- premiul "Visul" 2006.


Personajele:

El-unitar
Ea-delicată
Gnos – ușor enervant








Scena I

[O cameră simplă, cu canapea (sau două fotolii), covor și birou cu telefon. Ea se plimbă vădit emoționată. Sună telefonul, ridică receptorul și discută precipitat.]
Ea:
- [entuziasmată] Bună, Camelia! Ce se mai aude cu concursul?
- [dezamăgită] Ok, deci nu se știe încă nimic…
- [reticentă] Bine, atunci mai discutăm… Pa-pa, succes!
El:
- [își face apariția intrând vijelios, radiind de energie] Dragă, ai în fața ta un câștigător.
- [mândru] Marele premiu pentru cel mai performant autoturism. Adjudecat! Brevetat! Omologat!
Ea:
- [bucuroasă, puțin plictisită] Oricum mă ateptam!
- [mai binevoitoare, sinceră] Mă bucur mult!
El:
- [impulsiv] Și încă ceva. Am o surpriză pentru tine. Mergem câteva zile de capul nostru. Numai noi doi. Hotărâm pe traseu unde. Mașina ne așteaptă jos.
Ea:
- [puțin panicată] Plecăm acum? Dar n-am făcut bagajele, n-am pregătit nimic…
El:
- [o întrerupe hotărât] Luăm într-un minut strictul necesar. Cumpărăm ce ne trebuie pe drum. De multe ori mi-ai spus că ți-ai dori o astfel de excursie.
- [promițător] Uite, nici nu-mi iau mobilul cu mine, să nu zici că-s eu ăla rău. Nici o urgență de afaceri nu ne va întrerupe.
Ea:
- [entuziasmată] E fantastic!
[Ea apucă repede o poșetă, se împiedică gata-gata să cadă. El o sprijină și râd amândoi.]
El:
- [nerăbdător] Gata! Mergem?
Ea:
- [se îndreaptă spre ușă; șovăie, se întoarce] Știi, așteptam un telefon. Am fost propusă pentru premiul…
El:
- [împăciutor, ușor sarcastic] Dragă, ai tu nevoie de banii ăia?
- [văzând că nu e prea convinsă] Hai, oricum ia-ți tu telefonul cu tine, suntem în mileniul trei, avem televizor, internet și așa mai departe…
[Ies pe ușă. Se aude portiera și pornirea mașinii.]
Ea:
- [fericită] Deci unde mergem?
El:
- [încercand să fie spontan] Hai să dăm cu banul!
[Se aude un scrâsnet puternic de frâne, apoi un zgomot ca o cădere a unei mașini într-o prăpastie]

Scena II

[Intră cei doi, speriați, netezindu-și hainele. Sunt și mai speriați când văd la biroul lor un bărbat destul de comun, cu o figură jovială]
Gnos:
- [amabil dar ușor plictisit] Nu vă sfiiți, intrați porumbeilor; hai, hai, hai [le face semn cu mâna ca și cum ar împrăștia semințe pentru porumbei]… Un-doi, un-doi!
El:
- [o împinge pe Ea în spatele său într-o atitudine protectoare. În tot decursul schimbului de replici între El și Bărbat, îi va privi puțin speriată și nerăbdătoare pe amândoi] Ia ascultă! Cine ești și ce-ți imaginezi că faci în casa mea?
Gnos:
- [fără urmă de intimidare] Ai dreptate, am uitat să mă prezint! Sunt Gnos, asistent în justiția divină. Fac ceea ce trebuie făcut fără să trebuiască.
El:
- [ridică receptorul] Ai un minut să pleci imediat până când vor ajunge polițiștii!
Gnos:
- [amuzat] Chiar dacă ai reuși să-i contactezi accidental, nu ar ști să ajungă la neajuns sau să pătrundă în nepătruns!
El:
- [se enervează] Ai apucat deja să tai firele!
- [impunător] Ai idee cu cine vorbești?
Gnos:
- [fără să-i pese] Calmați-vă. Pentru început spuneți-mi cum ați murit.
El:
- [puțin mai calm, luminat, îi șoiptește ei] E nebun. Hai să vedem cum scăpăm de el!
- [îl ia ferm de umeri și îl duce spre ușă cu intenția clară de a-l da afară] Hai să mergem, ți-a ajuns!
- [stupefiat, deschide ușa și constată că în loc de ieșire aceasta acoperă un zid] Stai, dar, cum? Când au avut timp alții să zidească ușa atât de rapid?
Ea:
- [stupefiată la rândul ei] Abia am intrat!
Gnos:
- [netezindu-și degajat hainele, se întoarce la birou] Deci, revenind, spuneți-mi cum ați murit!
El:
- [îngrijorat] Să vezi că de acum vom fi blocați aici cu el!
Gnos:
- [relaxat] Ah, nu, eu pot ieși și intra oricând vreau.
El:
- [și mai îngrijorat, adresându-se ei în șoaptă] E cu siguranță nebun!
Gnos:
- [plictisit] Hai odată, ar fi trebuit să treceți de acum din stadiul de pre-adaptare! N-am toată ziulica doar pentru doi porumbei! Spune-ți-mi odată cum ați murit!
Ea:
- [puțin concentrată, calmă] Spui că am murit?
- [întorcându-se spre El, insinuant] Dacă are dreptate?
El:
- [o îngână pițigăindu-și glasul] “Dacă are dreptate?” Cum să te fac să înțelegi? “Dacă mă îndoiesc înseamnă că gândesc, dacă gândesc înseamnă că exist”. Descartes, nu mai știi? Simplu, nu?
Ea:
- [nu foarte convinsă] Și totuși…
Gnos:
- [foarte plictisit] Nu vă aflați acum ceva timp într-o mașină? Nu ați căzut cumva într-o prăpastie? Dacă mori nu înseamnă neapărat că nu mai exiști!…
Ea:
- [încremenind] Să știi că are dreptate!
Gnos:
- [sictirit] Porumbeii nu-și pun întrebarea cum de s-au pomenit așa tam-nesam în casă?
- [mai împăciutor] Ei, aflați că vi s-a creat acest spațiu special ca să vă simțiți în largul vostru. De aceea vi s-a dat și iluzia corporalității.

