâini ascunse la spate: Atunci în celelalte mâini/ pe care le ascunzi la spate-un adevărat evantai-/ din care zburară/ împrăștiindu-se pe străzi/ mii și milioane de fluturi.../ Șotron Tot în domeniul picturii și iconografiei poetul își închipuie Cina cea de taină ca pe o simplă rugăciune cu mâinile împreunate, pe fiecare unghie fiind pictat câte un chip de apostol, mâini la care creștea un al șaselea deget pentru completarea sfinților apostoli. În timpul slujbei de Înviere se arăta și Iisus în chip strălucitor, viu, ca un al șaptelea, la stânga ori la dreapta, îndreptat înspre cel de-al nouălea,/ dar nu și ultimul, cer../ Fevronia Interesant, de altfel, este și ceea ce clădește poetul, din mirul emanat de craniul papei Benedict al II-lea, cu gândul, desigur, o catedrală de trei ori mai înaltă/ decît catedrala Sfîntului Petru/ Mir Cuvintele sale alcătuiesc o hartă pe care cele patru puncte cardinale sunt: cuvântul Eu care strălucea la apus; la răsarit, un număr format din șapte cifre ce se stingeau și se-aprindeau și se stingeau regulat într-o tăcere desăvîrșită, schimbîndu-și mereu locul între ele și formînd mereu același număr, al cărei sens era: eu sunt Dumnezeul umbrei tale ce caută lumina lumii.. ./ .../ Înspre miazănoapte am văzut strălucind cuvîntul Om și înspre miazăzi cuvîntul Umbră. / Fața lăuntrică Foarte interesantă viziune asupra singurătății versus multiplicare este descrisä în Feofan. Clopotnița. Și iată două sintagme care spun totul, prin contradicțile, dar și prin filozofia fiecăreia: Învață să fii singur și vei deveni nemuritor; Sexul dste oglinda ce multiplică trupurile, ambele făcând referire la păcatul care aruncă omul direct în iad. Poezia lui Danilov are acel nivel îngeresc, pudic și inocent, dar prin contrast, ea are tot atâta vinovăție de a cunoaște, de a descoperi. Drumul cunoașterii trece printr-o serie de întrebări la care se caută, aproape arheologic, răspunsul cel mai apropiat de adevăr: Umbra cărui trup e sufletul? / Umbre Capitolul final, al Luminii, este amfora cu apa amintirilor despre locuri, oameni din trecut, din copilărie. O confirmă, în primul rând, titlurile prezente aici: În podul casei, Casa, Din tata, Cina, Amintiri, Pălării și haine, Feofan. Liturghie, Haine, Țară, Ungher, Pe mal, Pe stînci, Umbre și amintiri, Țărm etc. Despre obiceiuri și chipuri reprezentative, obiecte aparținînd oamenilor dragi, de ex.: foarfece rămas din tata/ Din tata, un foarfece multifuncțional (de croit țesături, de tăiat pieile și tabla, de tuns norii). Despre liniile de forță pe care le emană obiectele din jur care atrag numai anumite structuri, numai anumite forme./ Există un magnetism reciproc: dacă vei studia viața unui om, vei observa că/ toate casekr încare a stat sunt aproape identice. / Casa. Despre casa cu mirosul ei specific, particular și unic și care preia personalitatea proprietarului aflăm din acest megapoem întins pe trei pagini A5: Mirosul vine probabil dintr-un alt spațiu și alt timp. Despre scurgerea pustiului în vidul din oameni aflăm tot de aici. Este mai degrabă un eseu în versuri despre existențialism abordat din unghiul spațiului și al materiei. O interferare și o trecere a vidurilor din unul în altul, acaparând tot ce se poate, astfel încât poetul găsește vidul în orice obiect, ca pe o sinusoidă din plin și gol: percep materia ca pe o formă a nebuniei. Cum sună un strigăt în pustiu? - un poem de referință care atestă o stare de meditație în stil yoghin. Senzația de gol se simte și în poezia Eliberare, dar cu semnificația de purificare, de înlăturare a lestului netrebuincios din oameni și lucruri pentru a ajunge la o formă pură/ Eliberare. Același sentiment de gol îl întâlnim și în poezia Zi: a mai trecut o zi/ a mai trecut un veac/ la fel de plin/ la fel de gol/ ca și celelalte/ am semnat condica de prezență:/ am fos, am existat./ pentru ce? pentru cine? Sunetul joacă un rol important în aceste poeme, el se face simțit, auzit, trăit fie prin tăcere, fie prin prezență: Strig: nu e nimeni pe străzi/ Nu e nimeni? Și strigătul meu/ ca o pasăre albă îmi poposește pe umeri/ Pălării și haine; mă rog ca picăturile de ploaie/ce bat darabana pe acoperiș/ și se scurg în șuvoaie prin burlane/ să se transforme într-o scurtă liturghie.../ Feofan. Liturghie Sunetele lui Nichita Danilov au mesaj, au emoție, sunt revelatoare: Se aude pleoscăit de glasuri. În noapte/ capete roșii și negre/ Se leagănă pe valuri. De pe malul celălalt,/ mă strigi tu, copile?/ Capete roșii; sau: În timp ce nisipul/ se scurge timpul/ din clepsidră ține un discurs/ Crucea asfințitului; zbuciumul mării/ Pe stânci; un foșnet ciudat se răspândea/ prin unghere/ și toată casa se umplea/ de sunete și glasuri/ Din tata; îmi îmbrățișezi strigătul,/ îl strîngi cu disperare în brațe;/ mă prăbușesc plîngînd/ la picioarele lui/ .../ Cu lacrimile mele/ îi spăl țărîna și păcatele/ Feofan. Strigătul Nu numai sunetul, ci și apa este element de revenire și repetiție: apa, apa de ploaie, valurile, marea, Dunărea... ; apa ușor încrețită a lacului/ Pe mal Poemele daniloviene sunt survolate de păsări: vrăbii, grauri, păsările cerului, păsări care i se așează pe umeri, etc. dar și unele terestre: păuni, hulubi, gâște. Sunt alunecoase ca peștii, țin de foame ca peștii, au ceva din: carași, crapi, știuci, somni, plătică: apa însuflețită de duh, apa cea inertă/ dincare au izvorât/ și izvorăsc lumile/ Anghelo În aceste poeme este multă faună, simbol al bogăției. Întreg volumul emană o atmosferă de alunecare/ plutire: realitatea, peștii alunecă; sângele picură, se prelinge și chiar sentimentul zădărniciei: Un sentiment de zădărnicie/ plutea în aer, neîncredere/ amestecatâ cu teamă/ și bucurie de-a putea fi/... / Sîrmă ghimpată Un întreg discurs pescăresc se petrece în Acvariu. Feofan este manifestarea lui Dumnezeu pe pământ, de aceea alege, probabil, autorul, titluri de genul Feofan. Activitate/ Acțiune. Bună parte din volum îi este dedicată acestui personaj biblic: Feofan. Pe țărmul mării - aici ne este prezentată o poveste despre pescuit; Feofan. Liturghie - aici despre rugăciune și despre cum ar putea deveni picăturile de ploaie în cădere o așteptată liturghie; Feofan. Strigătul - despre păcatul strigătului; Feofan. Vindecare - despre cum înmuguresc cârjele și te poți vindeca doar prin simplul gest al crucii; Feofan. Pendulul - despre ce simte o persoană într-un pendul înăuntrul căruia este vidul absolut: apa este timpul: a fi înseamnă a exista în vid; timpul înseamnă trup - o serie de supoziții, o iterație a timpului: Timp înseamnă materie./ Timpul înseamnă trup; Feofan. Clopotnița - despre: Învață să fii singur și vei deveni nemuritor/ Sexul este oglinda ce multiplică timpurile; Feofan. Slavă: ... Mie însumi îmi sunt/ rîu și murmur/ ce înalță imnuri de slavă/ amurgului pur; Feofan. Înălțare: În momentul despărțirii de trup/ bucățica de neant/ suma celor două neanturi ce s-au întîlnit/ spiritul/ conștiința individuală/ se înalță spre cea universală; Feofan. Mulțimea vidă - despre Dumnezeu privit ca o mulțime vidă; Feofan. Sala de așteptare: Nu împlinisem încă patruzeci/ și trupul meu/ devenise deja un sălaș,/ o sală de așteptare/ plină cu tot felul de bagaje și umbre... ; Feofan. Apus: Oare în amurg sufletul nu e mai greu decât trupul? ; Feofan. Golul: totul e gol/ totul e surd,/ totul e orb/ asemenea umbrei/ ce învăluie trupul.../; Feofan. Peisaj de vară: Piele zornăioare/ .../ ce unduindu-se cu mișcări lene/ ia forma unor sâni și coapse/ umplînd golurile/ mee/ splendide rochii de seară/... În capitolul luminii, într-un antagonism incredibil, poetul vorbește despre slăbiciune, slăbire, trecere, umbre, amintiri, agonie: Nimic nu luăm: nici un băț de chibrit/ nici un capăt de ață,/ nici un ac, nici un mucur de lumânare. Sau: Lumină: Odată cu lumina/ înălțăm în palma noastră/ și bezna. Bezna/ dinăuntru, nu dinafară/ pentru că așa/ e clădit fiecare lucru;/ tot ce a fost și tot ce va fi.../ Sămânța din care/ ies lucrurile e golul,/ e întunericul... Nu pot să plec fără să spun că trebuie să ne punem centura de castitate spre a ne înălța spre lumină, spre curățenie, spre adevăr și spre poezie, acel ceva care ne face mai ușori, mai umani, mai aproape de senin! Ottilia ARDELEANU, Năvodari, 9 iulie 2017 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate