Următoarele scene trebuie să aibă o imagine diferită de a filmului în general, în genul imaginii de videoclip eventual, pentru a se accentua ideea de film în film. De asemenea diferențierea se poate face prin filmarea acestora în alb-negru sau sepia care se poate transforma în color când se revine la povestea principală. În continuarea scenariului când vor apărea din nou scene de acest gen se va da precizarea „imagine film în film”.
O sală mare, muzică foarte dură, o grămadă de pletoși dau din cap. Între ei rămâne un culoar gol, luminat pe care apare Ionuț, îmbrăcat complet în piele, cu părul desfăcut (de preferat o perucă ridicolă), având în mâna dreaptă două pungi de pufuleți, una deschisă din care ia cu stânga pufuleți pe care îi mânancă extrem de necivilizat. Punga deschisă este scăpată pe jos și pufuleții se risipesc. Această mișcare este filmată cu încetinitorul. De pe imaginea pufuleților împrăștiați camera se ridică filmându-l de jos până sus. Se oprește pe fața lui Ionuț aproximativ două secunde. Acesta este machiat cu negru la ochi. Sub cel stâng poate avea desenată o lacrimă.
Ionuț (cu aroganță): Sunt rău!
Camera se plimbă filmând grupul de pletoși în mijlocul cărora se află bătrânul bețiv cu un pahar în mână. În afară de acesta, toți se opresc din mișcare și își îndreaptă privirile admirative spre locul unde se află Ionuț. Muzica se oprește brusc și începe o melodie lacrimogenă. Concomitent cu aceasta apare dintre pletoși Victoria, îmbrâncindu-i furioasă. Chipul ei capătă o expresie de fericire în momentul în care reușește să răzbată pe culoarul luminat. Se oprește și lângă ea, pe podea se profilează umbra lui Ionuț.
Imaginea revine pe fața stupefiată a lui Petru în tren. Se mută pe Pavel care mănâncă satisfăcut sticksuri. Revine la Petru.
Petru: Și ce spuneai că se află în pufuleții aceia?
Pavel (râzând): Tu ai rămas cu mintea la filmări, măi. Þi-am zis io că alcoolul produce tulburări ale creierului, pierderea atenției și a memoriei. Oricum ieri erai foarte marcat de frumusețea sublimă a scenei cu pufuleții pe care țin să îți reamintesc că am scris-o eu. Însă eu tocmai îți ziceam că pe toate pungile cu sticksuri scrie că pot conține resturi de alune.
Petru: Chiar conțin resturi de alune? La ce bun că oricum nu le simți gustul.
Pe ușa compartimentului își bagă capul regizorul, Ionuț, Victoria, producătorul și un cameraman care exclamă în cor.
Toți: Da, Petru! Pot conține resturi de alune!
Bețivanul îi privește surprins, dă pe gât paharul cu votcă și îi aprobă cu un un zâmbet tâmpit pe față.
Imaginea se mută de pe ușa compartimentului pe partea lui Petru.
Petru (neînțelegând): Și cine pricepe poanta asta?
Imaginea trece brusc la Pavel
Pavel: Ce tâmpit ești! Oricine are curiozitatea de a citi ce scrie pe un ambalaj de sticksuri. Ce, tu nu ai trăit niciodată cu nimeni momente din acelea de tăcere penibilă într-un bar, când nu ai ce spune persoanei cu care ești la masă și cu care nu ai absolut nici un subiect de discutat? Știi ce facem noi oamenii normali în asemenea momente? Luăm punga de alune sau de sticksuri de pe masă, citim ce scrie pe ea și ne minunăm.(cu voce subțiată, efeminat) „Dragă, știai că au băgat E-uri până și în banane?” sau „Vai, câte glucide are chestia asta, ar trebui să nu mai mânânc” sau „Uimitor, știai că în sticksuri pot fi urme de alune?”. Bine, așa facem noi oamenii normali într-o situație din asta! Tu procedezi diferit de toți. Te-a influențat personajul lui Ionuț. Tu ești rău și diferit de noi. Tu întrebi direct: „Te iei cu mine la concurs de băut bere?”. Sau dacă stai cu o tipă la masă rezolvi ușor. (imitându-l pe Petru) „Ești virgină?”, „Te masturbezi?”, „Ne cunoaștem deja de zece minute, nu vrei să facem sex?”