El:
- [puțin speriat] Dar… [Se duce repede spre fereastră] Nu se mai văd luminile hotelului, nici reclamele luminoase!
- [mai speriat] Doar o ceață groasă, verzuie!
Ea:
- [mai liniștită, cu o voce ușor apocaliptică] Þi-am spus eu!…
[El scutură din cap violent]
Gnos:
- [grăbit, rutinizat] Sper c-am fost destul de clar. Hai că nu sunteți nici primii nici ultimii care mor. Veți vedea că nu-i mare scofală!
- [cu bunăvoință] Deci, cine sunteți?
El:
- [încă puțin tulburat, dar cu o mândrie crescândă] Sunt Eusebiu Mândrilă. Producător de automobile, acționar la…
Gnos:
- [îl întrerupe puțin plictisit, întorcându-se spre ea] Și tu?
Ea:
- [puțin curioasă, nedumerită] Ana Lupu. Acriță la teatrul “Euripide”.
Gnos:
- [amuzat] De fapt știam și cine sunteți și cum ați murit. Am vrut să facem puțină conversație ca să vă veniți în fire.
- [relaxat] Oricum, îmi pare bine.
- [urmând o secvență de conversație stereotipizată, lăsând rutina să se întrevadă] Uite ce-aveți de făcut! O luați la dreapta sau la stânga. La dreapta o iau cei care merită iar la stânga ceilalți.
Ea:
- [speriată] Și de unde știm dacă merităm sau nu?
Gnos:
- [ironic, imitând tonul cu care El a propus hazardul înainte de căderea în prăpastie de la sfârșitul primei scene] Hai să dăm cu banul!
- [râde în hohote, ținându-se eventual cu mâinile de piept sau de burtă]
Ea:
- [ușor iritată] Deci? Cum ne dăm seama?
Gnos:
- [relaxat] Asta nu-i o problemă! Se rezolvă. Majoritatea merg la dreapta. Singura condiție este să fi lăsat ceva în urma voastră care să vă poarte numele mai departe. E de ajuns să fi făcut măcar un copil. Știți cum se spune: “Cine n-a făcut măcar un copil, nu a construit o casă și nu a sadit măcar un pom, nu-i om”. Se rezolvă, cum v-am spus! Doar copilul atârnă cel mai mult în balanță!
Ea:
- [îngrozită] Nu avem nici un copil.
El:
- [entuziasmat, energic] Dar am făcut mai multe case!…
Gnos:
- [tăios] Asta nu se pune!
- [binevoitor] Deci, spuneți că n-aveți copii. Se rezolvă, nu-i un caz disperat. Sunt convins că aveți destule fapte bune în C.V. Nu cred eu c-o s-ajungeți în ținutul spiritelor amorfe, anoste.
Ea:
- [puțin speriată] Cum e acolo?
Gnos:
- [indiferent] Ah, păi cu ele e o mare problemă. Cele mai multe dintre ele vor să fugă. De aceea, unele spirite damnate sunt împletite strâns. În afară de spirite împletite, mai avem spirite pisate și pastă de spirite. În felul acesta rămân dizolvate ca să nu fugă până la judecată, deși nu văd unde-ar putea s-ajungă!
- [activ] Acum, porumbeilor, scoateți-vă la iveală meritele, cât mă duc să mă consult cu cineva mai de sus.
[Bărbatul iese fără a întâmpina nici o problemă cu ușa.]
El:
- [mândru] Dragă, nu-ți face griji! Știi că întotdeauna te-ai putut bizui pe mine! La cât ai fost de căscată! Nici nu vedeai pe unde calci.
Ea:
- [ofensată, cu resemnare] Știu asta!
El:
- [mai blând] Gândește-te numai la câți amărâți am dat de lucru în toate societățile la care am fost acționar.
Gnos:
- [se întoarce cu un teanc de ziare] Au apărut anunțurile despre voi în rubrica de decese. Îmi cer scuze dacă v-am făcut să așteptați. V-am consultat C.V-urile. Să spunem că aveți oarece fapte bune
- [calm] Șeful meu a hotărât că, dacă oamenii vă pomenesc, amintindu-și numele vostru, sunteți salvați.
- [se întoarce spre el] Ai dat de lucru într-adevăr la mulți, deși trebuie să recunoști că scopul tău principal nu a fost acesta… dar și-au câștigat și ei existența pe lângă tine. În clasa a patra ai declarat învățătoarei că ai ajutat o bătrânică șchioapă și surdă și pe soțul ei orb și ciung – motiv pentru care nu-și purta acel baston alb special – să treacă strada, dar nu se probează, mă rog, poate s-a voalat partea aceasta din filmul vieții tale… Și mai sunt astfel de mici pete albe acoperind locurile în care ar fi trebuit să se întâmple anumite fapte bune declarate și, cel puțin aparent, înflorite nițel…
- [se întoarce spre ea] Tu ai încântat spiritele atâtor spectatori. Ai fost în general foarte amabilă cu cei din jur și ai declarat în repetate rânduri că nu poți gândi rău despre nimeni, dar ai mai avut și astfel de gânduri… ai fost destul de orgolioasă deseori.
- [către amândoi] Mă rog, în mare e bine. De aceea, [ton solemn] șeful meu a hotărât să mergeți la dreapta dacă vă pomenește cineva numele și prenumele în presă, demonstrând astfel că ați lăsat ceva în urma voastră și fără a avea copii, pe altă cale.
- [caută grăbit și citește frânturi] “Industriașul Eusebiu Mândrilă, mort într-un accident de mașină împreună cu soția sa.”
- [foarte ironic recitând expresiile stereotip] “Colegii de serviciu de la Compania…bla-bla…[ironic] înmărmuriți de durere regretă disparitia prematură…bla-bla…Eusebiu Mândrilă și soția sa…bla-bla…[strâmbându-se] lor flori, nouă lacrimi și dor…”
- [amuzat] Văd că pământenii au rămas la fel de originali cât erau și la ultimul ziar ce mi-a picat în mână.
- [plictisit] “Eusebiu Mândrilă și soția sa”
- [Mai caută] Bla, bla, bla… Toate anunțurile sună absolut la fel.
Ea:
- [îngrozită] Mie nu-mi pomenește nimeni numele?
Gnos:
- [mai caută, ajunge la ultimul ziar] A, iată! “Actorii teatrului Euripide anunță tragica dispariție a regretatei artiste Ana Lupu”…bla, bla, bla… “proaspăt laureată a premiului “Actori din lumea-ntreagă””.
Ea:
- [batând din palme fericită] Am luat premiul! [Apoi își revine văzând cceilalți doi o privesc curios]
Gnos:
- [grăbit] Mă duc să-l anunț pe șef că totu-i în regulă.
- [face câțiva pași după care se întoarce] Porumbei, să fiți cuminți! Vedeți să nu faceți vreo prostie.[iese]
Ea:
- [răsuflând ușurată] Am scăpat ușor! Ce emoții am avut!
El:
- [mulțumit] Vezi, Ti-am spus că te poți bizui pe mine!

