Cînd cuvintele devin sinonime le paște primejdia ca, din inerția contaminării excesive, să se scufunde într-o promiscuă confuzie. Plăcerea și bucuria sînt pîndite și ele - cel puțin în uzul lipsit de orice exigență al mentalității comune - de această periculoasă ispită de a-și pierde identitatea amăgite de impasibilitatea solidarității gregare, oricare putînd fi luată drept cealaltă fără nici o pagubă.

Gîndirea autentică este însă atrasă de sinonimii tocmai pentru a remarca nuanțele distinctive, contururile ușor refractare la suprapunere, culorile ce debordează de sub sensul ce doar încearcă să-l acopere pe celălalt și - în anume clipe privilegiate - scînteierile ce irizeaza cînd le scapără asperitățile. Ea sesizează astfel cu perspicacitate că plăcerea păstreaza un aer placid, ușor fad, de satisfacție suficientă, care se ghiftuiește pentru a se deda siestei tîmpe, acompaniată de rîgîieli experte, superlativ doveditoare, în timp ce bucuria, pe motive de departe mai frugale, manifestă o mulțumire mai vie, mai amplă în ecouri, deschizînd un spațiu de împlinire sufletească mai greu de istovit, menit parcă să sporească - fără a cădea în oboseală prematură - încîntarea, desfătarea, farmecul prilejului.

In zarea joasă a plăcerii, satisfacerea se închide peste voluptatea asimilată fără rest - cel mai adesea adjudecată, obținută în virtutea unui drept, dacă nu de-a dreptul plătită -, beneficiarul dorind doar s-o trăiască fără să-și asume și răspunderea ei. Căci plăcerea rămîne doar un episod pasager al saturării unei nevoi ce se repetă periodic și pretinde, pentru a nu-și altera savoarea, comoditate și confort, lipsă de griji și gravitate. E deci firesc ca ea să fie preluată cu ușurință în circuitul consumismului, gustul ei fiind manipulat prin exaltarea frivolă a moftului și a cantității, iar înțelesul abătut către halucinația și istovirea simțurilor.

Orizontul bucuriei este, prin comparație, unul al dezmărginirii, al împlinirii indestructibile, al satisfacției asumate pentru șansa de a deveni superlativă, al mulțumirii ce năzuiește către recunoștința sporitoare. Căci bucuria nu e stigmatizată de perisabilitatea plăcerii, nefiind menită să umple doar un gol al vieții, ci este un preaplin care trezește exigența unei proaspete răspunderi. Ca semn neîndoielnic de a-ți întîlni destinul și ca îndemn de a consimți la copleșitoarea sa chemare, bucuria este prevestirea unei potențiale inițieri. Ea nu se irosește deci in gratuitatea și pasivitatea consumului, ci dinamizeaza ființa, inaugurînd zarea propriei sale cultivări ce merge adesea pînă la un cult care îi dibuiește tîlcul și rostul, îi încurajează roadele.

Așadar, principiul frivol al plăcerii va tutela gustul rudimentar pentru viața degrevată de dificultăți și de seriozitate, dar simultan și de impedimentul plictiselii rezultate din această lipsă de tensiune vitală. Gust cantonat într-un perpetuu minorat etic, care se complace în a savura doar agreabilul, lejerul, îndestularea, amuzamentul, mulțumirea de sine și care preferă distragerea distracției și acceptă cu bucurie diversiunea divertismentului. Și tocmai de aceea - cu aceeași satisfacută ușurință - poate să rătăcească pe căile bunului plac, ale hatîrului necenzurat.

În schimb, principiul bucuriei guverneaza rîvna pentru inițiere și schimbare de sine, pentru dobîndirea unui delicat - dificil, dar și grațios și nobil - gust al vieții. Căci, prin cultivarea bucuriei, plăcerea se emancipează și se maturizează, iar pofta primară de viață capătă demnitate spiritualizindu-se. Intrînd in slujba bucuriei, afli că ea poate fi simultan reper ferm pe drumul propriului destin, piatră pentru templul vieții și totodată mirabilă sămînță a puterii tale sufletești. Prin ea resimți și aspirația către înalt, faptul că nu trăiești fără nici un dumnezeu, consimțind la spusa lui Camus: "Dumnezeu are nevoie de suflete care iubesc lumea. Bucuria ta este desfătarea lui."

E greu de crezut că am avea vreun drept la fericire. Ne încearcă însă bănuiala că ne putem cuceri privilegiul de ne a dobîndi, cultivîndu-ne bucuriile, gustul autentic al vieții: vrednicia de a putea primi - cu modestie și răbdare, ajunînd - fericirea în iminența nostalgiei sale.