Imaginea trece într-o idee de spațiu supranatural (sugerând aproximativ trecerea dintr-o lume în alta, ca și cum s-ar afla într-un coridor de trecere prin timp) înaintează printr-un tunel cel mult zece secunde și se oprește pe afișul filmului „Teoria și practica anarhiei” postat deasupra intrării într-un cinematograf. Camera coboară încet filmând intrarea de unde ies mulți oameni fugind și îi urmărește intrând într-un magazin alimentar apropiat.
Se filmează din interiorul magazinului. Oamenii intră îmbulzindu-se, fiecare căutând să ajungă primul la tejghea. Alimentara este tipic comunistă, largă, parcă făcută pentru a se sta mult la coadă în ea. Vânzătoarea are aproximativ 50 de ani, părul cărunt, poartă un halat verde cu un ecuson pe care scrie „vânzătoare”. Mulțimea este formată din oameni foarte diverși ca tipologie și vârste, de la pensionari care își agită bastoanele deasupra capului, pensionare preferabil grase, oameni îmbrăcați elegant, cu alură de intelectuali, doi-trei oameni cu șube de ciobani, tineri între care obligatoriu un punker cu creastă și cu tricou cu semnul anarhiei, pletoși, fete îmbrăcate fițos și neapărat între aceștia se află bătrânul bețiv, agitându-și paharul gol cu o expresie de nerăbdare pe față. Pe fundal se va auzi „Oda bucuriei”, la început tare, coordonându-se cu momentul în care oamenii vor năvăli în magazin iar după aceea tot mai încet, din momentul în care încep replicile dintre personaje.
Camera va filma în funcție de succesiunea dialogului mulțimea, pe bătrânul bețiv, cei aflați în imediata lui apropiere și pe vânzătoare.
Mulțimea (deodată, eventual chiar ca în recitativele din corurile antice): Dați-ne sticksuri!
Vânzătoarea (speriată): Vă dau, cum să nu, dar nu pot să vă dau deodată. Stați un pic!
Vânzătoarea se întoarce spre rafturi, ia câte pungi de sticksuri poate și se întoarce spre cameră.
Vânzătoarea: Dar totuși, nu înțeleg! Niciodată nu am văzut atâția oameni cerându-mi sticksuri.
Punkerul se apleacă cu un aer conspirativ către ea și îi șoptește ca și cum nu ar vrea să fie auzit de ceilalți.
Punkerul: Toți cerem sticksuri pentru că vrem să ne asigurăm dacă pe ambalaj chiar scrie.
Vânzătoarea (aplecându-se spre el): Să scrie ce?
Punkerul (păstrându-și atitudinea): Dacă scrie că sticksurile pot conține resturi de alune!
Pe toată durata acestui dialog oamenii din jurul lor se vor apleca spre cei doi pentru a le auzi spusele. În momentul când punkerul se retrage vânzătoarea pune sticksurile pe masă, ia un pachet în mână și îl cercetează cu un aer nerăbdător. Își ridică privirea.
Vânzătoarea: Deci, totuși, ce să scrie?
Mulțimea (sacadat): Dacă scrie că sticksurile pot conține resturi de alune!
Vânzătoarea se trage spre rafturi, tremurând.
Vânzătoarea (cu un aer de martiră): Și de ce vreți voi toți să vedeți dacă scrie aberația asta pe pachete?
Oamenii se reped asupra sticksurilor, își iau fiecare câte o pungă, pe tejghea mai rămân doar câteva. Toți se intorc și ies din magazin. Punkerul se apropie de tejghea, aruncă câțiva bani mărunți.
Punkerul (cu un aer de cunoscător): Se vede, doamnă, că nu ați văzut filmul „Teoria și practica anarhiei”. Mergeți și o să înțelegeți. Dacă vă mai rămâne vreun leu din salariu după ce acoperiți paguba ce v-au făcut-o nemernicii aștia. Intelectuali fără maniere!
Camera rămâne în aceeași poziție, punkerul iese din cadru și în locul lui vine bătrânul bețiv.
Bătrânul bețiv: Doamnă, sărumâna, nu vă supărați, sper că nu vă deranjez, știți, eu mă tot întreb dacă nu puteți să îmi dați și mie, sărumâna, o sticlă de votcă.