Ea:
- [ușor ironică] De ce? Toate anunțurile despre tine nu-mi pomeneau numele! Tot colegii mei m-au pomenit.
El:
- [admițând împăcat] De fapt, ai dreptate.
[Ea se întristează și tace.]
- [intrigat] Ce s-a întâmplat? Nu ești mulțumită?
Ea:
- A, ba da! Însă…mă gândeam că acuși vom ieși de aici prin dreapta, dar… nu voi afla niciodată ce e… în stânga… [disculpându-se] nu că aș fi vrut să ies pe acolo, normal… dar, știi… curiozitatea, dorința de cunoaștere…
- [alintându-se văzând că el nu zice nimic] Nu m-aș putea uita oare măcar puțin?…
El:
- [sceptic, ezitând] Nu știu ce să zic, nu cred că e bine…
Ea:
- [rugătoare] Doar tu nu faci nimic rău, lasă-mă doar pe mine, te rog…
El:
- [resemnat] Bine, cum vrei.
Ea:
- [se preface că face doi pași spre stânga, după care fuge speriată în brațele lui] Mi-e teamă să merg singură!
- [se pisicește] Haaai cu mine!…
El:
- [o privește prostit câteva momente, după care cedează] Bine, dragă. De fapt, cred că am regreta într-adevăr mai târziu dacă nu am vedea și ce e acolo.
- [se îndreaptă împreună spre stânga, ea rămânând puțin mai în urmă. El se întoarce brusc spre ea] Și totuși, Gnos ne-a spus să nu facem vreo prostie…
Ea:
- [calmă, logică] Și ce, asta e o prostie? Eu zic că dacă erau în locul nostru niște oameni absolut obișnuiți, nu ar fi avut nici o curiozitate…
El:
- [mai liniștit, privind-o cu drag] Ai dreptate.
Ea:
- [venind mai aproape de el și înconjurându-i gâtul cu brațele, alintându-se] De fapt, n-ai vrea să mergi tu și pentru mine?…
- [disculpându-se și pisicindu-se în continuare] Mi-e teamă că imaginile dinăuntru m-ar putea afecta, m-ar putea tulbura prea tare, dacă sunt prea sumbre sau violente…
- [cu inocență] Știi că sunt uneori prea sensibilă pentru anumite realități cu surplus de duritate…
El:
- [suspicios dar înmuiat, cu o nuanță de glumă] Nu știu ce să zic, dacă ar trebui să te las să mă manipulezi așa…
Ea:
- [ironică, glumind dar cu un ton vădit inocent] Ce, ți-e teamă de căderea omului prin femeie?
- [fluturându-și genele precum Eva în zorii Timpului] Nu te rog să mergi precum Orfeu în infern pentru mine, ci doar să arunci o privire din prag… Știi că întotdeauna m-am putut bizui pe tine când n-am fost în stare să mă descurc singură, așa cum ți-a plăcut mereu să subliniezi…
El:
- [adamic, simțindu-se foarte puternic] Bine, mă duc.[îi zâmbește ușor caraghios, larg]
- [se apropie ușor de ieșirea din stânga și încearcă să îndepărteze foarte puțin cortina, moment în care brusc se retrage gata-gata să cadă, ca și cum ar fi primit o lovitură foarte puternică] Au!
Gnos:
- [intrând, cu reproș] Doar v-am avertizat! Văd că omenirea nu învață nimic din propriile greșeli! Istoria se repetă!
El și Ea:
- [repede, speriați] Ne pare rău! Mai dă-ne o șansă.
Gnos:
- [supărat] Nu depinde de mine să vă iert. Acum n-am ce să vă mai fac! Va trebui să mai stați în această cameră încă o sută de ani.
- [consolator] Dacă și atunci vă pomenește cineva, sunteți salvați.
- [grăbit] Acum vă las. Ne vedem peste o sută de ani.
- [văzând uimirea de pe chipul celor doi] Care-i problema? Veți dispune de ceea ce v-a lipsit întotdeauna în timpul vieții.
- [ceilalți privesc întrebători] Apropos, pentru cultura mea generală, de ce nu ați făcut nici un copil?
El și Ea:
- [într-un glas] N-am avut timp!
Gnos:
- [satisfăcut] Ei, vedeți! Acum o să aveți timp, slavă Domnului!
- [prăpădindu-se de râs, sadic] Dar nu mai poate fi vorba de nici un copil!…
- [cei doi îl privesc ușor iritați, el își revine indiferent] Pe bune, trebuie să plec. Cum v-am mai spus, nu sunteți singurii care mor. La mai bună vedere!
[Gnos iese cu teancul de ziare.]
El:
- [îngrozit] O să stăm aici, numai eu și cu tine, timp de o sută de ani?
- [frângându-și mâinile] Dar știu că am fost pedepsit, nu glumă!
- [glumind amar și indicând-o pe Ea cu mâinile] Se pare că cedarea către ispita cu formă umană e gravă!
- [ridicându-se brusc de pe canapea, revoltat] Eu sunt om de acțiune. Înnebunesc aici!
- Mai bine mă punea să car pietre cu roaba sau să ridic o stâncă de dimineața până seara, care să se rostogolească la sfârșit și să mă pună s-o iau de la capăt!
Ea:
- [împăciuitoare] Nu știi ce vorbești. Hai, lasă, poate o să ne întâlnim și cu Sisif și o să vezi că nu ai pentru ce să-l invidiezi…
El:
- [disperat, sfârșit] Ana, tu nu-ți dai seama despre ce vorbești. O sută de ani! Într-o cameră! Numai noi doi… o veșnicie!
Gnos:
- [bagă capul pe ușă] Pot să mai aduc pe cineva… dacă îți închipui c-o să te plictisești…
- [extrem de amabil și de entuziasmat, vorbind precipitat] Se rezolvă. Tocmai a sosit un individ, un tip foarte pitoresc.
- [admirativ] Arată bine… are niște ochi…, o privire din aceea pătrunzătoare, aproape că reușește să treacă și prin mine! E terorist. Acum jumătate de oră a fost implicat într-o…
Ea:
- [îl întrerupe] Nu, nu este nevoie.
- [către El, calmă] Liniștește-te. N-ai auzit niciodată că totul e relativ? Chiar și timpul!
El:
- [arătându-i ceasul de la mână] Pentru mine toate lucrurile sunt clare.
- [puțin fanatic] Uite, acul ăsta are nevoie de exact un minut ca să se rotească o dată, de două minute ca să se roteasacă de două ori… și așa mai departe. Poți să mă contrazici? Nu-i clar ca lumina zilei?
- [terifiat] Îți dai seama de câte ori trebuie să se rotească minutarul acesta într-o sută de ani?
- [agitat] Îmi trebuie pix și hârtie să calculez!
Ea:
- [spontană] Ai atâta încredere în mecanismele astea! Te-ai gândit cum ar fi dacă aici aceste reguli pe care te bazezi nu ar mai funcționa?
El:
- [contrariat] La ce te referi? Nu înțeleg!
- [foarte sigur] Nu ar putea fi altfel!
Ea:
- [chicotind ca un spiriduș] Uite, dacă acului îi ia un minut să se învârtească o dată și două ca să se învârtească de două ori, cât crezi că îi va lua să se învârtească de trei ori?
El:
- [ușor iritat] Evident, trei minute!
Ea:
- [și mai amuzată] Uite, așa îți rigidizezi gândirea și îți formezi prejudecățile!
- [străduindu-se să ia o atitudine mai serioasă, observând ușoara lui iritare] Poftim, și dacă pentru a se învârti de trei ori i-ar lua șase minute?
El:
- [iritat] Mi-aș da seama că pentru un anumit număr n de a se învârti e necesar un număr dublu de minute!
Ea:
- [ușor exasperată, nerăbdătoare] Dar dacă s-ar întâmpla așa ținând cont de faptul că pentru o învârtire și pentru două au fost necesare unu, respectiv două minute!
El:
- [puțin contrariat, iritat, ezită câteva momente, după care, luminat:] Evident! Este o progresie! Nici nu mai contează dacă e aritmetică, geometrică sau exponențială! Numărul de minute, sase, este suma numerelor de rotiri precedente, plus actuala : unu, doi și trei.
- [extaziat, calculând cu degetul în aer] Următoarele vor fi: pentru patru rotiri, zece minute, pentru cinci rotiri un sfert de oră…
Ea:
- [ușor ironică] Sebi, termina…
- [fermă] Dar dacă felul în care ar diferi raportul dintre numărul de rotiri și de minute necesare ar fi complet aleatoriu?
- [insinuant, cu aceeași hotărâre] Dacă oricât te-ai strădui, nu ai reuși să găsești nici o legătură logică?



