poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-11-27 | |
Dintr-o altă stare de agregare a cosmosului, dintr-o liniște sau frumusețe a adevărului ca ansamblu potențial dătător de viață, pe când nu se auzise nici măcar de sferă, de triunghi, ori întârzia să se ivească ideea despre linie și punct, iar îngerii neînaripați, cu spirit își visau poate ricoșeurile și contrele noetico-afective, nefiind preocupați de vreo ispitire, nici chiar de aceea a mândriei, iubind viața eternă, călirea personală în modestie, iată că se năștea fără vreme, fără cauză, aparent și fără suport material, se întrupa invizibil, propulsând la modul singular viața oamenilor, credința, cunoașterea originară a omului.
Această credință fără oglindă și fără început, continuă, nu cunoștea nicio stare, dar sălășluia undeva la nivel personal, în iubire, în transfigurarea fără margini. Nu apăruse oglindirea credinței-secunde și secundare în lucruri, în materie, în ceea ce avea să se numească contingent, lume, perisabil, pentru că ea, credința originară, atemporală, fiind desprinsă sau deprinzându-se din/cu energiile lumii increatului, n-avea nici măcar unde să-și plece părul său răsfirat, ci și-l flutura pretutindeni, cu vârfuri electrizante. Această ipostaziere a cunoașterii primare, încredințarea sinelui că este, n-ar însemna altceva decât faptul că ființarea constituie un reazem în adepții ori fiii pe care avea să-i scoată dintre coapsele nevăzutului: înțelepții, nebunii acelei lumi, aveau să contrazică mereu lumea de dincoace de increat, cea care abia urma să vină. Ba recalcitrant, ba visător, ba pragmatic, ba aproape utopic, autorul acestei cărți de aforisme, Mălin Stan, se înscrie printre cei care vor să „revoluționeze” și în mileniul al treilea discursul filosofic, captând de nicăieri, totuși în descendența unor minți filosofice, ascetico-mistice, artistice de seamă, ideea-pivot că limbajul filosofic i se potrivește ca o mănușă, nefiind deloc străin nici de limbajul literar-artistic. Termenul „a revoluționa”, frecvent în aceste eseuri aforistice ale lui Mălin Stan, pare adecvat mai mult domeniului filosofic și artei, decât oricăror altor domenii ale cunoașterii. Și utilizarea sa nu este deloc fastidioasă, pentru că sistematizarea de la „haos la subtilitate”,– care e de fapt titlul acestei noi cărți a tânărului scriitor – presupune în primă instanță jocul imaginației de-a substitui omul cu demiurgul, sau rațiunea ascensională, reductivă c-o exterioară ori descendentă cugetare, a detașării absolute de trup, de limitele și „diferențialele divine” blagiene, într-o viziune diferită și celei a lui Meister Eckart. Deși Blaga și Eckart sunt spiritele recuperate în mod necesar din cultura europeană medievală și modernă, exemplar rămâne Carl Gustav Jung pentru închegarea sistemului artistic-filosofic de gândire-sensibilizare al lui Mălin Stan, în vederea pregătirii unei alte ontologii abisale. Trecând aici prin proba decisivă a experierii abisului, ce instigă la scris, la confesare, la polemică negratuită cu zeci și sute de concepții filosofice, religioase ori convingeri ale artiștilor, teoreticienilor, oamenilor de știință, Mălin Stan nu dorește decât să înfățișeze propria sensibilitate ultragiată de mersul deseori strâmbat, falsificat al științei ori spiritualității omenirii. Se încumetă să încerce anumite terapii discursive, tăind mai întâi din rădăcini falsitatea unor sisteme de gândire poststructuraliste sau neomarxiste, hedoniste, care proliferează și după trecerea primului deceniu din mileniul al treilea. Fermentul evoluției gândirii poate fi căutat în impulsul credinței de-a fi. Stadiul placentar al lumii și al istoriei poate fi