Vânzătoarea se întoarce cu un aer liniștit spre tejghea, ia o sticlă de votcă și i-o întinde bătrânului. Își rotește privirea tristă prin magazin după care îl fixează pe bătrân. Camera se depărtează puțin pentru a filma și o parte din magazin cuprinzându-i pe amândoi în cadru. Se filmează din lateral.
Vânzătoarea: În toată nebunia dumneavoastră sunteți singurul om normal.
Bătrânul bețiv începe să se zgâiască la eticheta sticlei. Vânzătoarea îl urmărește mirată cu privirea.
Vânzătoarea: Dar ce faceți, domnule?
Bătrânul îi întinde înapoi sticla cu un aer dezamăgit.
Bătrânul bețiv: Apoi, sărumâna doamnă, nu voiam să o cumpăr, că eu îmi cumpăr numai cu măsură. Cu măsura de 100. Dar eram curios dacă nu cumva și votca conține resturi de alune.
Bătrânul se întoarce și pleacă. Camera se apropie de fața vânzătoarei. Vânzătoarea începe să țipe isteric. Imaginea se îndreaptă spre ieșirea din magazin, iese, ajunge la afișul filmului, reintră în tunel și se oprește pe fața lui Petru.
Petru: Acum înțeleg!

Imagine film în film. Scena începe cu un stop cadru în care apare fața lui Ionuț în rockotecă spunând „Sunt rău”(finalul scenei precedente). Imaginea se muta brusc în bar, cei doi stau în aceeași poziție ca și Petru și Pavel în debutul scenariului, Ionuț pe locul lui Petru și Victoria pe al lui Pavel. În spatele ei se află bătrânul. Camera face o mișcare de 360 de grade filmând succesiv masa lor, bătrânul, pereții plini cu postere, barul unde se află aceiași actori care îi joacă pe Petru și Pavel (unul spălând vase,celălalt turnând votcă într-un pahar) ușa de la baie (pe ușa de la baie se află un poster cu semnul anarhiei), după care care se ridică ușor pentru a filma televizorul unde rulează „Surprize, surprize”, intrarea în bar și revine pe ei. Pe ușa de la intrare se vede invers lipit cu plastic pe sticlă semnul anarhiei și sub el cuvintele „ANARCHY BAR”. Camera va zăbovi cam 3-4 secunde pe ușă pentru a da timp telespectatorului să descifreze ce scrie. Ionuț are atitudine de cocoș,arogant și lăudăros, poartă la gât un lanț cu semnul anarhiei, are unghia de la degetul mic, mâna dreaptă, vopsită cu negru. Își agită mâna respectivă ostentativ. Victoria are o atitudine de groupie (fană care urmărește trupele rock în turnee). Ionuț e îmbrăcat în întregime în piele. Victoria poartă blugi rupți și o ie. Imaginea se mută pe fața lui Ionuț care își trece mâna prin păr. Vorbește apăsat și sacadat.
Ionuț (agitat): Bă, fată, bă. Io bag......bă. Lumea asta e......cum sa îți zic bă,să înțelegi......lumea asta e de.... bă, știi tu! Am constatat că nu am cu cine vorbi, e putred aici bă, țara asta nu are destui anarhiști să o conducă! Anarhia salvează țara asta. Oricum nu mă înțelegi tu, fată!
Victoria îl privește uimită și pune o mână pe el. Imaginea urmărește mișcările lui Ionuț.
Victoria: Dar eu te înțeleg Ionuț.
Ionuț (mai supărat): Crezi că mă poți înțelege, pe mine nimeni nu mă înțelege. Lumea asta este formată din eu și ceilalți. Eu sunt o entitate distinctă de restul de șase miliarde și jumătate. Dacă aș trăi pe o insulă pustie sau aici e totuna fiindcă singurătatea ar fi la fel. Nimic nu mă mai poate scoate din această depresie, din abisul existenței acesteia mizere, din prăpastia fără fund a solitudinii. Nimic și nimeni nu poate pătrunde tainele sufletului meu fără margini, asemănător infinitului.
Ionuț își întoarce capul spre televizor unde o vede pe Andreea Marin. Camera urmărește aceste mișcări. În acest timp Victoria îl privește cu un aer de îndrăgostită. Ionuț își intoarce privirea spre ea cu un zâmbet larg pe față.
