- Doamnă Elvira Ivașcu, mă bucur că am ocazia să dialoghez cu dumneavoastră. Mărturisesc că mi-a trebuit mult timp să vă conving, dumneavoastră fiind atât de modestă când este vorba să fiți subiectul unui reportaj. Ați împlinit 55 de ani de prolifică activitate, din care 28 i-ați dăruit radio-ului, ca redactor și crainic. Vocea dumneavoastră distinctă, caldă, calmă, catifelată, cu inflexiuni și vibrații în domeniul de expresie al spiritului național, în slujba celor mai nobile idealuri umaniste, s-a făcut auzită atât în spațiul românesc, cât și în îndepărtata Chină; de asemenea, ați desfășurat și o amplă și variată activitate publicistică. Vreți să depănați câteva amintiri legate de începutul carierei?
- M-am născut la Timișoara, într-o familie cu solide tradiții culturale, iar bunicul meu patern, dr. Alexandru Munteanu, a fost memorandist, luptând în 1883 pentru independența Transilvaniei. Am studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Clujul lui Blaga, unde mi-am conturat și definit propriile trăsături, apoi, pentru scurtă vreme, am devenit cercetător la Institutul de Lingvistică din orașul de pe Someș. Angajarea mea în anul 1964 la Radiodifuziunea Română mi-a pecetluit destinul.Radio-ul a reprezentat pentru mine o poartă ce se deschide pentru ceea ce Blaga numea „corola de minuni a lumii“. Dragostea pentru radio și împătimirea muncii dedicate compatrioților și tuturor celorlalți cunoscători ai dulcelui grai românesc din lumea întreagă sunt ca o boală fără leac; este un „microb care se infiltrează în om și crește odată cu timpul“. El, „Radio-lul“, cum îmi place să numesc profesiunea mea de credință, este cel mai autorizat mijloc de informare în masă, este o
școală pe care o poate frecventa oricine dorește - indiferent de vârstă - și care vrea să-și lărgească orizontul cunoașterii, este rampa de lansare a valorilor, este prietenul sau poate fi prietenul așteptat, pentru care însă n-ai cu nimic a te deranja. Radio-ul este, totodată, o tribună de la care trebuie să se emită cultură, iubirea de patrie, venerația pentru marii înaintași,dar și cu atenție concentrată pentru înălțarea contemporanilor.
- Aveți și o remarcabilă vocație publicistică.
- Începând din anul 1942, când eram încă un copil, mi-am făcut debutul în revista „Þara viselor noastre“, care apărea la Timișoara. Mai scriau Radu Theodoru, Florian Potra, Maia Belciu. Am colaborat cu reviste prestigioase, în care am publicat reportaje, eseuri, articole cu tematici de o mare varietate. În anul 1950 am devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și am apărut în „Contemporanul“, „România literară“, „Flacăra“, „Săptămâna“, „Ramuri“, „Orizont“, „Vremea“, „Ultima Oră“, „Ecart“, „Neamul Românesc“, „Diplomat Club“, „Egyûtt-Împreună“.
- Tematica abordată a fost extrem de variată.
- Am evocat personalități ale culturii și literaturii române, scriitori și oameni de știință, artiști și ziariști, am consemnat aniversări ale acestora. Am consemnat și comemorări, lansări de carte, vernisaje de artă plastică, spectacole de teatru, concerte.
- O experiență aparte au constituit-o și cei trei ani petrecuți în China, la Beijing, ca expert la Radio China Internațional, unde ați fost un ambasador cu har al ziaristicii radiofonice.