El:
- [inocent] Aș căuta în continuare! Matematica m-a învățat că există mereu o legătură chiar dacă nu am reușit eu să o descopăr încă!
Ea:
- [exasperată, la capătul răbdării, ușor răstindu-se] La naiba, dacă nu ar exista în trecerea timpului absolut nici o logică? Dacă ți-ar sfida continuu prețioasele și îngustele tale principii de logică? Dacă nu ar exista în mod intenționat nici o legătură?
- [văzând că el ezită, lovit] Absolut nici una! Ce-ai face?
El:
- [simplu, învins, sfârșit, încet] Aș înnebuni.
Ea:
- [tristă, maternă] Ce-ai să te faci tu pe aici?
[Tac amâdoi fără a se privi pentru câteva momente.]
Ea:
- [dregându-și glasul, încercând să spargă gheața stânjenitoare cu o tentativă de glumă] Lasă că o să am eu grijă de tine.
- [gravă] Așa cum pe pământ a fost nevoie să îmi porți tu de grijă ca să nu-mi iau zborul de aeriană ce eram… acum voi avea grijă și eu ca natura ta pământeană să nu te facă prea greu și să cazi.
El:
- [trist, lucid, glumind] Adică să nu devin prea bolovan cum am tendința să fiu, nu?
Ea:
- [îi zâmbește cu blândețe, putin forțat, foarte tulburată; după câteva momente îl mângâie pe față, mințind printre dinți] Hai, lasă, că nu-i chiar așa…
El:
- [sare în sus, încercând cu efort să se sustragă situației, intimidat, bulversat] Oricum, trebuie neapărat să fac ceva, altfel înnebunesc aici!
Ea:
- [calmă dar fermă] Nu câștigi nimic dacă te agiți atâta [îl trage pe canapea langă ea] ți-ai pus vreodată întrebarea dacă ne cunoaștem cât de cât?
El:
- [sictirit, încruntându-se] Hai, zău, nu mă lua cu sentimentalisme de genul ăsta! Știi doar cât sunt de ocupat!
Ea:
- [îl privește ironic, apoi izbucnește în râs, zâmbește și el] Nu văd nici un bolovan pe aici!
- [râzând] Uite, vezi, dacă nu ți-ai luat măsuri de precauție! Dacă te gandeai din timp ce-ai face dacă ai fi închis o sută de ani în casă, ne umpleai biroul de bolovani și amenajai și un plan înclinat, acum ai fi avut ce face!
- [mai potolită, dar glumind în continuare] Așa, va trebui acum să faci ce ai încercat în general să eviți – mulțumit că ești prea ocupat: vrând-nevrând trebuie să discutăm!
- [râzând contagios, determinându-l și pe el să o facă] Oricum, presupun, nu fără urmă de infatuare, că e mai puțin plictisitor să vorbești cu mine decât să stai cu ochii pe pereți!
- [mai serioasă, deschisă] Poate că există totuși lucruri interesante pe care nu le știm unul despre celălat. Mai știi! Uite, de exemplu, ce-ți plăcea ție cel mai mult în copilărie?
El:
- [fără tragere de inimă] Cine stă să-și aducă aminte de o perioadă atât de îndepărtată!
- [nedumerit] Și ce mai contează?!
- [totuși gânditor] Nu știu, nu prea am amintiri, e mult de-atunci.
Ea:
- [entuziasmată gândindu-se] Eu am multe amintiri!
- [nostalgică, zâmbind] Le țin pe toate într-un loc aparte. Le asociez cu anumite culori, gusturi, sunete și atunci ele ies la iveală, vii… aproape pot să le mângâi…
El:
- [întrerupând-o îngrijorat, punându-i mâna pe frunte și pe tâmplă] Dragă, oare te-ai lovit la cap rău când am avut accidentul?
Ea:
- [simplu, meditând] Nu cred, gândeam așa și-nainte!
- [după câteva momente de meditație în care și el pare concentrat la chipul ei, încet] Poate că ne naștem cu niște amintiri pe care nu le putem decodifica mai târziu… iar acea perioadă în care avem amintirile pre-inițiale devine mai apoi o ceață albă.
- [indicând ușor entuziasmată fereastra] Vezi, și acum am ajuns înapoi în ceață!
- [mai amabilă, întorcându-se mai înspre el și începând să explice cu mâinile, delimitând parcele] Ca să mă exprim tehnic, amintirile mi s-au stocat în memorie pe ani. Fiecare an care s-a adăugat vârstei mele are o amintire-cheie, care odată accesată îmi dă o idee generală asupra a ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă de timp…
- [nostalgică] Imi reconfigurează o anumită atmosferă…
- [mai energică, zâmbind] Acum chiar am dexteritatea să-mi spun: vârsta de șapte ani, sau vârsta de optsprezece ani… și amintirea-cheie vine la suprafață împreună cu celelalte și-mi dă viziunea necesară. Totul e asociat cu gusturi, mirosuri…
- [cu un ton spontan, simplu, ușor naiv, ridicând din umeri] Nu știu cum aș putea trăi fără toate acestea.
- [adăugând apoi râzând, puțin sarcastic] Asta dacă ceea ce se întâmplă acum înseamnă că trăiesc!
- [cu compasiune, observând privirea lui nedumerită, închisă, cu o tendință de refuz] Sincer, îmi pare rău pentru tine că nu ai și tu ce am eu în privința asta. Toate amintirile ulterioare mi s-au depus pe un fundament solid, unitar ca un lichid de o coerență deosebită, cu picături care comunică total, luminos, cu foarte puține pete mai întunecate.
El:
- [curios, puțin îngrijorat] De ce erau întunecate?
Ea:
- [simplu] Pentru că de când eram copil percepeam foarte acut nedreptatea.
El:
- [întunecat, protectiv] Deci nu a fost cea mai fericită perioadă, cum s-ar spune, nu?
Ea:
- [entuziasmată] O, ba da! Atunci spuneam exact ce gândeam! Interiorul meu era în mare armonie cu exteriorul. Nu existau, având în vedere statutul meu de simplu copil, presiuni exterioare sociale care să mă ipocritizeze forțat, așa cum se întâmplă treptat cu adulții…
- [zâmbitoare, blândă] Mă simțeam atât de liberă!
- [mai lucidă, mai energică, explicând în continuare cu entuziasm] Chiar dacă trebuia să cer voie pentru aproape orice.
- [neutră] Mai târziu am învățat – a trebuit – disimularea, compromisul. Libertatea s-a diminuat, chiar dacă nu mai trebuia să cer voie!
El:
- [dintr-o bucată] Totuși, o amintire concretă?
Ea:
- [puțin nedumerită] De genul?
El:
- [luminat, energic, satisfăcut] Uite, mi-am amintit! În copilărie mă jucam mai tot timpul cu mașinuțe!