Ionuț (visător): Oare tu ai putea să mă înțelegi?
Victoria: Tu ești un om extraordinar! Ai o gândire atât de profundă. Când mi-ai zis că lumea asta e de ...bă, mi-am dat seama că nu știu nimic, că pentru mine omul și înaltele lui idealuri sunt o mare necunoscută, că până acum toată existența mea de până acum a fost un vid, am trăit ca o legumă, nutriționându-mă și respirând inutil aerul acestei planete. Viața mea a fost doar o risipire dar acum, că te-am găsit pe tine totul a căpătat sens. A sosit primăvara în viața mea. Þin la tine atît de mult! Chiar dacă știu că nu voi putea urca în turnul tău de fildeș, lasă-mă măcar să încerc.
Victoria se ridică aproape plângând și începe încet să înconjoare masa în direcția lui Ionuț.
Victoria: Și dacă nu voi reuși îți promit că eu voi fi aceea care îți va păzi intrarea ca un câine credincios care îi păzește ciobanului stâna. Îți promit că te voi lăsa să atingi în liniște sferele înalte ale gândirii tale unice și te voi servi ca o antică sclavă.
Îl îmbrățișează plângând.
Victoria: Patricianul meu iubit!
Cade în genunchi și după ce termină de vorbit își lasă capul pe genunchii lui Ionuț.
Victoria (dramatic): Ești o floare, ești un crin, ești parfumul cel mai fin!
Trecere la imaginea normală.
Camera se depărtează de cei doi și dezvăluie cu o mișcare largă că barul este de fapt un platou de filmare: camere, tehnicieni, regizorul, Petru și Pavel. Ultimii ies de după bar foarte furioși îndreptându-se spre actori care au rămas în aceeași poziție. Pe măsură ce scenariștii se apropie de ei, Victoria se ridică, își curăță genunchii după care se așează pe scaun. Își aprinde o țigară și începe să strige. (De-a lungul acestui dialog regizorul va sta pe scaunul bătrânului și îi va privi pe rând pe fiecare) Camera filmează larg din lateral, dinspre ușă spre mese cuprinzând toate personajele.
Victoria (nervoasă): Dar se gândește cineva să îmi aducă și mie dracului o cafea? Că mă înnebunește textul ăsta. Dacă nu mă scot din sărite replicile tâmpite atunci adorm.
Își îndreaptă privirea spre Petru.
Victoria: Bănui, domnule mare autor de poezii, romane și alte rahaturi că textul ăsta patetic a fost scris doar de tine...auzi...antică sclavă! Tâmpiților! Eu am venit cu încredere să joc, că m-ați rugat! Dar nu textul ăsta tâmpit! Ce bălării. Ciobani și oi. Doamne, mai lipsește să băgați o scenă cu războinici și una cu fotbal și m-ați terminat definitiv. De ce nu mi-ați zis despre ce e vorba că stăteam eu liniștită acasă!
Petru (împăciuitor): Hai, mă, femeie! Și tu? După ce idiotul ăsta joacă de parcă ar fi la asociația de teatru amator?
Petru și Pavel își îndreaptă privirile, mânioși, spre Ionuț.
Petru: Da, domnule mare artist. Mai bine te lăsam acasă să te admiri în oglindă cum reciți poezii. Păi asta e actorie? Ce faci tu aici se numește porcărie și nu pentru asta te-am adus ca să ne faci de ...bă!
Pavel: Mai ții minte Petrule când i-am propus rolul ce figuri avea? Că el nu știe, că nu e curios de chestii de genul ăsta! De fapt, îți zic io, abia aștepta. Ce limitați am putut fi să propunem actori care ne sunt prieteni. Pe lângă că sunt afoni în actorie mai au și niște pretenții de parcă ar fi cel puțin Jennifer Lopez.
Victoria îl privește furioasă pe Pavel și își întoarce cu mândrie capul.
Petru: Pavele, acum nu trebuie să exagerezi nici tu! Victoria chiar joacă bine. Eu zic că dacă ar vrea ar putea-o interpreta oricând cu măreție pe Antigona. De altfel când i-am creionat personajul la așa ceva m-am și gândit.
Petru se întoarce spre Pavel privind cu subînțeles. Victoria își întoarce capul spre Petru zâmbitoare iar Ionuț îi privește tâmp pe toți trei.
