Chiar dacă Florin Dochia ne avertizează încă din titlul cărții sale Șarpele dezaripat, apărută la Iași în 2008 la Editura Princeps Edit, că va fi vorba despre un șarpe, iar acesta va fi dezaripat, adică fără aripi, poetul scrie mai ales despre fluturi și zbor: „Eu am visat solzi de fluture”, Șarpele dezaripat; „Să biciuim marea – a zis saltimbancul – și vorbele / Lui păreau fluturi / pentru că știa tot orașul că el / Respiră fluturi și vorbește fluturi”, Avatar!

Lumina amurgului care ne învăluie cu fiecare poem, este plină de fluturii săi care caută Lumina, care zboară fără încetare prin pieptul său dureros de aproape de ceva care ar putea la un anumit moment, căutat și niciodată găsit de poet, să ardă. Fluturii arterelor sale zboară spre o lume creată de el și se îndreaptă spre o lume creată de El. Obsesia zborului pare paradoxală într-o carte care ne îndrumă pas cu pas ca un ghid de asumare conștientă a amurgului, dar paradoxul este relativ. Orice zbor are și punctul de frângere, orice fluture a fost într-un cocon o omidă, iar uneori coconul se găsește suspendat la subțioara poetului: „Frunzele vieții mele încep să se scuture / De omizile adunate la subțiori”, Șarpele dezaripat.

Florin Dochia știe ce vrea de la sine și de la alt Sine aflat dincolo și de la ceilalți oameni în negru aflați între arborele-el și apa-ea („Eram un arbore / Erai oglinda apei / El aștepta între noi / Îmbrăcat în pardesiul negru”, Răbdare): pierderea lumii pe care a creat-o pentru a nu fi singur în fața oglinzii prin care se poate trece dincolo, la fel ca printr-o reîncarnare, avatar al suferinței celor o mie de ani. Pierderea presupune absența din privirea sa a tot ceea ce a creat („..gândul tremură sub cupola / Tot mai grea a absenței. Îngerii și-au / Prins aripile în sârma ghimpată din jurul / Inimii mele – no man’s land”, Sub cupola absenței).

Nu mă voi duce pe urmele visului înțeleptului Zhou care a visat că este un fluture care a visat că este Zhou! Mă voi mărgini la a înțelege universul intim al celui ce se vrea pe sine jertfă ca o piatră de temelie, la temelia creației sale. Ceea ce visează cel ce se numește Florin Dochia este lumea pe care știe că o va pierde încetul cu încetul. El se pregătește pentru această pierdere, iar poemele sale sunt incantații care însoțesc ușurarea ființei spre oglindire nudă.


Lumea și-a creat-o pentru a nu fi gol în ochii celui oglindit în oglinda amurgului („Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace / Ca să nu fiu gol în fața oglinzii”, Șarpele dezaripat). Oglinda apare mai mereu în poemele cărții, așa cum apar și fluturii și zborul („Scriu pe oglindă mă desenez pe oglindă cu cretă / Cu ceară cu cărbune și imaginea dinlăuntrul ei îmi / Urmează desenul și literele”, Pret-á-porter). La fel de direct apare și moartea și Logosul, iar toate celelalte participări, în sens platonician, nu sunt altceva decât părți din întreg.


Într-o primă parte poetul își pierde sentimentele, identitatea („...ne-am iubit cu calm / Până în zori când m-a întrebat / Sorbind din cafeaua fierbinte – ce vrei să / Pictezi pe această pânză albă?- un ou / Nevăzut – i-am răspuns – și ea – da da - / A zis și ne-am luat rămas bun pentru totdeauna / El a râs cu nerușinare și s-a revărsat pe toată / Suprafața tabloului în care neatent lunecasem”, Ultima declinare a identității), frica („În corpul meu se așezase temeinic un iepure”, Și tu, grădinarule!), seninătatea, ziua care ar putea să vină, vederea dincolo de cele nevăzute, luciditatea, plinul, umbra, sinele poetic și în final câștigă absența!


Rămâne în Logos ca într-o țară a nimănui, de unde poate vedea dincolo de dincolo, de unde poate simți durerea ce-l înconjoară și poate exersa absența, câștigul intrinsec al pierderii lumii sale („Dincolo de dincolo e un dincolo și dincolo / De el sunt eu adevăratul viul preaîmplinitul / La care vreau să ajung în fiecare dimineață”, Dincolo). Este împreună cu El, i se poate adresa de pe aceeași poziție, sunt egali și-și pot plânge unul altuia de milă pe același umăr.


Urmează un al treilea zbor în aceeași lumină blândă a amurgului, spre lucrurile obișnuite ale vieții, înțeleasă acum ca un modus vivendi între poet și moarte, ca o stare de așteptare din partea amândurora. De aici, din acest spațiu al absenței prezente, Florin Dochia observă lumea pe care credea că a pierdut-o sau despre care poemele sale spun că a pierdut-o, oferă soluții pentru abordarea îngerilor la temperaturi sub 0 grade, devine înțelept și ne spune cum călătoria în pustiu începe în fiecare dimineață și, continui eu, sfârșește în fiecare seară la amurg când buzunarele se răsfrâng și oferă orele adunate de-a lungul zilei!

Aici, în această stare de filozofare și de neo-ontologie, apar proiectele păsării cu aripile frânte de zborul spre steaua care a murit de mult; uneori nu se întâmplă nimic, spune poetul, cu toate că este evidentă depășirea sa de către propriu eu, alergând către o desfrânare a durerii înțeleasă numai de el; alteori se întâmplă ceva, iar întâmplarea este dată de apropierea îngerului care întinde din când în când aripa și-i atinge poetului obrazul.


Poetul trăiește aici bucuria refugiului, „bucuria morții călcând peste fiecare celulă”, ca o aripă despărțită de trup, aripă zburând mai departe singură spre casă. Casă? Poetul mai rămâne în Logos, dar recăpătându-și lumea pe care o credea pierdută, recăpătându-și capacitatea de a rupe cu sine și de a se regăsi pe sine și de a reface o altă lume. De fapt aceasta este condiția poetică: permanenta negare și autonegare, permanenta uitare și readucere aminte, permanenta moarte și reînviere. Iar Florin Dochia știe să moară, dar știe să trăiască așa cum poemele i-o cer.