Ea:
- [fără să-l audă, depănând în continuare gândurile ei] Apoi am trecut prin adolescență, am ajuns la tinerețe și… ne-am întâlnit…
El:
- [simplu] Da! Mi-aduc aminte, de aici înainte amintirile mi-s foarte clare.
Ea:
- [după o pauză, curioasă, dar și cu o vagă nuanță de alint] Mai știi ce ți-a plăcut la mine?
El:
- [naiv, simplu] Faptul că erai frumoasă?
Ea:
- [puțin exasperată] Nu-mi răspunde tot cu o întrebare!
El:
- [nostalgic] Da, erai frumoasă… dar mai era ceva… parcă era important… A! Știu! Erai foarte deosebită, interesantă…
Ea:
- Ne plăcea să vorbim ore în șir… ne împărtășeam toate gândurile… nici nu ne păsa că nu aveam bani, că habar n-avem ce vom face mâine…
- [mândră] Cât te admiram pentru visul tău de a crea o mașină, cea mai performantă!
El:
- [fascinat] Reușeai să-mi dai o încredere fantastică. Te admiram, pentru că eram convins că erai foarte talentată…
Ea:
- [înduioșată și amuzată] Þii minte când îmi luai mereu buchete impresionante de flori, până când mi-am luat inima-n dinți și ți-am mărturisit că nu îmi plac odată rupte, că mi se par puțin morbide?
El:
- [zâmbind] Da, îmi amintesc. M-am simțit foarte penibil, mândru cum fusesem până atunci de florile drăguțe pe care ți le aduceam.
- A fost cea mai fericită perioadă din viața mea!
- [tace stupefiat de descoperire] Deși nu pot spune că viața n-a fost darnică în ce mă privește ulterior… Cele mai multe realizări au urmat… [brusc tace.]
Ea:
- [cu regret] Apoi n-am avut timp…


El:
- [îngrijorat] Crezi că n-ai fost fericită cu mine? Þi-am oferit aproape tot ce ți-ai dorit…
Ea:
- Da, dar nu știu ce ți-am oferit eu…
El:
- [șovăind] Ãăă… multe!
Ea:
- [cu puțin preproș] N-ai prea venit la spectacolele mele!
El:
- [disculpându-se] Știi că eram tot timpul contra cronometru… Eram pasionat de munca mea…
- [având parcă o revelație] Þie îți plăcea ce făceai? Nu vreau să te jignesc, dar nu câștigai mare lucru…
Ea:
- [spontană, convinsă] Ba da! Știi ce se spune, că unul din cei mai mari dușmani ai omului este timpul! Când pășeam pe scenă, intram într-un spațiu atemporal.
- [rectificând după o scurtă clipă de meditație, dar prompt, fervent] Sau, mă rog, într-un spațiu foarte special, foarte flexibil…
- [nostalgică dar cu fervoare] Prima clipă era foarte imporatantă…
- [regină] Acel moment îl numeam punctul zero. Când începeam să-mi pun în valoare câteva din caracteristicile care-mi aparțineau… mai ales în legătură cu imaginea mea. Apoi treceam la altă etapă, trebuia să fac pregătirile pentru ceea ce urma să transmit, când urma să intervină vocea, gesturile… mă rog, amănunte de genul ăsta…
- [generoasă] Dar cel mai important lucru era ca fiecare dintre cei care asistau să ia parte la “marele joc”… trebuia să se creeze acea punte între mine și ei și între ei înșiși, și apoi, iar între mine și ei, de data asta o punte mai puternică și tot așa…
- [întinzându-se] Puteam să prelungesc momentul primului pas cât vroiam, pentru că în acel interval, la primul contact cu spectatorii aveam foarte multe de făcut…
- [la un sunet al lui de nedumerire, cu un ton explicativ] Trebuia să devin, în acea clipă, în același timp ceva foarte misterios și foarte puternic – nu în sensul de duritate ci de intensitate – care să electrizeze publicul…
El:
- [întreg] Mai pe înțelesul meu…?