Petru: Deci, dragul meu, înțelegi ce spun? Degeaba joacă ea bine dacă idiotul nu pune suflet și talent în ce face, pentru că în nici una dintre situații nu prea are de unde. Astfel Victoria pare ridicolă și talentul ei este pus în umbră.
Victoria se ridică, se apropie de Petru, îl sărută pe obraz după care începe să vorbească retoric, pe un ton de tragediană.
Victoria: În sfârșit cineva mă înțelege pe planeta asta. Mă simt ca personajul lui Ionuț din film. Neînțeleasă de nimeni. Text tâmpit dar cu care trebuie să o scoatem la capăt. Regizor idiot care habar nu are cum să creeze un cadru, darămite să aibă habar ce trebuie să facă actorii!
Victoria îl fixează pe regizor cu răutate.
Victoria: Măcar scenariul l-ai citit? Pun pariu că nici măcar nu știi despre ce e vorba în el și te bazezi că stau proștii ăștia doi pe gratis aici și o să-ți zică ce să faci. Hai spune! Ce scenă urmează?!
Regizorul o privește speriat, îi privește implorativ pe Petru și Pavel, scoate scenariul de la spate, îl deschide și începe să se bâlbâie gesticulând din mâini. Din momentul în care regizorul va începe să critice scenariul Petru și Pavel îl vor privi încruntați, cu pumnii strânși.
Regizorul: Dar domnișoară! E-e-eu am citit scenariul acesta filă cu filă. Promit și jur pe sfânta cruce și pe sfântul Dumnezeu că l-am citit. Din sc-sc-scoarță în scoarță. Dar nu-l înțeleg. Eu la școala de regie aveam scenarii normale, un băiat iubea o fată, un domnitor îi omora pe turci, un conducător era un conducător. A-a-aici e vorba de ceva ce pe mine mă de-depășește. Cuvinte inutile, multe, spuse alandala; nu îmi dau seama dacă personajul tău domnișoară îl iubește pe al domnului sau nu!
Victoria: L-aș fi iubit eu și în realitate că de aia am acceptat să joc dar aici am văzut cât e de tâmpit. Dar spune mai departe.
Victoria îl privește pe Ionuț cu ură.
Victoria: Da, cretinule! Află și tu într-un final că de aia am vrut io să joc. Mi se părea că e ceva de capul tău dar cred că ai devenit mai idiot și decât personajul tău. Ești doar un chip frumos care devine tot mai tâmp.
Ionuț o privește pe Victoria cu indiferență.
Regizorul: Să continuu?
Victoria (mândră): Continuați domnule.(râzând) Mi se pare că totuși aveți ceva de spus.
Regizorul: Deci, cum spuneam. Nu reiese nimic clar din scenariul acesta.
Regizorul începe să agite dosarul cu mult curaj.
Regizorul: Da, doamnă, e fără sens, sunt prea multe indicații de regie și toate sunt aiurea puse, indicații de poziționare a camerelor care dovedesc că oamenii ăștia nu au mai citit un scenariu în viața lor, că dacă au filmat ceva vreodată a fost cu telefoanele mobile. Parcă ar fi o piesă de teatru absurd.
Regizorul îi privește victorios pe Petru și Pavel.
Regizorul: Domnii mei, dacă habar nu aveți să faceți film de ce nu vă apucați de teatru?
Victoria: De parcă dumneata ai știi! Ce, crezi că dacă te iei de oamenii aceștia gata ai rezolvat problema? Ești un incompetent! Un outsider. Ce contează că ei nu au știut descrie poziționarea camerelor. De aia ești plătit ca regizor ca să corectezi asemenea greșeli. Tot nu mi-ai răspuns la întrebare...știi ce scenă urmează să filmăm?
Regizorul deschide dosarul iar în momentul când vrea să zică ceva Victoria i-l smulge din mâini, îl aruncă pe jos și se îndreaptă către ușă. Camera se mută spre stânga, o urmărește pe Victoria până când iese pe ușă după care revine și filmează din lateral aceeași masă unde au mai rămas Petru cu două cafele în față și Ionuț stând pe locul lui Pavel Camera se apropie până când în cadru rămân cei doi.
Petru: Ionuț, nu trebuie să disperi. (filosofic) Disperarea nu folosește la nimic. Știi că e proastă, trebuie să recunoști că joacă bine și trebuie să îți reconsideri poziția și atitudinea față de acest film. S-a turnat deja prea mult ca să mai renunțăm la tine. Bine, nu a pus nimeni problema asta. Eu oricum nu vreau pentru că suntem prieteni. De aceea te și critic pentru că sunt sigur că poți cu mult mai mult. Caută-ți în tine resursele necesare. La urma urmei am construit acest personaj cu gândul la tine.
Ionuț (trist): Puteai să fii mai direct și să îmi spui că sunt la fel de prost ca personajul ce îl am. Încă mă mai prind când cineva face aluzii subtile la ignoranța mea. Dar.... regizorul are într-un fel dreptate, nu reiese de niciunde cum anume ar trebui să abordez rolul. Și cum nu am înțeles mai nimic din text sunt complet pierdut.
Petru (sfătuitor, ca și cum i-ar explica unui copil cum funcționează un motor cu reacție): Ionuț, de ce crezi tu că mă aflu eu aici? Păi, oare înțelege cineva mai bine un text decât chiar autorul său? Uite, hai să ne gândim foarte încet dar foarte bine. Tu ești un tânăr rebel, cam lipsit de caracter, hoț de magazine în copilărie, cu un tată profesor universitar care ți-a spus de mic că ești un prost și cu o mamă, medic, care te bătea de câte ori luai nota patru la matematică. Și cum nu ai reușit decât din milă să iei și alte note ai traume intense din copilăria ta. Prost ești deci carieră intelectuală nu poți face. Ce îți rămâne atunci? Cauți o doctrină pe care nu o înțelege nimeni și ți-o asumi. În cazul tău, anarhia! Crezi că știe de fapt cineva ce e aia, cum trebuie să gândească un anarhist? Du-te, bă! Și așa, profitând de neștiința altora devii important în ce societate dorești tu. Ai înțeles ceva?
Ionuț (buimăcit): Þi-am spus eu că mama e medic?
Petru se înviorează brusc și se ridică, în cadru rămâne Ionuț având pe față o expresie tristă și intrigată. După cel mult cinci secunde Petru reintră în cadru, se așează pe scaun, ținând în mână dosarul cu scenariul, prăfuit pentru a se înțelege că este același pe care Victoria l-a aruncat pe jos.
Petru: Hm! Valoros exemplar. E singurul! Ei, Ionuț, uită aici, o să încep să îți spun pasajul ce nu l-ai înțeles...(cu patos) Dacă aș trăi pe o insulă pustie sau aici e totuna fiindcă singurătatea ar fi la fel. Nimic nu mă mai poate scoate din această depresie, din abisul existenței acesteia mizere, din prăpastia fără fund a solitudinii...
Camera se depărtează de ei, se întoarce spre stânga, filmând barul unde se află regizorul și Pavel. Se apropie de ei. Cei doi stau pe două scaune înalte de bar. Fiecare are câte o cafea în față. Regizorul gesticulează iar Pavel stă cu cotul rezemat de bar, ținând ceașca de cafea în mână.
Regizorul: ...înțelegi Pavele că eu așa nu mai pot? M-ați jignit de la început, când ne-am întâlnit la producător. Am înghițit ce am înghițit, măcar tu ești mai calm, cu tine se poate discuta, ești om de echipă. Dar Victoria? Primadona carpatină? Păi pe lângă că nu știe juca, vine nepregătită la filmări, nemachiată, ce ea nu a auzit că producătorul filmului nostru e cel mai zgârcit din toată România? Nu acceptă plată pentru coafeză, plată pentru un make-up artist. De fapt de ce îți explic eu toate astea că doar le știi.
Pavel: Păi cum nu! Ne-a zis că nouă ne ajung deocamdată banii ce i-am câștigat la concurs și că dacă mai rămâne ceva vom primi și noi pentru scenariu. Am acceptat de dragul textului și pentru ca e important. De aceea nu trebuia să ne spună că ne credem Charlie Kaufmann și că Hollywood-ul e departe. Știi cum făcea...(umflându-se în pene) Hollywood-ul e departe, copii, e foarte departe!