- Mă văd și astăzi trudind acolo, alături de minunații mei colegi chinezi româniști. Legătura noastră este absolut familială. Distanțele geografice se topesc în creuzetul inimilor ce palpită în același ritm, atât la Beijing, cât și la București. Am scris multe reportaje legate de șederea mea în China, precum și traduceri de cărți din literatura chineză, cu sprijinul talentaților mei confrați Li Jiayu, Yang Xuey, Xu Wende. Amintesc aici doar câteva titluri: „Povestiri cu haz, povestiri cu tâlc din China antică“, cu o prefață de Vlaicu Bârna, „Zbucium“, antologie de literatură contemporană feminină chineză cu o prefață de Ștefana Velisar- Teodoreanu, „Legende chinezești“, cu o prefață de Marin Sorescu, „China eternă“, cuprinzând reportaje, eseuri, care îmi aparțin, volum prefațat de Mircea Micu - generosul care mi-a prefațat și volumul „Intersectări“. De asemenea, am făcut parte din colectivul de coordonare al unei lucrări monumentale “Evantaiul celor 10.000 de gânduri. România și China: trei veacuri de istorie“, apărut în anul 1999 la Editura Ion Cristoiu. Acest volum a adunat remarcabile contribuții ale unor personalități din România și din China pentru cunoașterea și aprofundarea relațiilor tradiționale
dintre țările noastre. În anul 1994, prof. dr. Florea Dumitrescu a înființat Asociația Română de Prietenie cu R.P.Chineză; mă onorează faptul că sunt membru fondator și că fac parte din Colegiul Director.
- O parte din reportajele, eseurile, articolele scrise în paginile revistelor le-ați adunat între coperțile unor cărți, așa cum este volumul „Încă se mai aprind policandre“.
- În anul 2002, cu ocazia împlinirii a 75 de ani, s-a lansat la Clubul România - UNESCO acest volum cu lucrări care mă reprezintă cel mai bine și a căror bătaie de aripă este menită să reziste zborului clipei:“ România, țară latină europeană (I). Francezii ne restituie demnitatea pe care ne-o refuză ignoranții «internaționaliști» autohtoni“; „Ce opunem mitocăniei de tranziție?“; „Nu mai târguiți demnitatea neamului“; „Globalizarea anomaliilor“; „Clonatul Iuda“.
- Îmi permit să adaug și „România, Grădina Maicii Domnului“, în care răzbate demnitatea de a fi o fiică a acestei țări.
- Articolul l-am scris pe data de 21 mai 1999 cu ocazia vizitei în România a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea, eveniment de importanță covârșitoare, când pentru prima dată cei doi plămâni ai creștinității, ortodoxia și catolicismul, s-au îngemănat.
- Personal, am o colecție cu unele articole scrise de dumeavoastră în revista „Ecart“ (suplimentul cultural al cotidianului „Economistul“), pe care din când în când le
recitesc, în special cele care cinstesc precursorii noștri, dintre care cel mai mare este Eminescu. Evocarea Luceafărului poeziei noastre o faceți vibrant, tulburător, transmițând
cititorului entuziasmul, emoția și elanul dumeavoastră spiritual.
- Există o prăpastie adâncă între glorificarea întemeietorului limbii române moderne și cei care, atât de „mândri de golul din ei“, țin să detroneze, să ponegrească, punând etichete nefericite pe numele Înstelatului Eminescu, precum și pe ale altor mari precursori, pentru a sărăci zestrea spirituală a poporului nostru. „Numai cu un mare poet se pot păstra granițele spirituale“, spun istoricii și criticii literari de pe tot globul, dedicând genialului nenumărate cercetări. De asemenea, actulamente se duce o campanie de eliminare a valorilor naționale din manualele școlare, apărând în schimb figuri nesemnificative; dar acestea sunt trecătoare, iubirea pentru Eminescu nu a dispărut, ci
dimpotrivă, intelectualitatea autentică din România, nu cea gălăgioasă, care își arogă toate drepturile, îl păstrează cu sfințenie în sufletul ei.
- Meritele dumneavoastră de ziarist de elită, devotat publicisticii active, responsabile, crezând în adevărul actului de creație, au fost recunoscute și prețuite prin numeroasele distincții care v-au fost conferite. Citez doar câteva: „O viață dedicată Radio-ului“ - Diploma si Medalia Marconi; Meritul Cultural decernat de Primăria Municipiului București; Meritul Cultural decernat de Liga Românilor de Pretutindeni; Premiul de Excelență și Ordinul clasa I ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; Trofeul și Diploma de Excelență „România 2000“- cotidianul național independent „Ultima oră“, pentru merite excepționale în activitatea publicistică și culturală, pentru susținerea ideii naționale și promovarea valorilor autentice, precum și două diplome de excelență decernate de experți ai R.P. Chineze. Figurați de asemenea în dicționarele „Mondo Femina“ (femei române), de doctor Mioara Mincu și Elena Mironescu, și „Ghid bibliografic al scriitorilor din Radio“. A contat foarte mult și faptul că ați avut alături un om deosebit, care a respectat de-a lungul vieții deontologia misiunii sale umanitare, chirurgul, profesorul doctor Stelian Ivașcu, pe care l-ați iubit foarte mult și căruia v-ați dedicat exemplar.
- Da, sunt alături de omul meu de 53 de ani. L-am urmat pretutindeni, până în creierul Munților Apuseni, unde mi‑am practicat vocația de dascăl, la Liceul „Avram Iancu“ din Brad, inițiind și o „Ora locală“, emisiuni radiofonice variate, de la cultură generală, știință, artă, educație moral-creștină, până la emisuni de basme pentru cei mici, punând bazele unei tradiții culturale a orașului. La vremea respectivă, soțul meu fusese numit Director al Sanatoriului TBC din Brad. Am avut o mare satisfacție când, în luna octombrie 2004, a avut loc un eveniment deosebit, organizarea pentru prima oară în România a unui congres internațional vizând specialitățile Chirurgie toracică, Chirurgie cardio-vasculară și Anestezie-terapie intensivă cardiacă, sub conducerea generalului prof. doctor Teodor Horvat.
- Ca o încununare a activității prodigioase pe care a desfășurat-o în decursul multor ani distinsului dumneavoastră.
soț, care este Președintele de Onoare al Societății de Chirurgie Toracică, i s-a decernat Diploma de Excelență pentru contribuția adusă la dezvoltarea chirurgiei toracice în România. Aveți și bucuria ca fiica, Sabina, să fie o fire de mare sensibilitate, artist plastic talentat, cadru didactic la Universitatea de Arte București. De asemenea, o tânără nepoată, Simona Mihai, și-a încheiat studiile la Academia Regală de Muzică din Londra, obținând premiul I „cum laude“ și o bursă de specializare în operă pentru doi ani.
- Fiica mea Sabina, ca dascăl ce pregătește tinerele generații, caută să le imprime în educația lor artistică necesitatea de a reflecta calitățile generoase ale sufletului uman. Sabina și Simona sunt, alături de soțul meu, ființele care îmi înseninează zilele, făcând ca satisfacțiile reușitelor lor să mă determine să uit de prea multele dureri fizice cauzate de sănătatea mea șubredă.
- Printre extraordinarele lucruri pe care le-ați realizat de-a lungul vieții dumneavoastră, pline de inedit, aveți și darul de a strânge în imediata apropiere oameni deosebiți, prieteni din toate domeniile culturii, români și chinezi, printre care și membri ai Ambasadei Chinei, în frunte cu Excelența Sa, domnul ambasador Xu Jian, pentru care casa dumneavoastră este deschisă, în special când, cu o regularitate de ceasornic, sărbătoriți ziua de naștere și de nume ale soțului, anul acesta chiar la câteva zile după ce ați suferit o intervenție chirurgicală. Mă consider o răsfățată a sorții pentru norocul pe care îl am făcând parte și eu dintre cei pe care îi considerați apropiați și care vă calcă pragul, participând la minunatele adunări, pot spune unice prin calitatea și amploare lor, pe care le oferiți cu toată generozitatea celor dragi. Sper că încă mulți ani să putem beneficia de căldura prieteniei unei ființe atât de apropiată sufletește de cei pe care îi are în preajmă. Să ne trăiți, minunată Elvira! La mulți ani!

„Diplomat Club“, nr. 7/2005