Timpul exista prea mult pentru mine. Mă visam în fiecare noapte prostituată și fugeam enorm. Þineam doi copii de mână într-o imagine paradisiacă, pe un celuloid.

Cadrul: o casă secționată de două ori mai mare decât cea normală; o bucătărie + personaje ipocrite gen mătuși binevoitoare, o bunică care încă mai fumează, un frate la o vârstă indecentă + mobilă colorată, colcăie niște viermi sub masă, mâncare abundentă; o stradă de două ori mai lungă decât o știam, adică cam cât circumferința pământului + oameni bătrâni care trec îmbulzindu-se, manechini goi rânjesc în poziții obișnuite sau obscene + praf, confetti, vegetație urbană, structuri, trei păsări agățate pe cer cu aripile întinse de zbor lângă un soare seniorial.
Noi: o femeie ca un bărbat (învinuți-mă de feminism până nu mai puteți, în seara asta nu mă voi repeta sub pălăria albă) stă ca o păpușă coafată, ca în vitrină; un bărbat (ei bine, nu voi spune “ca o femeie”, să-mi desfaceți capul, să-mi priviți albastrul) care a renunțat la el, sub pullover-ul lui încape și ea deșirată de pe fir + un cățel sforăitor, visează să nu mai fie patruped, să bea ceai roz. Femeia ca un bărbat stă de partea străzii, bărbatul care a renunțat la el, de partea casei, între ei, evident, cățelul și-un receptor de telefon din care iese iarbă interstițială, din care se aude “Caruso”.

Femeia ca un bărbat (își pipăie fața, poartă rochia aia și pantofii ăia, surâde parcă ar fi fotografiată, și-a repudiat feminitatea în copilărie, strălucește pe întuneric, i s-au uscat și i-au căzut toate tumorile din trecut și-acum ar fi în stare să nască o puzderie de copii blonzi): Uite că mi-a dat și ochi și gură. Nu-mi vine să cred! Chiar a fost generos cu mine, deși plătisem destul de puțin. Am 20 ani și vă las plăcerea de a mă inventa de la glezne până la gât. Tu?

Bărbatul care a renunțat la el (are 30 ani, vezi m. cum ne-am făcut mai tineri, când tu erai mai nehotărât, dar mă sărutai mai mult, iar eu trăiam fragmentar, are ochi blânzi și nu va uita iarna aceea cu note de subsol, în care alb-negrul i se scurgea printre degetele ei, surprins): Eu… sau mai bine aș începe așa: te cunosc de vreun veac și tot nu știu cum să te invit la un ceai. Aș putea găsi un pretext oarecare, cum ar fi acela că ai ochi, sau aș putea să te impresionez povestindu-ți despre iarna mea, sau aș putea să tac și tu tot ai înțelege.

Femeia ca un bărbat (plăcut enumerativă, ca într-un album de familie): Ai putea, de exemplu, să-mi prelungești fin mâna. Din călătoriile tale ai putea să-mi aduci o claviculă andaluză sau uite, ceea ce mi-am dorit toată viața, apă vie și apă moartă în loc de salivă. (se strâmbă ștrengărește, în colțul din stânga lipește fotografii cu detalii corporale, cățelul o urmărește cu atenție)

Bărbatul care a renunțat la el: Însă n-aș ști cât zahăr preferi să-ți pun în ceașcă, n-aș ști, oricât de patetic sună, dacă ai accepta să stai la ceai cu mine.

Femeia ca un bărbat: Aș fi preferat să fii femeie (îl privește nu dezgustată, nu tristă de întâmplare, ci simplu, ca pe realitatea în sine). Aș fi preferat să nu cânte “Caruso” (mai lipește câteva fotografii pe ecran, bătrânii par a fi mai puțin cărunți, iar dintre firele lor de păr filmate în macro se ajunge la imaginea clasică a nudului învelit virginal în plete, restrângerea câmpului până la a arăta că fotografia tocmai a fost lipită de ea pe ecran.) Două cuburi de zahăr, te rog și puțin jazz.

Bărbatul care a renunțat la el (nu-l mai descriu, nu s-a înveselit la acceptarea după-amiezii anglo-saxone în doi): Aș fi preferat să fie mai puțin public în sală. (reticență ca în fața unei boli canceroase.) Bine două.

Femeia ca un bărbat (consideră că e deajuns dialogul, că faptele sunt de prisos, că universul ar putea înțepeni și ea tot n-ar pricepe, își aranjează o cută de la rochie): Vezi bătrâna aia din depărtare?

Bărbatul care a renunțat la el: Aia care miroase a zi și poartă haine negre? Aia care se uită la noi?

Femeia ca un bărbat: Da. Care are un metru șaptezeci și se scufundă.

Bărbatul care a renunțat la el: N-are un metru șaptezeci, are un metru șaizeci și șapte. (Beau ceai din căni mici. Se simt ca pe o terasă veche.)

Femeia ca un bărbat: Ce preferi ca subiect de discuție?

Bărbatul care a renunțat la el: Să ocolim subiectul sex.

Femeia ca un bărbat: Nu mă deranjează, deși asta-mi amintește de unele ierni. (se desprind două fotografii)

Din dragoste prea mare, dialogul continuă scris pe ecranul camerei, fiecarere-și scrie replica: “Îmi place să mă scol dimineața să-mi pregătesc cafeaua” “Albă” “Citesc toate prescripțiile de pe ambalajele produselor de pe masă” “Și” “Deschid geamul larg de sub lumină, să mă uit în stradă” “La oamenii” “Care se imaturizează în fiecare început de zi mai mult. E” “Acolo jos, lângă magazinul specializat în pantofi cu toc, o femeie de culoare care mă privește adânc, chiar dacă asta seamănă cu o poezie” “Născut pentru cumpărături” “Deși mie îmi place mai mult să-i fac din mână domnului pe care-l bănuiesc de-o vreme de impotență” “Gospodine! La orice masă, paste făinoase!” “Dar asta n-ar fi nimic grav. Îmi place de el că are o manieră originală de a fi indiferent la adresa mea. Și cât de mult mi-am dorit să plac și eu unui bărbat” “Eșarfa de la gâtul meu nu e în aspiratorul dumneavoastră! El poate curăța (de praf) numai îmbrăcămintea groasă. Și nu numai” “Apoi închid fereastra, mă întorc la cafeaua mea, învârt ceașca în aer, nu-mi dau seama de ce fac mereu acest gest, la o distanță de 10 centimetri de masă, 15 centimetri față de sânul stâng și o distanță pe care n-am reușit s-o măsor, față de tavanul vecinului.” “Mercedes-Benz muncește pentru tine” “Așa o fi”)

Femeia ca un bărbat (recucerindu-și timiditatea): Ah, scuză-mă, am intrat peste liniile tale de dialog.

Bărbatul care a renunțat la el (ștergâng din ultimile replici, încurcat, așa cum te surprindeam pe întuneric când încercai să mă uiți): Þi-aș putea spune că se mai întâmplă, dar n-ar avea nici un farmec. Dar ți-aș putea spune că interacțiunea asta a făcut să-ți ridic rochia, ceea ce nu se petrece prea des. (Amândoi își reiau locurile lângă ceștile de ceai, cuminți, cum nu se cunoșteau)

Femeia ca un bărbat (zâmbește naiv, privește cu candoare, vântul îi înfoaie mânecile, își amintește din când în când cum făcea expediții în liceu cu un coleg în pădurea care ajungea la lumea unde oamenii nu aveau vreme, iar ei doi se osificau unul în altul): Are un metru șaptezeci și se scufundă minunat de frumos.