Personaje:
El (tânăr obișnuit, îmbrăcat obișnuit)
Ea (tânără obișnuită, îmbrăcată obișnuit)


[Prolog sau Motto (dupa considerațiunea cititorului):
Liber, pe culmile singurătății:
Briza-nțelepciunii mă alintă,
Ploaia cunoștinței nu mă spală,
Iar sentimentele mă dor dulce.]

[Scena este întunecată. Nu se vede nimic. La început se aud doar vocile.]
Ea:(Glas rugător) Vreau să te ating...
El:(Ferm) Nu!
Ea:(Puțin mirată) De ce nu?
El: Pentru ca nu poți!
Ea: De ce n-aș putea...?
El: Pentru că nu am de gând să te las.

[Luminile se aprind asupra celor doi. Stau în picioare, la câțiva pași unul de celălalt, privindu-se, analizându-se]
Ea:(Zâmbind mirată) De ce n-ai să mă lași?
El:Pentru că... Of (Își lasă capul în jos, cu o privire descumpanită, netezindu-și părul), parcă am fi la școală....
Ea: Ei?
El: Pentru că... n-am de gând să-ți răspund. Discuția se încheie aici.

[Luminile se închid iar scena este din nou în beznă. Câteva momente de tăcere]
Ea:(Glas melancolic) De ce?
El:(Puțin enervat) Of! Iar începem?

[Luminile se răsfrâng din nou asupra celor doi]
Ea: Uite (Vorbește spășită), m-am lecuit. Nu mai vreau să te ating, dar vreau să știu de ce...
El: De ce, ce?
Ea: Nu te mai învârti în jurul cozii. De ce nu m-ai lăsat să te ating?
El:O să râzi. O să zici că sunt prost. (Zambește, prins la înghesuială. Se întoarce enervat către public. Þipă furios, mai să înceapă a plânge:) Voi o să ziceți că sunt prost!
Ea:(Cu voce calmă, suavă, iubitoare. Dorește să-l calmeze) Ei nu contează. Ei nu există pentru noi. (El își întoarce privirea spre ea, privind-o ca pe ultima rază de speranță). Iar când vine vorba de mine... eu nu te-am atins, nu (Accentuează negația) am de unde să stiu cum ești.
El:(Înduioșat, simțind că pierde lupta) Chiar vrei să ști?
Ea:(Cu un glas prefăcut exasperat) Da! De ce te tot întreb? Vreau să stiu de ce nu m-ai lăsat să te ating.
El:(Calm, găsind o cale de scăpare) Îți spun dacă-mi promiți ceva. Te învoiești?
Ea: Ce trebuie să-ți promit?
El:Spune-mi mai înainte dacă te-nvoiești. Doar asa.
Ea:(Încercând să nu cadă la învoială) Nu pot face așa ceva. Eu sunt doar propriul cuvânt. Iar dacă ți-l dau fără să știu pentru ce, s-ar putea să nu mai... Prefer să păstrezi secretul.
El:(Puțin dezamăgit, dar biruitor) Mai bine.

[Luminile se închid. Din nou liniște și întuneric]
El:(Căutând o cale) Vroiam să te rog să...

[Lumina se aprinde doar asupra lui]
Ea:(Sperând) Da?
El: Vroiam să te rog să nu mă atingi,(Vorbește mai repede, cu nervozitate:) să nu ma atingi dacă-ți spun de ce(Accentuează “de ce”) nu vreau să mă atingi.
Ea:(Împăciuitoare) Nici nu aveam de gând să o fac fără îngăduință ta.

