Când pe șoselele orașului, la orele de vârf ale zilei, trec fumegând în coloană ca furnicile mașinile care scot un zgomot ce te face să urli la chipurile de nailon de pe blocurile înfășurate în scârț, un singur gând te poate domoli, acela al frumuseții tale, al liniștii pe care o porți în măduva viselor tale, al romanului în care îți propui să mori. La fel se întâmplă și în cazul lui Costin Tănăsescu, autor care își duce prin cafenelele literare poezia și o presară în șoapte Dumnezeului tău, între jucăriile copiilor tăi, în patul iubitei tale, în gura celor care mușcă plecări și oi de zăpadă. Cel puțin așa pare să ni se arate autorul în volumul de poeme Romanul în care mor, apărut anul trecut la editura timișoreană, Brumar. Scrisă parcă în spiritul confesiunii, în taină, ca un jurnal, întreaga carte ni-l arată pe poet altfel decât congenerii lui, care de cele mai multe ori înțeleg că poezia și-a mutat locul din Om într-o coadă aflată între niște picioare care, țâââș, oricum sunt în ceață.
Costin Tănăsescu își deschide sufletul și se arată așa cum trebuie să se arate un poem care își întinde oasele tocmai pentru a te face să te îndrăgostești în libertate de rănile ce se închid fără semne. Din gura acestui roman poemele ies niște umbre desenate cu degetul / pe un geam îngețat, se aude râsul lui Pușkin în camera de judecată, iar cele mai frumoase poeme se scriu singure, ca idolii care s-au îmnulțit. Poetul are grijă să te scoată din amorțeala cotidianului propunându-ți să înveți alături de el cum se poartă armura poeziei în lupta cu tristețea. „Tu nu oboseai / și nu ți se păreau nesfârșite drumurile. / Acum, când storci legume / și te gândești la Dumnezeu, / eu trebuie să îmbrac armura / și să învăț / cum se luptă cu tristețea ta. (Armura), ne spune poetul. Autorul pulsează teme care îl definesc drept un adept al limbajului alb, el este preocupat de memorie, de timp, de Dumnezei, de excursiile în orașul fără orizonturi, de tot ceea ce în această dialectică amăruie-dulce te îndeamnă să mergi până la capăt.
În ciuda universului pe care nostalgic îl desenează, ca un copil pe asfaltul gândirii postmoderne, Costin Tănăsescu este conștient că din arta lui, din carnea și strigătele lui metafizice se vor hrăni în haită lupii cu chip de om. Iată ce ne spune poetul: „Cât de curând voi ajunge la glină, / unde păsări înfometate ciugulesc / din amintirile celor ca mine. / Cineva se va bucura se puloverul copilăriei mele, / cineve de colile albe, / cineva de femeia pe care-am iubit-o... // Cât de curând voi ajunge! Acolo voi plusa / ce am și ce nu am. / De la tine, totul..." (Cacialma). Pe de altă parte, îl vedem pe poet preocupat de timpul ce-l poartă ca pe o haină. El știe că acesta va fi purtat de un alt copil, de un alt bărbat, care, ca și el, va avea de împărțit viața ce se cunoaște pe dinafară.
Poemele care construiesc piramida romanului, locul de veci al acestui faraon piteștean, sunt minipovestiri care deschid o umbrelă sub care poetul își găsește liniștea, iubirea, cerul mat, buze care joacă asemenea curtezanelor, ca niște rufe negre într-o ceață gălbuie și diminețile care tac, dar din tăcerea cărora aidoma se vor naște pui hămesiți de cuvinte. „Pentru drumurile tale bătute singură, / pentru nopțile în care-ți numeri / programele mașinii de spălat, / pentru teama că zâmbetul tău / va deveni curând ocrotit de lege / și pentru alte chestii pe care numai noi doi / (și Dumnezeu) le cunoaștem, o să mă chem pe mine. // Am o umbrelă superbă / și sub ea e liniște." ne spăune Costin Tănăsescu atunci când invocă dragostea ce i se arată un bici care lasă urme.
Poetul cafenelelor literare, așa cum îmi place mie să îl numesc pe CostinTănăsescu, devine ironic atunci când în jurul lui observă că tehnologia este folosită pentru a spăla identități, este folosită să nască prin intermediul luminilor albastre ale TV-ului tipi care joacă foarte foarte bine, tipi care fără să clipească ucid pentru iubitele lor. „Am crezut că sunt pregătit, / la vârsta de 37 de ani, / să fac un studiu / ce va revoluționa știința. / Încă mai scriu, / mușcând din ciocolată... / și fața mea doi copii joacă tenis / ca nebunii. / De câte ori lovesc fileul / din tastatura fără litere / se scutură mici rămășițe ale inimii. // ... niște frunze roșii / ce curând vor acoperi podeaua." ne spune poetul atunci când are ca temă Iluzia.
În final mai spunem că aceste batiste lirice care vor acoperi trupul faraonului pornit în cautare de Dumnezei nu fac decât să ni-l arate pe Costin Tănăsescu ca pe un gând care ni se răsucește în nebunia boarfelor adunate în debaraua existenței noastre, un gând care pornește prin venele noastre în căutarea fericirii. „Prin fereastra murdară / luna se îngroașă în frunze de salcie. / Aș fi putut trece mai ușor peste fericire. / Închid ochii și ascult vântul care înalță pungi. // Este ce-a mai rămas / din mine." Cu această poezie în care limbajul autorului curge fără a apela la tehnici inginerești, în care se zăresc crezurile poetului, în care străzile ne inundă cu pești aurii și iubirea apare în ciuda atâtor pericole mondiale Costin Tănăsescu își va găsi locul în dimineața literaturii române ca un comandant care știe să vâslească printre liniile acestei lumi.

Costin TÃNÃSESCU
romanul în care mor
Ed. Brumar, Timișoara, 2009