Când am început să citesc cartea lui Pascale Roze Ițic mi-am zis: ce subiect spinos, ce cale bătută și periculoasă și asta pentru că știam cât de des au fost abordate tema, perioada și mentalitatea din carte. M-am bucurat când am citit dosarul de presă al romanului că Marianne Payot scria în L'Express: subiectul este unul riscant, tematica fiind aproape zilnic alimentată de mărturii tulburătoare de prima mână. Totuși, ce atrage în acest roman nu este neapărat subiectul delicat din istoria noastră, cât mai ales stilul și felul în care o spune. Autoarea (actriță de naționalitate franceză) abordează subiectul prin propoziții scurte și percutante, care redau în doar câteva cuvinte ceea ce s-ar fi putut spune în fraze lungi. Apoi, propozițiile sunt grupate în mici paragrafe, care rar ating dimensiunea unei pagini, ce induc senzația de flash-uri interioare, flash-uri în care nu o dată se intersectează palierele timpului. Autoarea nu atacă psihologia vremurilor, nu aduce critică sau aprecieri, se mulțumește să urmărească personajul Ițoc (diminutiv Ițic) Gersztenfeld ca un obiectiv de filmat, dezvăluind tensiunile interioare, tensiuni care nu depășesc orizontul subiectiv. Cutremurătoarele vremi, cu toate atrocitățile pe care le cunoaștem, sunt doar schițate, vag conturate, prin intermediul unui personaj căruia, vocea interioară îi spune periodic, cu tonul patern auzit în copilărie: merge și-așa care tinde să devină un laitmotiv în viața personajului. Nici personajul și nici autoarea nu redau judecăți de valoare care ar fi tentante, și care pot apărea aproape automat.
Avem ocazia să vedem o lume cenușie, fără detalii prea multe, dar plină de esențe (cel puțin subiective) și savoare. Lumea din jur este redată fugitiv, precum trecerea zilelor, încercând parcă să ne facă să vedem viața fadă a unui om din acele vremuri tulburi. Vânzoleala, punctele de control, filtrele, viața din lagăr, toate acestea se ridică la suprafața paginilor, a literelor, ca o viermuială care nu te poate lăsa indiferent. Un roman scurt, dar percutant, care nu ocolește mentalitatea unei națiuni, unei vremi, unei perioade de timp, într-un mod puțin diferit de cel idilic, romanesc pe care îl cunoaștem. Febra evreului de a pleca de lângă familie se implementează în mentalitatea fiecărui copil nu prin discursuri ci prin observarea vieții din jur, iar fuga de religia care domină atât conștiința colectivă cât și cea individuală, este o decizie personală și ținută secret prin tăcere și discreție.
Ițic este un personaj simplu, fără drame explozive, fără evadări din lumea interioară, un personaj care nu se revoltă, care nu își strigă greutățile și tensiunile, dar care încearcă prin propriile arme, adaptate faptelor înconjurătoare, să treacă mai departe, să reușească, să iasă cumva (nu să se trezească, pentru că nu are în nicio secundă senzația de irealitate) din aceste evenimente care vin peste el, ca trenurile pline de emigranți sau prizonieri evrei. Trăirea interioară este la cote maxime pentru propriu univers, și se rezumă la iubirea față de Maryem, la copilăria relativ fericită (apar scurte amintiri născute din asociațiile cu evenimentele curente), la ciocnirea cu mentalitatea înconjurătoare cu care nu se poate identifica. Scurtul roman nu se transformă într-o armă moralizatoare îndreptată spre acele timpuri, ci într-o redare, aș zice onestă, a scurtei vieți (o fi o legătură între scurta viață personajului și lungimea romanului?) a lui Ițic, personaj care trage după sine, stop cadre din curtea lagărelor, a gărilor supraaglomerate, a străzilor pline de dărâmături și morți.
Un roman bun de citit pentru forța cu care imaginile din acea perioadă se reconstruiesc în mintea cititorului prin foarte puține cuvinte.