Ea:
- Ceva asemănător unui acumulator de automobil. Apoi, tot în acea clipă, în mod tainic, trebuia să declanșez magia între mine și spectatori…
El:
- [același joc] În traducere…?
Ea:
- Așa cum rotești cheia în contact și totul se pune în funcțiune. Asta cu efort conștient și susținut până când vedeam lumina din ochii celor care mă priveau…
El:
- [același joc] Adică?
Ea:
- Ca atunci când se aprind farurile de la o mașină…
El:
- [dezamăgit] Mă iei peste picior, nu?
Ea:
- [inițial mimând o seriozitate evident exagerată apoi izbucnind și chicotind] Nu. Poate… puțin…
- [devenind mai serioasă, reluându-și șirul ideilor] După ce depășeam “punctul zero”, totul devenea mai ușor, tot ce urma avea naturalețe, firesc. [Se oprește brusc, privindu-l.]
El:
- [tace, trist, dă să spună ceva apoi se închide înapoi]
Ea:
- [aprinsă] De la “punctul unu”, deveneam foarte sigură pe mine, dar și pe ei. Simțeam că sunt foarte puternică și-mi era ușor să ajung la “punctele superioare”. Îmi imaginsem o scară de la 1 la 9. Asta era taina mea, ca să zic așa.
El:
- [surprins] De ce de la 1 la 9 și nu de la 1 la 10? Măcar să fie o cifră rotundă…
Ea:
- [simplu] Nu știu, așa am simțit. Nu este obligatoriu să calculăm toate în sistem zecimal, doar pentru că toți avem zece degete la mâini și zece la picioare.
El:
- Bănuiesc că-ți acordai singură punctajul după fiecare spectacol.
Ea:
- [spiriduș ghiduș] Ai ghicit! Nici nu trebuia să mă gândesc prea mult la asta. Simțeam pur și simplu. La “punctul 2”, situația era sub control. La “punctul 3”, trebuia să devin și mai puternică, cu atât mai mult cu cât simțeam un început de epuizare…
- [melancolică] Știi, într-un fel muream la sfârșitul fiecărui spectacol.… Îmi presimțeam moartea și trebuia să mă grăbesc… să ofer ceva ca o ultimă suflare. Trebuia să trec în mintea și în sufletul lor… unde să rămân. După fiecare asumare de rol care mă îmbogățea sufletește, moartea de la sfârșit mă epuiza emoțional… o zi-două eram ușor amorțită… poate doar după spectacol simțeam un fel de mulțunire, chiar bucurie, dacă a ieșit bine și atât… Dar acea ultimă suflare o resimțeam sublim… merita.
El:
- [curios] Care a fost cel mai mare punctaj pe care ți l-ai acordat?
Ea:
- [lent] De obicei 4 puncte. Îmi place să cred că, la ultimul spectacol am atins 5 puncte.
El:
- Abia la jumătatea scării?!! Nu crezi că ai fost prea aspră cu tine?
Ea:
- [meditativă] Nu, nu cred. Și-apoi aș mai fi avut mult de trăit, dacă…
El:
- [luându-i vorba din gură] Dacă nu te-aș fi invitat într-o minunată călătorie, cu un minunat automobil construit de mine!…
Ea:
- [nostalgică] Cine știe ce ar fi urmat să se întâmple…
- [privind la el cu speranță] Crezi că s-ar putea să visez? Poate toate astea nu se întâmplă în realitate. Poate am adormit pe canapea așteptându-te, poate tu te îndrepți acum spre casă și în curând mă vei trezi…
El:
- [zâmbind puțin strâmb din lipsă de obișnuință a feței] M-am gândit și eu la acest lucru, că poate dorm și mă vei trezi tu.
Ea:
- [ușor entuziasmată] Crezi c-ar fi posibil să ni se intersecteze visele? Poate datorită lipsei de timp, am primit un fel de bonus și ne-am întâlnit în vis, cu o altă înțelegere a vieții, cu o altă viziune…?
El:
- îmi pare rău, nu știu. [pauză]
- [meditativ] Ai regreta foarte mult dacă tot ce simțim s-ar întâmpla în realitate… mă rog, ce realitate o fi și asta…?
- [mai coerent] Vreau să spun că tu învățaseși să mori, după cum ai spus, …cu fiecare spectacol.
- [admirativ, timid] Apropos, nu am auzit pe nimeni recitând atât de… [nu-și găsește cuvintele]… frumos “Odă în metru antic”!
Ea:
- [zâmbind] Mi-ai mai spus, acum câțiva ani.
El:
- [cu ciudă] Mă tot gândesc ce ghinioniști am putut fi! Să se termine totul într-o secundă din cauza unei clipe de neatenție!
- [naiv] Găsești vreo semnificație în acest lucru?
Ea:
- [consolatoare] Poate că există și o parte bună în toată chestia asta… Am murit împreună, în același timp!
- [cu puțin reproș] Ai uitat? Mitologia greacă… Filemon și Baucis…
El:
- [zâmbind] Bineînțeles, aici ai dreptate, doar că…
- [mai serios] Nu mă așteptam să se întâmple atât de repede. Doamne, câte mai aveam de făcut!
Ea:
- [puțin absentă, concentrată] Posibil să existe o semnificație. Cine știe ce ne așteaptă la dreapta… [cu teamă] sau la stânga?…
El:
- [pământean] Mai bine să nu ne îngrijorăm până nu va fi cazul. [pauză de cateva momente în care el pare că se pregătește să atingă un subiect delicat fără a îndrăzni]
- [rugător, aproape cu timiditate] Te-ar deranja să-mi reciți niște poezii… cuplete… secvențe din rolurile tale, poate… orice, în primul rând “Odă în metru antic”?
Ea:
- [mistică] Nicidecum. Le am pe toate, fac parte din spiritul meu.
[Urmează o scenă de pantomimă timp de câteva minute. Ea mimează interpretarea anumitor secvențe de roluri. Trebuie să fie foarte convingătoare. El mimează un specatator care pare curios, plăcut impresionat, transpus, apoi aplaudă extaziat. În tot acest timp se aude tare o melodie – de preferință o variantă prelucrată cu accente de jazz a Odei Bucuriei lui Beethoven, care spre finalul intervalului se stinge treptat.]
El:
- [extaziat] Cred că acum ai ajuns la capătul scării. De fapt, sunt convins.
- [foarte emoționat] Ana, ți-aș spune multe despre asta, dar nu știu cum…

