Intenția era ca fiecare act să fie jucat la alt etaj, tot mai înalt, într-un turn ce se înalță spre cer, trece prin nori, se avântă în vidul spațiului până când actorii nu mai apar pe scenă decât cu măști de oxigen, fără a mai putea fi deosebiți unul de celălalt. Sunt ultimii oameni care, prin construcții tot mai îndrăznețe, continuă să se înalțe pe schele tot mai periculoase, fără să înceteze munca la turn, până când, epuizați, fie se prăvălesc la pământ într-o cădere de câteva zile, fie ajung să se usuce pe fondul negru ca smoala al cerului, atârnați pe schele în dogoarea soarelui. Nabucodonosor – regele Babilonului, care a subjugat întregul pământ și a obligat popoarele să construiască imensul turn, pentru că el, dintr-un nemăsurat dispreț față de sine, voia să cucerească cerul și să-l ucidă pe Dumnezeu, creatorul acestei lumi absurde – își atinge singur țelul. Cățărându-se epuizat dintr-o adâncitură – o umbră pentru sine însuși – el stă acum pe o scenă goală, pe acoperișul lumilor, cu o sabie doar în mâna dreaptă. Își smulge masca de oxigen de pe față. E singur. Þipă - nici un răspuns. Îl provoacă pe Dumnezeu la duel. Tăcere - nici măcar un ecou. Dușmanul nu se arată. În sfârșit, din vidul cosmic își face apariția o siluetă – mai întâi difuz, apoi tot mai clar – începe să prindă contur – un moșneag cu fața stinsă, îmbrăcat exact ca Nabucodonosor, într-un soi de costum de astronaut, doar ceva mai prăfuit, mai uzat, vechi de mii de ani, cufundat în sine, măturând niște atomi, fără să-l bage în seamă pe rege.
„Unde e Dumnezeu?” întreabă Nabucodonosor. Bătrânul se oprește din măturat, privește intens în vidul din jur.
„Habar n-am”, răspunde acesta într-un târziu.
„Dar tu cine ești?” mai întreabă regele. Un rânjet apare pe fața bătrânului, un râs mut, ce se șterge apoi.
„Predecesorul tău”, răspunde bătrânul, măturând în continuare, ridicând câțiva atomi de pe podea.
„Eu sunt Nabucodonosor!” strigă regele Babilonului în liniștea fără de margini, „am construit turnul, am ajuns la cer și acum îl caut pe Dumnezeu, cel dintâi răufăcător, ca să-l omor!”.
„Asta am încercat și eu cândva”, îi răspunse bătrânul, mormăind monoton ca pentru sine. „Demult, am subjugat și eu pământul și am constrâns popoarele pentru a încerca imposibilul – să construiesc un turn înalt, fără margini, pentru a cuceri cerul. Ca și tine, am construit și eu în spațiul nemărginit; acum însă tu, Nabucodonosor, regele Babilonului mă vei elibera – e rândul tău să mături acoperișul lumilor.
„Dar n-are nici un sens!”, țipă Nabucodonosor.
„În neant nimic nu poate avea vreun sens”, răspunse bătrânul, predându-i regelui mătura, după care se îndepărtă; doar pașii săi mai răsună stingher, tot mai stins. Nabucodonosor aruncă mătura cât colo, rămânând nemișcat. Trec câteva secunde ce par să dureze o veșnicie – regele își privește sabia din mâna dreaptă, apoi privește la mătură, după care înfige sabia în podea, se apropie de mătură, se apleacă, o apucă și începe, ezitând, munca sa absurdă; se îndepărtează treptat, măturând scena, pierzându-se în neant; devine o umbră, fiind înghițit de griul monoton al veșniciei, până când și pe el îl va elibera într-o bună zi un al treilea constructor al unui alt turn și pe acest un al patrulea și așa mai departe, în viitorul fără de margini. Doar sabia, înfiptă în mijlocul scenei, mai vibrează ușor, un obiect lipsit de semnificație.

(Turmbau, Stoffe IV – IX, traducere din limba germană de Daniel Stuparu)