poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-10-06 | | Sărbătoarea preferată a americanilor, St. Valentine’s Day, i-a molipsit și pe românii dornici să importe cât mai multe obiceiuri frumoase de la occidentali. În ziua de 14 februarie, ei se înghesuie prin magazine să cumpere celor dragi felicitări, flori și inimioare de ciocolată, cristal sau de pluș. Aflată sub semnul comercial al exploatării cumpărătorului obosit de lunga iarnă, la câteva săptămâni recuperatorii după costisitoarele sărbători de Crăciun și Anul Nou, această zi tinde să rivalizeze cu cea a Mărțișorului. Românul epocii post-decembriste se modernizează voluntar adoptând sărbători catolice și uitând de tradițiile specifice neamului lui! Beneficiarul numărul unu al acestei sărbători sub semnul lui Cupidon dar și ținta numărul unu a comercianților într-o societate supraproductivă, este femeia. Emancipată, sensibilă, dornică de prime sau de noi dovezi materiale de iubire, ea este motorul psihologic al acestui indilic Valentine’s Day, varianta modernă a unor sărbători ce odinioară ce erau menite să vestească renașterea naturii în prag de primăvară și să înlesnească manifestarea iubirii dintre tineri și stabilirea cuplurilor ce aproape sigur se vor căsători. Actualul Valentine’s Day este o adevărată paradă mercantilă pe care partenerul trebuie să o întrețină. Agitația aferentă, în numele dragostei reînviind, este circumscrisă consumismului, fie că se produce prin magazine, în țările acoperite de zăpezile lunii februarie, fie dansând pe străzi, în timpul carnavalului din țările calde. Așa cum ziua Mărțișorului și-a depășit limitele tradiționale - un ghiocel legat cu șnur alb-roșu - ajungând la sofisticate figurine de lemn, metal, plastic sau sticlă, ornate cu imortele și pene, vaze de cristal, statuete de porțelan, blănuri sau bijuterii, așa și ziua de Sf. Valentin, a avansat de la tras de bilețele la sorți până la inimi de aur bătute cu diamante și/sau mese în doi la restaurant, ocazie de a mai ieși din casă în ciuda viforniței de afară. St. Valentine’s Day datează din timpul Imperiului Roman. A început prin a fi o sărbătoare, cunoscută sub numele de Lupercalii, ținută în cinstea zeiței Iunona, soția lui Jupiter, patroana căsătoriei și a matrimoniei. În ziua de 14 februarie, numele fetelor erau scrise pe bilețele iar fiecare băiat trăgea un bilețel și astfel se formau perechile pe perioada Lupercaliilor ce începea a doua zi, 15 februarie. Mai târziu, când împăratului Claudiu al II-lea a interzis căsătoriile în Imperiul roman, pe motiv că bărbații refuză să se înroleze în armată din cauza soțiilor și logodnicelor lor, Sfântul Valentin a ajutat mulți creștini ce se căsătoreau pe ascuns. Pentru aceasta, el a fost condamnat la moarte și executat în data de 14 februarie 270 d.H. Iată cum, o zi de doliu catolic, a devenit una de frenezie consumistă, ce se întinde epidemic și în rândurile populației române, în majoritate de religie ortodoxă, umbrind vechile tradiții locale. Dar care sunt acestea? Și ce daruri se ofereau? Cum este și firesc, există tradiționaliști români, imuni la astfel de atacuri infecțioase din exterior, ce au protestat. Așa a fost scoasă de la naftalină o sărbătoare românească a iubirii, patronată de un zeu chipeș. Noi nu avem un sfânt protector al îndrăgostiților, ci un zeu al dragostei, o divinitate mitologică similară lui Eros! Se numește Dragobete, sau Logodnicul Păsărilor, fiul Babei Dochia și ziua celebrării sale este 24 februarie sau 1 martie. În timp ce Sf. Valentin este blând, iubitor și delicat, cum îi stă bine unui sfânt, Dragobete este frumos de-ți ia mințile, pătimaș, impetuos și temut, așa cum este și dragostea. Acest zeu era, la daci, un "naș cosmic" ce oficia din cer nunta tuturor animalelor la începutul primăverii. Ziua de Dragobete cade la vremea când zăpezile slăbesc, urșii ies din bârloguri, natura se trezește, păsările încep să cânte în timp ce își caută cuib și se împreunează. O zi în care oamenii reintră în rezonanță cu natura. Dimineața devreme, tinerii se îmbrăcau în haine de sărbătoare și se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii, pentru ca iubirea lor să țină tot anul, precum a păsărilor ce se "logodesc" începând din această zi. Motivația preluării obiceiului înaripatelor era