Ea:
- [cu recunoștință] E suficient ce mi-ai spus, crede-mă.
[Se lasă o tăcere puțin mai lungă, timp în care cei doi par să mediteze fiecare la ceva.]
El:
- [rupând tăcerea, puțin încurcat] Mă gândeam la ceva… sper să nu mă înțelegi greșit… nu e vorba de invidie sau gelozie. Întotdeauna, mă rog, în ultima parte a vieții, mă socoteam un om important, puternic, realizat…
- [respiră adânc] Cu toată jena trebuie să-ți mărturisesc că… nu te prea luam în serios… adică nu pe tine… mă refer la ce făceai…
- [foarte tulburat] Mi se părea că munca mea era mult mai importantă… [aproape cu disperare] Dar…aici…ce mai am? În schimb, tu… tu ai luat totul cu tine!
Ea:
- [tulburată la rândul ei] Cum spuneam… nu se știe ce ne așteaptă dincolo de aparența asta de cameră…
[Se lasă iar o mică tăcere în care El pare dezorientat iar Ea ușor maternă.]
Ea:
- [aproape entuziasmată] A răsărit soarele, e dimineață…!
El:
- [cu ironie amară] Nu te teme, mai sunt multe alte răsărituri la care vom asista de aici…
Ea:
- [aleargă la fereastră, apoi, puțin dezamăgită] Nu se vede nimic, e tot ceață afară, dar măcar e albastră!
El:
- [în transă] Ne învăluie încă misterul…
- [revenind brusc, vag speriat, ca și cum ar fi alunecat prea adânc într-un hău nemaiîncercat] Important e că a trecut o noapte. Oare câte nopți există într-o sută de ani? Trei sute șaizeci și cinci ori o sută, plus din patru în patru ani o noapte în plus…
Ea:
- [întrerupându-l, nesigură] Crezi că-și va aminti cineva de noi peste o sută de ani?
El:
- [cu amărăciune] Eu dacă aș fi trăit atât, aș fi cercetat toată literatura de specialitate… m-ar fi interesat toți inovatorii din industria de automobile. Poate că i-aș fi pomenit pe unii în cadrul unor discuții. Dar nu cred că aș fi publicat vreun articol în piesă despre vreunul dintre ei.
- [cu speranță] Totuși, am contribuit mult la dezvoltarea orașului… poate că peste o sută de ani, nepoții celor care…[este întrerupt de intrarea asistentului în justiția divină.]
Gnos:
- [tot vesel, jovial, ducând în mâini din nou un teanc de ziare] Ei, cum v-ați petrecut timpul? Nu că n-aș ști, dar…
El:
- [sarcastic, întrerupandu-l] Vrei să facem conversație, știm.
- [privind curios la ziare] Au apărut anunțuri noi la rubrica de decese? La ce ne mai folosesc?!?!?!
Gnos:
- [indiferent] Ce anunțuri, ce deces porumbel?
- [nemaiaștepând răspunsul] Ei, vi s-a părut chiar atât de greu să petreceți “aici” o sută de ani?
El:
- [uimit] Cum o sută de ani? Ce vrei să spui? A trecut abia o noapte.
Gnos:
- [râde] Asta s-o crezi tu! Având în vedere că…
El:
- [întrerupându-l se întoarce spre Ea] Tu crezi asta? Bănuiesc că e o glumă… cam amară ce-i drept…
Ea:
- [cu seriozitate] Eu cred. Știi că am experiență în relativitatea timpului…
Gnos:
- [destul de serios dar păstrând nota energică de jovialitate] Puteți să mă credeți sau nu, dar vă înțeleg. Veți intra într-un proces de adaptare, ați trecut la alt nivel al Realității, deci se impune o schimbare de mentalitate.
- [calm, îngăduitor] Gândirea voastră, vreau să spun, gândirea umană, se bazează pe continuitate. De aceea v-am creat iluzia corporalității, a acestui spațiu [arată cu mâinile de jur-împrejur]. Am vrut să aveți continuitatea propriului vostru corp, continuitatea mediului în care ați fost obișnuiți să existați.
- [mai serios] Cât despre continuitatea memoriei, [se întoarce spre Ea] la tine e mai intensă. Dar despre aceste lucruri s-a scris și cred că ați citit încă de pe când vă aflați la nivelul 1 al Realității. Urmează să vedem cum vă veți adapta discontinuității, șocurilor produse de ilogicitatea aparentă a mișcării, a timpului, a transformărilor, a delimitărilor stadiilor dintre materialitatre și imaterialitate…
- [plictisit] În fine, lucruri pe care unii le știau înainte să vă nașteți voi…
[Ea aruncă spre El o privire sugestivă de tipul “Am discutat despre asta”]
El:
- Bănuiesc că acum ne aflăm la nivelul 2 al Realității…
Gnos:
- [sictirit] Corect!
El:
- [ca pentru sine] Urmează nivelul 3…
- [precipitat] Câte niveluri există?
Gnos:
- [arată din nou spre Ea] Să zicem că e aproximativ o scară cum și-a imaginat-o ea.
- [misterios, mistic, insinuant] N-ai fost niciodată atent la ritualurile păstrate din străvechime? Nu știi că, la înmormântări, există o superstiție ce spune că grâul trebuie spălat în nouă ape pentru că există nouă ceruri…?
El:
- [fervent] Vorbește-ne despre asta! Vreau să știu ce ne așteaptă.
Gnos:
- [ironic] Se vede că nu prea ți-ai bătut capul cu misterul existenței…
- [mai serios] Nu am voie să spun nimic mai mult. [face zâmbind un semn în dreptul gurii ca și cum ar trage un fermoar]
- [amabil] Tot ce pot să-ți spun e că omenirea evoluează, în unele privințe… Din știința ta preferată, fizica, n-ai mai înțelege acum mare lucru, după o sută de ani…
El:
- [brusc interesat, însuflețit] Hei, dar Pământul n-a fost lovit de nici un asteroid, s-a rezolvat problema poluării, a efectului de seră, a găurilor din stratul de ozon, a pericolului încălzirii planetei?
- [privind în continuare spre Bărbat, ce mimează din nou gestul tragerii fermoarului] Măcar spune-mi ce fel de automobile construiesc acum?
Gnos:
- [așezându-se și privind spre teanc] Asta s-ar putea s-o aflăm din ziare…
Ea:
- [întrerupându-l melancolică] Dar teatrul? Ce s-a ales de el?




Gnos:
- [calmând-o] Poate aflăm tot din ziare, dar gândește-te, teatrul a însoțit omenirea de la cvasi-începuturile ei de raționalitate, nu văd de ce ți-ai face griji…
Ea:
- [întinde mâinile după ziare, fervent] Atunci, ce mai așteptăm? Să citim ziarele…
Gnos:
- [ferind teancul și întrerupând-o] Ziarele le-am adus în alt scop. Ați și uitat? După numai o sută de ani? Mai ales că au părut doar o noapte? Și având în vedere că n-ar fi trebuit să așteptați nici atât dacă nu făceați prostii?
- [văzând că amândoi privesc nedumeriți] Ați uitat de ce ați stat prinși aici tot acest timp?
- [cum ei fac o figură iluminată și apoi vinovată, continuă frunzărind teancul] Să vedem dacă vă pomenește cineva…în ziare…
El:
- [cu un ton ușor naiv, fascinat] Seamănă atât de bine cu ziarele de ieri… [corectându-se] de acum o sută de ani vreau să zic…
Gnos:
- [indiferent] Mda, ziarele-s ziare.
[ Bărbatul se așează pe scaunul din fața biroului cu teancul de ziare în brațe. El și ea se privesc neliniștiți.]
Gnos:
- [îi privește o clipă după care lasă ziarele la o parte și revine la atitudinea jovială] Văd că sunteți prea tensionați. Mai bine vă spun un banc, să vă mai destindeți.
- [începe să râdă în hohote, pentru cateva momente, dând impresia că nu se mai poate opri, după care] Știu că pe Pământ gustați astfel de glume în aproape toate ocaziile… [iar râde]
- [făcând eforturi pentru a se calma] Cică el și ea erau căsătoriți de câțiva ani [râde].
- El se întoarce acasă, ea îl așteaptă ținând o mână la spate… [are o izbucnire de râs] El o întreabă unde-i mărul… [râde] care era dimineață pe masă… [râde]
- [râzând aproape isteric, cu sughițuri] Ea îi răspunde că nu știe…
- [observând că El și Ea tac intrigați, tace brusc] Ei, de ce nu râdeți? Înseamnă că n-ați înteles.
- [amabil] Hai să vă explic. Ea [râde din nou] ținea o mână la spate pentru a ascunde mărul… [râde]
- [îi privește întrebător] Voia să-l mănânce singură!

