Mircea
(scenă)

Ușa se deschise în forță și se izbi tumultuos de perete, moment în care vizetele vecinilor fură asaltate de ochi curioși. La fel de năvalnic se și închise. Ochii adormiți se depărtară de vizoare iar de uși se lipiră urechi încordate și convulsive, care răspundeau sincronic la fiecare zgomot pătrunzător pe care turbulentul personaj le producea cu o intrepidă nepăsare. O altă ușă trântită puse capăt tevaturii iar urechile și ochii se întoarseră tihnite în patul lor.
- Lumina orbitu-ma când întuneric fu pe mine, tipa cu blizița roz!
- Erau farurile, imbecilule! Mulțumește Cerului că n-ai murit!
- Imbecil eram cu fața albă ca mortul din cimitir. Am dat la rațe, spune tu, Virgile?
- Ai dat, prostule, ai dat pentru toată săptămâna!
- O mai voi vedea pe ea eu astă săptămână? Nu se poate! Prințesa mea cu bluziță roz!... Și tu, Păcală, ce așa tu privești la mine, mașine străini vede tu?
- Hei, Gion, te rog în numele lui Dumnezeu, nu-l agasa! Știi doar că Mircea nu te suportă când ești beat.
- Nu suportă pe mine Mircea! Ah, Mircea, nu suporți tu pe mine!
- Nu suportă pe nimeni care este cherchelit, nici pe tine, nici pe mine, nici pe taică-său, nici pe maică-sa, pe nimeni, înțelegi?
- Dar cine suportă pe el, așa tăcut, așa speriat cum el este ziua toată?
- Mergi, Gioni, te rog, în patul tău. E târziu.
Dar John se repezi cu pași dezechilibrați la Mircea, căruia, speriat de mișcările necontrolate ale acestuia, îi căzură din mâini pixul și bloc-notes-ul, alunecându-i pe picioare în jos și izbindu-se de parchet. Văzându-l deschis, John își întinse mâna și se aplecă după bloc-notes, dar Mircea îl apucă primul și îl strânse puternic în pumni, ducându-și-i lângă inimă. Privirea lui John se întunecă iar nările sale stăteau pe punctul de a scoate foc. Mircea i-l întinse, negociind astfel pentru propria sa piele. Apucându-l cu violență, John îl răsfoi înainte și înapoi, fluturând paginile, de parcă fragmentul cel mai interesant din el ar fi fost întrezărit în desenele pe care cuvintele le creaseră. Se opri asupra unei file și începu să citească: „Într-o lume absurdă, unde Răul gu...” În acest moment, pumnul lui Mircea îi scărpină spinarea, iar cuvintele i se opriră în gât; le scuipă pe toate cu silă și, întorcându-și trupul de piatră spre Mircea, îl lovi cu pumnul său de fier în față, iar tânărul căzu pe spate într-o întunecată inconștiență. Ridicându-și din nou mâna aproape de ochi, reciti: „Într-o lume absurdă, unde Răul guvernează, îți este teamă să trăiești clipa, să visezi viitorul, să privești în urmă!... Sunt o victimă, o ființă condamnată la nefericire.”
- Ha! Ha! Ha! izbucni John într-un râs năvalnic, în vreme ce, printr-o mișcare blazată, lăsă bloc-notes-ul să cadă pe trupul contorsionat al lui Mircea. Imbecil! Ce, dracul, el să zică vrea! Nu îndeajuns femei în lume sunt? Cumva fetița cu bluzița roz el vrea? Dracul pe el să ia!
- Gioni, în numele celui de Sus, mergi în camera ta!
- Plec, Virgile, plec.
Virgil goli un pahar plin cu apă pe fața crispată a lui Mircea, iar ochii acestuia se deschiseră, slobozind o expresie temătoare și plină de desperare, cercetând cu râvnă camera. Își vârî fața în palmele sale tremurătoare, dând frâu liber unui plâns spasmodic, tocmai din străfundul sufletului său morbid și suferind.
- Mai bine culcă-te, Mircea, îi spuse Virgil mângâindu-l pe umeri și plecă.
Mircea rămase singur, în colțul camerei sale.
Cu privirea căzută și cu ochii în lacrimi, întâmpină zorii zilei, aducătoare de noi tristeți, deznădăjduiri, suferințe sufletești și dureri trupești. Dacă puritatea nopții prilejuise motive de teamă, lumina în schimb, cu fața sa dizgrațioasă, îi dădu curajul pe care îl aștepta. Așadar, cu trupul său amorțit și sufletul captiv în el, se urcă pe scaun, făcu un pas până pe marginea ferestrei și cu celălalt picior călcă în golul care îl înghiți într-o clipă. Din degetele lovite de aer i se desprinse bloc-notes-ul înainte ca trupul lui să se izbească de pământ.