[Luminile se aprind. El se încruntă când îi întalnește chipul, este nervos, nerăbdător poate]
El: Nu. Vroiam să-ți cer să nu mă atingi nici chiar dacă te rog. Doar dacă te învoiești îți voi spune de ce...
Ea: Nu pot...(Încearcă să gasească o altă cale de a afla fără limitații ulterioare) Nu pot să-ți supun voința legilor tale. Asta doar tu poți face. Nu ar fi cinstit să o facă altcineva... nu ar fi corect.
El:(Ferm în deciziile proprii, știind să le apere) Nu ar fi corect față de cine?
Ea:(Totusi sperand la o altă cale) Nu ar fi corect față de nici unul dintre noi.
El:(Întreabă șmecherește, știind că avea să primească ceea ce cerea) Deci nu te învoiești?
Ea:(Descumpanită, pierdută, dar dorind să știe) Aș săvârși sacrilegiu dacă m-aș învoi...
El:(Mândru) Pentru unele cunoștințe, merită jertifte chiar și sacrilegii.
Ea: Chiar și pentru aceasta?
El: Nu stiu. Tu pui valoarea. Eu doar pot revela sau păstra vualul necunoștinței.
Ea: Da... (Râde, privind spre podea. Pierduse, dar pierduse luptând, pierduse câștigând totuși ceva, dar pierduse)
El:(Întreabă fals mirat) Da?
Ea:(Vorbește repede, cu zâmbetul pe buze) Da, da... Nu mai învârti cuțitul în rană. (Îl privește. Pierduse din iubire!) Deci? De ce nu m-ai fi lăsat?
El:(Se lasă în genunchi, apoi își trage picioarele de sub el. Se așează în fund pe podea. Ea-l privește de sus, nu se așează alături de el. El păstrează tacerea pentru cateva secunde, jucându-se neatent cu mâinile prin nimicul de pe podea iar apoi privește istovit spre ea. Oftează și mărturisește:) Mi-a fost frică de atingera ta...
(Publicul: RÂDE!!!!)
Ea:(Zambește iubitoare, privindu-l blajin. Nu bagă în seamă publicul. Pentru ea nu există, nu a existat de multă vreme) Prostuțule! Ce credeai ca s-ar fi putut întâmpla?
El:(Mărturisește cu chipul îndurerat, privind în ochii ei iubitori) Aș fi vrut și eu să te ating... (Privește din nou spre nimicul de pe podea și începe să se joace cu mâinile prin el, căutând liniște)
Ea: Și crezi că nu te-aș fi lăsat?
El:(O privește pierdut, regretând) Atinge-mă...
Ea:(Cu fermitate) Nu!
El:(Căutând o alinare) Atunci lasă-mă să te ating, eu pe tine.
Ea:(La fel de fermă) Nu!
El:(Pierdut) De ce?
Ea: Pentru că as vrea și eu să te ating.
El:(Zâmbind, ca și cum ar fi găsit o comoară) Te voi lăsa să mă atingi!
Ea: Dar eu...(Descumpănită), eu nu mă voi lăsa...
El:(Mirat. A uitat ce i-a cerut ei să făgăduiască, îmbătat de dorință) De ce nu?
Ea:(Încercând să pară impasibilă, de nemișcat) Pentru că ți-am dat cuvântul. Iar eu sunt cuvânt, tot ceea ce sunt, sunt cuvânt.
El:(Iscoditor) Și nu ai renunța la tine pentru mine?
Ea:(Glasul ferm, dar neputând să-l priveasca în ochi, se uită la nimicul cu care se jucase el) Nu!
El: De ce nu? Doar voința de a mă atinge ți-ai satisaface-o, și ea este a ta, și ea ești tu.
Ea:(Încercând să găsească argumente) Pentru că... nici tu nu ai renunța la tine pentru voința ta. Nu ai renunțat la tine nici măcar pentru mine.
El:(O privește golit de orice speranță. Se ridică în picioare și se scutură pe mâini de nimicul cu care se jucase) Deci suntem damnați...
Ea:(Extenuată) Da...

[Întreaga scenă se luminează, și este totul gol în jurul lor. Sunt doar ei doi, fără nimic]
Amândoi: Doamne...! (Se privesc disperați de singurătatea în mijlocul căreia sălășluiau. Se apropie unul de altul și-și ating palmele, privind, plini de speranță spre atingerea lor. El îi mângâie chipul frumos iar ea-i zâmbește fericită. Buzele lor se unesc într-un sărut pătimaș iar corpurile se izbesc, suferinde, unul după altul)
[Se stinge lumina. Întuneric și liniște]