…și nu se mai oprea. Oprea Pandele primarul comunei, continuă să creadă că e o ploaie de scurtă durată care nu-i va aduce probleme. “mă mânâncă palma dreaptă” zice el scărpinându-se și un soi de satisfacție i se citea pe chip, superstițios fiind, deoarece știa că va avea ceva câștig suplimentar, că de fiecare dată când avea mâncărimi în palma dreaptă îi creștea vertiginos contul în bancă și purceii de la scroafa Mițica se îngrășeau mai bine. “ Mai bine s-ar opri ploaia asta odată, că nu-i a bună” șuiera baba Eudochia, care știa, din visele ei prevestitoare, că începeau necazurile peste acea parte de lume.
Umezeala se simtea peste tot si dintr-o data incepu sa ploua încontinuu, mărunt, sâcâitor, exasperant. Apele ajungeau deja până la fundația caselor, până sub ferestre…până la acoperișuri. Șuri de tot felul se prăbușeau ca un castel de nisip. Una câte una. Câte una, mai viguroasă, se încăpățâna să nu cadă, să reziste furiei apelor. Apelul la evacuare rostit de autorități fusese tardiv, la fel și apelul la calm. Acalmia era o vorbă în vânt, nimeni nu mai putea să fie calm în condițiile date, când puhoiul aducea cu el vaci și găini moarte, recamiere, portofele cu pensiile agricultorilor, cupoane de privatizare, sucitori, și multe alte nimicuri existente într-o gospodărie țărănească. Se mai zăreau și niște pisici moarte umflate de atâta apă. Apăruseră atât un reprezentant al guvernului cât și televiziunile… Viziunile babei Eudochia s-au adeverit. În acele vise prevestitoare pe care le avuse într-o seară de Liga Campionilor, i se arăta nenorocirea. O vedea întâi ca prin ceață, apoi ca prin sită și la urmă ca un bolid puternic, așa ca mașina primarului, rupând porți, poduri, garduri, intrând în case și nimicindu-le. Nimic din spusele babei nu erau crezute de autorități. Primarul o considera nebună, un caz social special, care suge din banii statului 60 RON lunar, cu titlu de pensie, sătenii o credeau vrăjitoare, iar nepoții ei o catalogau ca sărită de pe fix. Fix la ora 01.13 a venit potopul peste comună. Așa comună cum era, baba Eudochia știa că numerele sunt aducătoare de nenorociri, mai ales cele impare cum ar fi 1, 13. “13 oi și 5 capre îmi sunt moarte” se tânguia un păstor, înjurând, de-acolo de sus, din podul casei, divinitatea pentru necazul care se abătuse peste el. “futu-i potopul mă-sii!” Mașinile salvării și cu ajutoare nu puteau ajunge în comuna afectată de viitură, fiind blocate undeva pe traseu, astfel încât singurul mijloc de transport către persoanele sinistrate fiind elicopterul, cu care “se plimbă domnii de la putere” conchidea deznădăjduit un om în puterea vârstei ce era cocoțat pe antena casei lui, apa ajungând până aproape de streșină. Șina de cale ferată era și ea supusă furiei naturii făcând practic imposibilă deplasarea trenurilor înspre localitățile limitrofe comunei afectate.
Panica pusese stăpânire pe mințile înfricoșate ale oamenilor comunei. Unei femei în vârstă îi venise amețeala când văzuse atâta apă în curtea ei, încât leșină, fiind luată de viitura puternică. Nică Toderaș, prefectul județului, își făcea și el apariția în zonă însoțit de doi consilieri județeni pentru a evalua situația, care devenise tot mai tensionată. Tâmâie din belșug se aprindea la biserica din sat, pentru alungarea duhurilor rele, pentru că unii enoriași, adăpostiți în casa Domnului, erau convinși că vine sfârșitul lumii, în timp ce alții erau furioși pe autorități, în special pe premier și președinte, că nu-i ajută pe năpăstuiți. O mamă cu un copil de 6 ani în brațe, refugiată la căminul cultural își urlă neputința că nu poate să-l ducă la spital pe copil, acesta având mari frisoane, febră și alte simptome de “gripă aviară” așa cum auzise ea că se manifestă boala. Și salvarea nu mai vine… “Salvarea e la Dumnezeu!” se aude în depărtare, unde un grup de pastori, misionari și predicatori își anunțau prezența, încercând astfel să atragă adepți la religia lor. Adepții opoziției critică dur atitudinea pasivă avută de coaliția aflată la guvernare cu privire la nenorocirea ivită în zonele afectate, acuzând guvernanții de lipsă de reacție, de diletantism politic și de faptul că sunt demagogi și fățarnici. Nici un reprezentant al guvernului nu s-a dus încă la fața locului pentru a evalua pagubele și a acorda primul ajutor. “ Ajutor!” strigă un bărbat de vreo 56 de ani paralizat pe pat, luat brusc de apele învolburate.