profundă, păsările fiind privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc pasăre însemnând "mesaj ceresc". De la locul întâlnirii, tinerii plecau cântând în afara satului, către liziera pădurii de pe dealuri sau lunci, unde băieții adunau lemne și aprindeau focuri iar fetele culegeau flori de primăvară, pe care le puneau la icoane și le foloseau în descântece de dragoste. Apoi, stăteau de vorbă în jurul focului, făceau glume cu substrat erotic, se cunoșteau mai bine, uneori băieții făceau frății de sânge. Pe la vremea prânzului, fetele alergau spre sat iar fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea. Dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile. Lesne de înțeles de unde vine zicala: ”Dragobetele sărută fetele!”. Această fugă a fetelor este cunoscută în sudul țării cu numele de “zburătorit”. Deci, sărutări și voie bună împreună, iată ce daruri își făceau strămoșii noștri de Dragobete! Prin unele locuri, exista obiceiul ca, de Dragobete, fetele mari să strângă apă din zăpada netopită sau de pe florile de fragi, pe care o păstrau cu mare grijă. Se credea că această apă avea proprietăți magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase. Dacă nu era zăpadă de Dragobete sau flori de fragi se folosea apă de ploaie sau de izvor. Comunitatea era foarte interesată de ce se întâmpla între tineri la Dragobete, aflând astfel cam la ce nunți vor merge la toamnă. Dragobete era și un zeu al bunei dispoziții. După-amiază avea loc petrecerea, unde toată lumea, cu sau fără pereche, dansa, cânta. Cine nu a petrecea de Dragobete sau nu vedea măcar o persoană de sex opus nu și-ar fi găsit pereche tot restul anului. Așa că, dacă vremea era rea, se adunau la unii din ei acasă și se țineau de jocuri și de povești. Maturii aveau partea lor de sărbătoare. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna de Dragobete pe un bărbat străin (de sat) și deveneai drăgăstoasă bărbaților în acel an. În ziua aceea, femeile aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar și păsărilor cerului, nici o vietate nefiind uitată. Se mai credea că cei care țin Dragobetele vor fi feriți de boli tot anul. Dragobetele, sărbătoare românească născută în mediul rural, acolo unde apropierea de natură este mult mai directă, unde ritmurile vieții cotidiene sunt reglate după principii care nu au nimic de-a face cu "nebunia" vieții din marile metropole, ar trebui să fie mult mai prezentă în calendarul nostru afectiv, să vibrăm și când e vorba de tradiții pur românești. Tradiționalism versus modernitate, iată o dilemă a românului contemporam, vis-à-vis de cele mai nobile sentimente ale sale, cele ale iubirii pentru partener și viață. Cu atât mai mult cu cât una din funcțiile esențiale ale sărbătorilor tradiționale era aceea a repunerii în acord a omului și a comunităților, cu Dumnezeu și Universul. Dar, este oare posibilă o fuziune electivă între cele două tendințe, conservatoare și novatoare? Cum ar suna atunci: “Dragul meu Dragobete” și “Iubita mea Valentina”? Balanța pare să se încline sub greutatea crescândă a valului futurist occidental. Se vor auzi mereu voci argumentând că asistăm la procesul firesc de înlocuire al vechiul de către nou, pe care nimeni și nimic nu poate să îl schimbe, nici frumosul zeu român al dragostei, Dragobete. Dar, ce alte noi obiceiuri străine vor capta atenția acestui mic popor din estul Europei ale cărui superbe tradiții își pierd măreția văzând cu ochii? Câtă grabă au românii de a-și însuși o nouă identitate, cedând ispitei consumiste! Și atunci, pe bună dreptate, ne întrebăm, este arta de iubi românește pe cale de dispariție? Nu avem nevoie de o ocazie specială, o sărbătoare înscrisă în calendarul laic sau religios, pentru a celebra și exersa cel mai de preț dar pe care îl avem în această viață, iubirea. Aceasta este una din acele avuții care se dobândește dăruind. Să nu uităm deci, să zâmbim, să visăm, să ne luăm de mână perechea și să ne bucurăm de fiecare clipă petrecută împreună. Fiecare zi să fie sărbătoare. Să nu mai dăm vina pe costisitorul Valentin al lumii moderne sau pe învechitul Dragobete al mediului rural, când nu ne arătăm sentimentele. Mesajul lor nu trebuie lăsat să se piardă. “Dacă iubire nu e, nimic nu e!” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate