Deși aflată la prima carte pe care o semnează ca autoare, Magda Vlad este, cum ne asigură criticul Marcel Crihană, o „poetă în toată puterea cuvântului”. Această convingere și-a format-o după ce tot el a inclus-o, anterior apariției volumului "Înserările din flori" (Editura Amurg Sentimental, București, 1997), în două antologii ale aceleiași edituri bucureștene, Ostroave de lumină (1996) și Dictando divers (1997).
Nu știm câte dintre cele 20 de poezii antologate în acestea figurează și în placheta cu care debutează, dar chiar și fără a citi prefața criticului (Tăcere, lumină, speranță), versurile constăncenței (n. 4 iulie 1961, în Târgu Măgurele) te prind în mreaja lor, pentru că poeta știe să-și rostuiască „pașii cu măsură”, să rotunjească „preaplinul din suflet” și să transmită cititorului bucuria ce se „prăvale” din ochii ei „rotunzi / ca lunile pline”.
Adăpostindu-se în „umbra cuvintelor / nerostite”, Magda Vlad nu se complică prea mult, întrucât e convinsă din capul locului că „Dincolo de vorbe, / e ideea, / dincolo de sunet, e cântecul”, că „Extazul vieții / nu este singura cunoaștere” și tocmai de aceea alege „drumul cel mai scurt / către lumină”.
Chiar dacă în față are „opacitatea zidului / de la care împrumut(ă) / vremelnic tăcerea” și neputința de a se defini o îndeamnă să se „furișez(e) / descriptiv, / ca apa printre stânci”, își caută în permanență „echilibrul pierdut”, își lasă sufletul să se cerceteze „ca o fiară gravidă”, iar când acesta nu mai dovedește să cuprindă „atâta frumusețe”, își ia îngăduința să „ies(e) ușor din spațiu”, refugiindu-se în „visuri ironice” și așteptând să „răsară lumina”, pentru a putea și mai bine să „însămânțez(e) fărâme de idei”.
Căutările sale se învârt într-o „lume a enigmelor / incredibil de bine puse la punct”, un motiv în plus pentru ca simțurile să i se dezmorțească și dorința de a fi „suverană / peste îndoieli” să o îndemne la meditație profundă (Ce puțină lumină există / în om! / Botezată de umbre / m-am trezit înlănțuită / asemenea lui Prometeu, / ca să fiu iertată / de viață. / Cer lucrurilor mângâiere / și le mângâi la rându-mi, / rezistând oricărui adevăr / rostit sau nerostit... / Mă tem de gânduri / și mă scald în propria mea răsfrângere, / realizând finalul marii detașări... / Natura e suverană pe îndoieli / și mă pierd în absența de culoare! / îmi sunt implacabil / margine mie însemi... – Meditație), la confesiuni (Cu fiecare clipă ce se scurge / încet, măsurat, clepsidra anunță / sfârșitul începutului…/ Repetabilitatea vieții îmi dă speranțe, dar gânduri și patimi și frământări / și obsesii și cuvinte apar / și dispar în bezna din mine… / Ascult tăcerea… / Strigăte sugrumate de teamă o ajung / îndemnând-o să asticuleze sunete acute, / săgeți albastre, clar foc albastru, / trimise din cer să mă pedepsească... / în fiecare secundă aștept / ca tăcerea să mă ia de mână / și să-mi vorbească despre timpul viețuirii, / care este scurgere în moarte... - Confesiune) și la cutezanțe (Îndrăznesc să trăiesc / și mă-ntreb dacă-i vis sau aievea... / Îndrăznesc să iubesc și mi-e teamă / de fericirea care mă inundă. / Asemenea apelor revărsate / din norii de plumb, / ce rup zăgazurile cerului, / sângele meu se deșiră învolburat, / îndemnându-mă să trăiesc / iubind. – Cutezanță), care să-i permită să o ia de la capăt.
Iar cum sufletul îi oscilează „tot timpul / între dorință și refuz”, obsesiile nu o ocolesc, mai ales după ce se privește în oglindă și nu-și recunoaște chipul, întrucât timpul i-a trasat conturul pe măsură ce anii i s-au rotunjit, astfel că autoironia își face la rândul ei loc: „A căzut toamna în oglindă!”
Tot mai departe de primăvara vieții, descoperă „paloarea bucuriei / atinsă de brumă”, își caută „umbra / ca pe o prezență / prietenoasă” și se prăpușește în inima sa, în care până nu demult susurau „în sincope simfonii răscolitoare”, „dezlegată fiind de pământ”.
În pofida faptului că acum înălțimile îi sunt „guri de întuneric” și că e „condamnată la tăcere”, revine cu o dorință și mai aprigă de viață, pentru că și-a dat seama că nu „merit(ă) tăcerile nopții” și că „Viața fiecăruia este o pată / de culori, / proiectată pe albastrul de azur / al cerului după ploaie”, meritând cu alte cuvinte să o trăiești din plin.
Aflându-și curcubeul în „șoapta copacilor, / în smaraldul frunzelor de mai, / în gândul (meu) pribeag, înveșmântat în roz, / care-(m)i cheamă speranța pierdută / în universul incolor…”, împrumută de la cer „transparența lui” și, redeschizându-și inima, se consolează la gândul că „Nimic mai curat / decât rana”, bucurându-se că „Nimeni nu știe / să trăiască mai frumos / clipa, / ca o floare / legănată de vânt, / îmbătată de soare / și ploi”.
O poetă sensibilă, așadar, care și prin această plachetă (cu numai 41 de poezii) probează că „Urcușul este / acum pe înțelesul” său și că, perseverând pe „drumul cel mai scurt / către lumină”, are toate șansele să atingă piscul către care visează.