El și Ea:
- [tac apoi scot fals] Ha, ha!
Gnos:
- [distrat] Acum să ne întoarcem la oile noastre!
- [deschide primul ziar din teanc, răsfoind ostentativ neglijent, întorcând mai multe foi în același timp] Hm, nimic despre voi.
- [același joc, următorul ziar, ton nepăsător] La fel, nimic.
- [pe următoarele nici nu le mai răsfoiește, le apucă unul câte unul și le aruncă] Nimic!
El:
- [enervându-se] Ia ascultă! Îți bați joc de noi. Nici în justiția divină nu există dreptate?
Gnos:
- [foarte relaxat] Ba, cum poți gândi așa? Dar m-am săturat să vă tot fac jocul, să vă tot dau impresia realitătii voastre înguste.
- [cu prețiozitate] Oricum, știam de la început că în acest ziar [alege la întâmplare un ziar din teanc] se pomenește ceva…
Ea:
- [cu speranță] A scris cineva de noi?
Gnos:
- [indiferent] Vom vedea.
- [răsfoiește ziarul încet, citește absent] “Consiliul celor trei continente”, “Problema arhiinformatizării”,“Omenirea a găsit toate răspunsurile”[face o grimasă ironică la acest ultim titlu]…
- A! Asta trebuie să fie.
- [ton solemn] “In memoriam”. Voi citi ceva frânturi.
- [lent] “Actorii fostului teatru “Euripide”, acum purtând numele de “Ana Lupu”, comemorează o sută de ani de la”…bla-bla…
- [strâmbându-se la clișeu]… daaaa…. “marea doamnă a scenei”… Sincer, nu vi se pare că ați auzit expresia asta prea des?
- [privind-o pe Ea amabil] … “singura artistă căreia i s-a decernat premiul”… îhî… asta e!
El:
- [îngrozit] Dar… despre mine? Nu se pomenește nimic?
Gnos:
- [indiferent] I-auziți ce zice la sfârșit. “Se pare că marea artistă a murit într-un accident de automobil. Nu se știe cine o însoțea.” [pauză]
El:
- [surescitat, iritat, din ce în ce mai nervos] Nu mă mai stresa atâta. Dacă nu mă pomenește nimeni, asta e! Voi suporta consecințele! Dar m-am săturat de ifosele tale! Uite, sunt gata să-mi asum…[îl prinde nervos de piept] Enervant mai ești! Și… n-am auzit în viața mea un banc atât de prost…!
Gnos:
- [scuturându-se detașat, indiferent] Poate nu mă pricep la bancurile voastre… recunosc. Dar nici tu nu te pricepi la ale mele. Þi-a trecut asta prin minte?
- [pufnind] Poate pentru mine bancul ăla avea o semnificație specială, mă fàcea să mă gândesc la Adam, Eva și măr.
- [supărat] Ar trebui să dai dovadă de mai multă toleranță. Asta vă lipsește cel mai mult în nivelul 1. De asta faceți atâtea prostii! Nu-ți dai seama că intervin niște inadvertențe, că aparținem unor nivele diferite?
- [rănit] Nu mă așteptam la asta de la voi.
- [jignit] Ești foarte, foarte intolerant. Ãsta e semn de ignoranță.
- [supărat pe omenire] Parcă ești o cumătră de pe la voi, dolofană, rumenă și doapă, cu ochii iscoditori și cu membrele inferioare bine înfipte în pămant, care declară mândră și sigură pe ea [își pițigăiază glasul] “Ideile nu folosesc la nimic decât dacă sunt puse în practică”…
- [continuând cu silă] în mintea ei animalic fericită – apropos, cred că ați observat că există unii dintre semenii voștri care se simt animalic de bine în propria piele – deranjată poate doar de niscaiva invidii mărunte – nimic nu are importanță decât dacă poate fi atins, măsurat, cântărit…[face gesturi de tranșare cu mâinile]
- [cu aceeași amărăciune] Apoi, dacă vine vreodată vorba de niște chestii mai imateriale, gen literatură… asta-i blasfemie! Din moment ce nu folosește la nimic! Performanțele în domeniu sunt rezulatul unor repetări, eventual a învățării unor comentarii pe de rost! Poezia, nimic mai simplu, așa… o inspirație de moment și gata… [strâmbându-se din nou cu voce subțiată] Asta nu-i muncă, astea-s mofturi!
El:
- [stingher] îmi pare rău, nu trebuia s-o iei așa de personal… și cred că extinzi puțin asta prea departe…
Gnos:
- [tace un răstimp mai lung trăgând aer în piept și încercând să se calmeze, vădit oripilat; după care:] Imi pare și mie rău că m-am aprins așa, știu că exagerat asociind asta cu tine, dar îmi vine greu să fac față cazurilor de genul ăsta. Intoleranții mă oripilează! Cum ajung aici, cum primesc în șut în posterior spre stânga, fără prea multe discuții, și apoi se mai întreabă de ce au ajuns acolo!
- [meditativ, confidențial] După fiecare caz de acest tip ce mi se încredințează, sunt supărat pe omenire zile în șir… Și voi ce credeți, că eu nu am sentiment de sine, că nu mă afectează nimic? [sarcastic] Vă imaginați probabil că pot, precum alții de foarte sus, să fiu omniprezent?
- [încercând să-și revină la energia și jovialitatea obișnuite] în fine, asta e probabil doar o criză a spiritului meu de ajutorare a umanității care nu are nici o șansă în fața caracterelor ignorante de genul ăsta… Cum ar spune psihologii voștri, proiectez insuccesul meu de a-i salva asupra voastră fiindcă nu mi-ați înțeles bancul și v-a enervat, demonstrand intoleranță!
- [începând să fie chair amuzat de situație] Iar săracii de voi, porumbeilor, v-ați nimerit doar să fiți ghinioniștii de față când se umple paharul!
- [confidențial, glumeț] Care oricum se revarsă doar o dată la câteva mii de ani!
- [energic, văzând că și ei s-au mai destins] Acum să ne întoarcem la oile noastre!
- [apucând ziarul și citind din josul paginii] “Se spune că a fost căsătorită cu un anume Eusebiu Mândruță…”
Ea:
- [triumfătoare] Asta-i! Ești salvat!
Gnos:
- [revenind la jocul psihologic] Nu, numele de familie e scris greșit.
- [după o pauză de suspans] Deși, dacă privim mai departe, putem citi: “P.S: unii pretind că soțul artistei s-ar fi numit Mândrilă…”
El:
- [indiferent] Bănuiesc că tot nu-i bine?! Dar mai scrie ceva referitor la mine?
Gnos:
- [concentrat] “Se zice că s-a ocupat cu automobilele…” ăăă… “modele rudimentare”…. “multe accidente”…
El:
- Lasă, e suficient!
Gnos:
- [generos] Nu văd de ce te-ai bosumflat. Oamenii își amintesc și cu ce te ocupai. Modele rudimentare!!! Păi pentru vremurile alea erau cele mai performante! Nu?
- [zâmbind, ton milităros] Hai, la dreaaap-ta!
- [le face din nou semn cu mâna de parcă ar goni niște porumbei] Hai, hai, hai, hai, hai, hai, hai!… La ce vă holbați așa?
- [în timp ce El și Ea dispar în culise prin dreapta, se întoarce către spectatori] Și voi, la ce vă holbați așa? Vi se pare că sunt enervant?
~ CORTINA ~