Ploaia s-a oprit, norii s-au mai înmuiat, potopul a trecut. Lumea dominată de ape arăta jalnic, trist. Un ziarist relata de la fața locului, exagerând ca de obicei, proporțiile dezastrului. Porțiile cu ajutoare se împărțeau, haotic, în funcție de paloarea feței refugiaților de la căminul cultural, iar alte camioane cu alimente începeau să vină, mai întâi timide, solitare, temătoare, apoi din ce în ce mai multe. Mai multe zeci de milioane lei din rezerva statului, promite guvernul că va aloca sinistraților. Lor le se adaugă și donațiile substanțiale în bani, bunuri electro-casnice și materiale de construcții, oferite de diverși particulari, impresionați de necazul care s-a abătut asupra semenilor săi. “Să-i dăm bătaie cu descărcarea rapidă a proviziilor” zice prefectul, dând indicații “prețioase” jandarmilor care asigurau ordinea și cereau disciplină. Plină de compasiune a fost atitudinea președintelui țării când a aflat bilanțul provizoriu al victimelor inundațiilor: 18, morți, după alte surse 35, 6 dispăruții, 210 refugiați care încotro, și peste 30 de case distruse în totalitate, pagubele materiale ridicându-se la zeci de miliarde de lei vechi. “ Vechi și nesigure sunt digurile astea” își dădu cu părerea pe un post de televiziune un inginer constructor. Ar trebui altele, mai puternice, care să reziste vânturilor, valurilor, făcute din metal și piatră… “Podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa și l-a luat” fredonează ironic un reprezentant al opoziției, la auzul veștilor că cinci din cele șapte poduri au cedat viiturilor.
Îmbulzeala de la camioanele cu ajutoare a rupt fragilul cordon al jandarmilor și fiecare sinistrat dorea să intre în posesia a cât mai multor pachete cu hrană, îmbrăcăminte și ce-o mai apuca acolo. Politicienii de toate soiurile se iviseră ca din senin în comunele afectate oferind, din partea partidului, televizoare color, combine frigorifice, tigăi și oale de teflon și alte bunuri absolut ineficiente situației de fapt, sinistrații neputându-se bucura de bunurile oferite, rețelele de energie electrică fiind grav avariate. Variate erau știrile despre situația catastrofală în care se găseau nefericiții aflate în zonele afectate de viituri. Proteveul punea accentul mai mult pe latura emotivă a informației, exploatând la maximum sensibilitatea umană prin relatări lacrimogene, menite să înduioșeze chiar și cele mai împietrite suflete. Anteniștii erau interesați de bârfa selectă și acuzau autoritățile statului că nu se implică îndeajuns pentru a curma suferințele cetățenilor săi. În fine, postul național de televiziune a organizat ad-hoc un teledon pentru strângerea de fonduri care să ajungă la nenorociții ce dorm sub cerul liber și care erau atât de tare bătuți de Dumnezeu. Euro, dolari, lei, orice era binevenit în sprijinul sinistraților, făcându-se apel la telespectatori să doneze bani într-unul din conturile afișate pe ecran. O ecranizare după catastrofa inundațiilor vroia să realizeze postul de televiziune Discovery chanel, în care să arate solidaritatea oamenilor în fața calamităților naturale… “Natura e dezlănțuită. Nu se mai poate face nimic pentru a opri distrugerea omenirii” își dă cu părerea pe un post privat de televiziune specializată pe tocșouri, un “specialist în fenomene meteorologice. “Toate explicațiile sunt logice, continuă invitatul emisiunii. Defrișarea bezmetică a pădurilor, care duc la masive alunecări de teren, poluarea continuă a apelor și aerului, experimentele chimice ale marilor puteri străine ce vor să destabilizeze Europa de Est…”
“Este nevoie de timp pentru o infrastructură modernă a drumurilor, șoselelor, podurilor, e nevoie de sprijin politic, economic și financiar din interior și de afară, pentru a duce la bun sfârșit dezideratele pe care ni le-am propus, în virtutea aderării României în UE” menționează, într-un limbaj de lemn, ministerul lucrărilor publice. După publicitate cu orice preț umblă ahtiați politicienii, afișându-se cu declarații sforăitoare în fața carelor de reportaj aflate în zonele calamitate. “Tatăl unui copil de 4 ani, dispărut în viitură, acuză autoritățiile că i-au ucis băiatul, acestea nefăcând nimic pentru a salva viața copilului” titrează mare, pe prima pagină ziarul “ Vocea ta” Ceata de reporteri și de cameramani aflați pe teren, se îndreaptă brusc, atrasă ca de un magnet, spre malul răului ieșit din matcă, unde a fost găsit un supraviețuitor, stârnind astfel curiozitatea tuturor pentru un interviu de senzație cu omul apelor, aflat în fața lor. Cu fața congestionată supraviețuitorul abia își revenea după efortul depus în lupta cu torentele. Televiziunile își axau subiectele pe noua știre de senzație, dornice de a auzi primele cuvinte de la eroul care răsufla greu, fiind nevoie de ajutorul medicilor și asistenților de la ambulanța care, în sfârșit ajunsese, pentru a-i da primele îngrijiri medicale. Calendarul arăta data de 13 martie și urma, după predicțiile meteorologilor, încă o săptămână de ploaie abundentă. De îndată ce intra în posesia mai multor date importante președintele se întuneca. Pe față i se citea îngrijorarea de a-și vedea mandatul compromis dacă nu acționa urgent pentru a contracara atacurile dese ale adversarilor politici. Ici-colo primea semnale că încă un pod peste Olt e gata să se prăbușească, că situația dispăruțiilor e incertă, că alte case sunt la un pas de-a fi luate de furia apelor. Furia îl cuprindea pe primul om în stat care nu putea accepta ca natura să-l umilească în așa hal, să fie mai puternică decât el, el care a supus muntele, îmblânzindu-i stâncile. Sentimentul de neputință asupra apelor îl exaspera, îl înciuda, îl înverșuna.