echivalat cu trei noțiuni care se completează reciproc: gând, credință, faptă. Gândesc atunci când cred că exist. Însă în prezent, cartezianismul răsturnat, punctul culminant și deznodământul sperat al acestui Glob, s-ar reduce la afirmația: „exist, deci cred și mă gândesc că voi exista” – o inversare în oglindă a dictonului „cogito, ergo sum”! Însă tot mai mulți oameni anulează afirmația prin acceptarea neantului, a absurdului vieții în stare genuină. A se gândi pe sine, iată imperativul gândirii filosofice moderne și postmoderne, de la Immanuel Kant până la Martin Heidegger, Lucian Blaga, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Jacques Derrida, Michel Foucault, Julia Kristeva, grupul μ, Constantin Noica, Andrei Pleșu, Roland Barthes. Contraponderea gândirii „sinelui” este imaginarea unei alterități, a unei instanțe cu care se poate dialoga sau nu. Vladimir Propp a denumit procesul de „înțelegere” despre care discutase mai înainte Wilhelm Dilthey „dialog interior”. Cartea lui Mălin Stan, un veritabil dialog interior, rodul maturității primei sale tinereți, care-l călăuzește încă – ca să vorbim în termeni oximoronici –, este împărțită în patruzeci de capitole, terminându-se polemic cu epilogul „Omul ce persecută materia calculându-se”. „Abisul” poate căpăta dincolo de ontologic o minimă consistență, ori un suport gnoseologic. S-ar putea replica imediat că această speculație e hilară, absurdă. Pentru mulți ar fi de neconceput un abis rizomatic, de unde să pornească un sistem de gândire artistic-filosofic. De aici „atacul” vocii abisale, „atacul lui Dumnezeu”, asaltul noetic pe care nu îl vizualizăm, ci doar îl putem presupune îndreptat asupra creației, pentru că dacă nimicul nu sălășluiește dincolo de ontologic, atunci cu certitudine ne intrigă ceva, din zona increatului. Actul judecății estetice detașate, creativitatea, fantezia sunt resorturile iubitoare ale minții la Mălin Stan, iar spiritul lucid, științific, filosofic e antrenat în descoperirea frumosului. Bazele logice, fundament al cunoașterii se pot propaga oriunde dintr-o tresărire a vieții, fără vreun motiv egolatru, în chip dezinteresat: printr-o personală dăruire, în care răsare infinitatea probabilităților acțiunii, a variantelor ce se materializează treptat. Actul scrierii nu este străin de actul genezic, după cum actul vorbirii implică sinergic o gândire prealabilă, aproape concomitentă, după cum afirmă Ferdinand de Saussure. Tot ceea ce se fixează după act, după creație, conține prin arbritarul său, prin formă și un germen al morții, deprecierea ideilor fiind din start condiția existenței lor. Gândul ispititor de-a trece etapa, de-a greși chiar intenționat, prevalează într-o primă fază. Reținerea de la aceasta, controlul, raționamentul nu s-au instalat, iar omul contemporan nu se simte suficient conectat cu absolutul, ci vorbește ca în somn cu el, fără să spere măcar în vreun pact faustic, în gnoză, în deliberare, judecare sterilă a realității, pentru că sunt faze depășite ale cunoașterii în modernitate. Visare diametral opusă actului – iată de fapt ceea ce ar putea să se ascundă în spatele conceptului de prim imbold aristotelic și scolastic din care ia naștere universul. A ne în-trupa! Iată și o comandă, de fapt alegerea venirii „în grup”, în coloană, în trupă. Ordonare benevolă ori încolonare forțată, fatalist înclinată către cădere? Dat fiind faptul că nimeni nu vine singur pe lume, doar pleacă așa din trup, bănuim că ideal ar fi ca sufletul să se întoarcă laolaltă cu alte suflete, așa cum a și venit pe pământ, la starea sa primordială, la iubire, la credința în oglindă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate