Scriam cu ceva timp în urmă o poezie care i-a contrariat pe unii dintre contemporani. Se numea „M-am săturat de Eminescu”, titlu ce parafraza articolul „M-am săturat de România” al lui Sabin Gherman. Că poezia avea caracter pamfletar, că amărăciunea se lăsa descoperită doar celor cu adevărat iubitori și înțelegători de subtil, e o cu totul altă poveste. Adevărata poveste, cea a dramei spirituale pe care națiunea română se încăpțînează să o trăiască, continuă fără nici o dovadă a găsirii vreunei soluții. Demitizarea poetului, asemeni demitizării patriei și chiar a sufletului românesc, continuă parcă stîrnită de propria neputință. Ura demonică față de intangibil, durerea psihotică și zbaterea inutilă, iată singurele acțiuni rămase ca jalnică soluție a degradării!

Și cum să nu urăști ceea ce nu poți avea? Și cum să nu îți pregătești cît mai bine sufletul pentru iad, atunci cînd raiul ți-a scăpat printre degete? Acceptarea manelizării nu de dragul manelizării, ci din dorința de a nu lăsa gropile neasfaltate ale sufletului neumplute cu niscaiva moloz. Ziceam despre gropile din autostrăzile patriei, de lipsa autostrăzilor, fiind vorba, desigur, de lipsa reperelor morale, a cărărilor, chiar înguste, spre o realitate la care aspirăm în subconștient. Însă cu cît mai ideatice, chiar nerealiste, ne sînt așteptările, imposibilitatea atingerii acestora devine mai agasantă. De aici răzbunarea nu pe propriile neputințe, ci mai degrabă pe idealurile de neatins. E mai simplă inversarea valorilor, caz în care frumosul estetic e declasat de un alt estetic și de crearea unui alt standard al „frumosului”, accesibil chiar și celor needucați.

Neputința de a ne stabili valori acceptabile, imixtiunile uneori voite și oculte, lipsa reperelor și căutarea unor scopuri cel puțin limitate, toate acestea duc la o risipă de energie și zbatere inutilă într-o zonă ambiguă, fără sens. Confuzia e atît de mare încît nu deosebim pozitivul de negativ, umbra de întuneric, realul de utopic. Orice index îndreptat înspre orice direcție ne aleargă instinctual într-acolo, precum cîinii care aleargă spre un obiect aruncat de cineva. Da, e o joacă, însă una fără un sens anume. Pentru copii joaca e modul de a învăța, de a-și perfecționa aptitudinile, de a-și dezvolta gîndirea și a deveni oameni. Noi însă, prinși în joaca aceasta, devenim copii, tocmai cînd trebuia să trecem pe „carne”.

Departe de mine dorința de a face apel la cineva sau ceva. Cu siguranță nici unul dintre noi nu poate repara ceea ce o societate întreagă a stricat sistematic. Însă tot sistematic putem construi. E nevoie de răbdare, perseverență și credința că se poate. Scopul nu este de a sufla praful de pe statui. Însă de pe coperta unei cărți se poate sufla. Se poate citi ceea ce, prin valoare, ne-a rămas ca reper. Se poate înlătura neîncrederea și se pot demistifica falsurile. Zic unii despre kitsch-uri ca fiind copii nereușite ale unor opere valoroase, putem însă zice și noi, despre unele cărări asumate, că ar fi kitsch-oase, tocmai pentru că bătătoresc fără sens căile trasate de către mari deschizători din întreaga lume. Și dacă ne-am săturat de Eminescu, e pentru că ne-am săturat de neatingerea idealului pe care acesta ni l-a trasat. Din păcate pentru noi, acesta E idealul.