Regizorul: Mda!Vorbeam de Victoria. Eu în așa condiții nu mai lucrez. (accentuând cuvintele) Nu mai lucrez. Cu ea și cu Petru pe platou am senzația că înnebunesc. Mi-e frică în fiecare moment (privește cu frică în sus) să nu îmi pice tavanul în cap. O divă și un div. Plus marele sforar, domnul producător, căruia nu îi convine nimic.
Regizorul cade câteva secunde pe gânduri și reîncepe entuziasmat.
Regizorul: Măi Pavel, mi-a venit o idee fantastică. Genială!
Pavel îl privește surprins și întrebător.
Regizorul (extrem de surescitat): De producător din păcate nu putem scăpa că de bine de rău a făcut rost de ceva bani, de amărâta asta de locație, de câteva decoruri și poate dacă iese bine tot ne alegem cu niște bani buni. Hai să scăpăm de Victoria, căutăm o actriță mișto, fără figuri și dacă rezolvăm chestia asta îți promit că vorbesc cu producătorul să te numească asistent de regie și așa te alegi și tu cu ceva bani frumoși. Condiția este însă ca tu să scapi de Petru. Pentru că dacă el rămîne eu îmi mențin decizia ce tocmai am luat-o să demisionez și să caut un film mai bun de făcut. Evident că dacă ne înțelegem îmi mai bag și eu nasul prin scenariu, modificăm pe ici, pe colo, în punctele esențiale, îl facem și bun și vandabil și devenim celebri.
Regizorul îl privește întrebător iar Pavel stupefiat.
Pavel: Adică, adică...tu crezi că eu o să renunț așa ușor la Petru? Păi, domnul meu (se dă jos de pe scaun enervat) în caz că nu știi ideea acestui film a fost a lui. Cum să vin eu acum să îi fur munca și ideea. Sau de Victoria? Cum să scăpăm de ea? De ce să scăpăm de ea? E o actriță foarte talentată care a acceptat pentru aproape nimic să joace în filmul nostru. Doar din prietenie. Dumneata nu ai nici măcar o urmă de moralitate? Dumneata cunoști sensul cuvântului caracter? Se pare că nu. De unde să știi așa ceva dacă nici măcar nu ai habar de scena care trebuie făcută. Ești un ipochimen și, mai grav, unul neprofesionist. Pot să pun pariu că nici titlul filmului nu îl știi. Îl știi? Spune, îl știi?
Pavel pornește în direcția camerei, trece de ea, în cadru rămâne regizorul oftând nervos.
Regizorul: Oare dacă nu îi spuneam toate astea muream? Că la urma urmei nici nu joacă așa de prost fata aia. De acu, să mă aștept la ce poate fi mai rău.
Ia cafeaua lui Pavel, o dă peste cap și pornește spre cameră strigând.
Regizorul: La lucru, oameni buni, unde e vedeta numărul unu, s-a întors pe platou după criza de nervi?

O câmpie la marginea unui oraș. Spre seară. Camere plasate alandala. Petru, Pavel și Ionuț stau în picioare în partea stângă, Victoria fumează așezată pe un scaun iar regizorul se plimbă nervos în dreapta. Ionuț ține scenariul în mână. Este din nou îmbrăcat în haine de piele și poartă bocanci. Victoria va avea o pereche de blugi și un tricou cu o formație rock nu contează care. În picioare va purta teniși roșii. Camera surprinde acest tablou și se apropie de primii trei.
Ionuț (către Pavel): Du-te de aici că mă emoționez foarte tare dacă ești lângă mine. Vorbesc extrem de serios. Ai o privire atât de critică încât simt că mă iau nădușelile știind că asculți ce spun. Mă bâlbâi, uit ce am de zis, tremur…Te rog foarte tare. Dacă vrei să terminăm scenele astea azi! Dacă tu consideri că mai avem destul timp poți să stai să mă terorizezi.
Pavel îl privește extrem de mirat, dă mâna cu el.
Pavel: La revedere emotivule!
Se îndreaptă către Victoria urmărit de aceeași cameră se așază pe cotiera scaunului, o ia după umăr și începe să vorbească cu ea. Camera revine la Petru și Ionuț.
Petru: Mi se pare incredibil show-ul ce îl faci! Știi foarte bine că nu ai nici o treabă dacă stă Pavel lângă tine. La ce ți-a folosit toată chestia asta?
Ionuț: Trebuie să mă înțelegi. Nu pricep nimic din textul ce trebuie să îl zic.
Ionuț îl ia după umeri pe Petru și pornește cu el. Camera îi urmărește din lateral. Petru se vede foarte puțin, i se aude mai mult vocea.
Ionuț: Și cum nu vreau să știe chiar toată echipa chestia asta aș prefera să discut numai cu tine. La cât e de ironic Pavel zilele astea chiar încep să cred că o să devin traumatizat. Hai să încercăm să repetăm scena asta care îmi dă atâta bătaie de cap. Îmi dai replicile Victoriei și dacă nu înțeleg ceva mă opresc precum și tu o faci dacă nu interpretez bine.
Petru: Păi stabilim de acum niște reguli simple. E o scenă cu profunde împlicații filosofice. De fapt tu vorbești despre o carte scrisă de un portughez, Fernando Pessoa, care se numește „Bancherul anarhist”. Bine, asta o știi tu deoarece în film nu va reieși că tu vorbești despre o carte ci că îți exprimi niște idei originale.
Ionuț cu Petru se opresc. Petru intră complet în cadru, Ionuț apare din lateral.
Ionuț: Nu am înțeles nimic!
Petru (sfătuitor): Eu îți explicam că aceste idei despre care vorbești tu nu sunt originale ci scrise de omul acela. Dar tu le spui ca și cum ar fi ale tale. Încearcă să nu fi prea trăirist, le spui cu un aer meditativ, poți chiar să lăcrimezi dacă îți intri cum trebuie în rol. Dar ideea e să nu devii patetic.
Ionuț: Cred că am înțeles. Hai să începem.
Cei doi pornesc din nou. Camera reîncepe să filmeze din lateral prinzându-l doar pe Ionuț.
Ionuț: Știi, toți oamenii se înșală când vorbesc de anarhie. Eu cred că de fapt vorbind de anarhie, ne referim la ideea simplă de libertate. Ce e de fapt anarhia?
Voce Petru: Ce e de fapt anarhia, iubitul meu?
Camera îl depășește pe Ionuț și face o rotire. Apare imaginea film în film. Camera începe să filmeze din față. În cadru apar Ionuț și Victoria care înaintează. Se aude vocea lui Ionuț dar el nu este filmat vorbind ci tăcând cu privirea în pământ ca și cum ar fi frământat de o idee. Ionuț o ține pe Victoria după umăr.
Voce Ionuț: Anarhia este acel stadiu al omenirii în care individul nu mai are nevoie de guverne care să îl direcționeze. Deci este vorba de libertatea absolută a omului. De acel moment în care omul are niște norme morale atât de înalte și un standard de viață atât de ridicat încât ideea de conducători devine inutilă. Pentru că dacă omul are aceste două lucruri nu mai are nevoie de conflicte și atunci nu e nevoie de alți indivizi numiți președinți, regi sau prim-miniștri care să le aplaneze. Dar oare poți fi liber dacă ești sărac? Eu cred că nu. De aceea doresc să devin miliardar. Pentru că dacă nu ai bani ești constrâns de nevoile zilnice și accepți de la cea mai josnică slujbă, sclav într-o fabrică, până la cea mai onorantă funcție, dar care este tot retribuită și tot depinzi de alți oameni. Ești constrâns și condiționat. Și aceea nu este libertate.
Din acest moment actorii spun replicile.
Victoria: Bine, dar dacă ești conducătorul unei țări nu mai ai vreun șef care să îți condiționeze viața ci tu devii cel care condiționează viețile altora și atunci pot spune că ești și liber și nici nu te plictisești.
Ionuț cu Victoria se opresc și se privesc ochi în ochi.
Ionuț: Ce simplu și eronat raționament. Îți vorbeam de niște înalte norme morale. Ca și conducător politic ești cu atât mai condiționat. Pentru că le datorezi supușilor tăi crearea bunăstării. Asta se vede cel mai tare în republică, ai fost ales pentru a face mai bine niște lucruri, pentru a-ți face cetățenii fericiți. Președinții sunt cei mai nefericiți și mai neliberi oameni de pe planetă. Măcar regii se pot împăca cu ideea că s-au născut așa, cum te-ai născut tu cu sâni sau eu deștept. Oamenii au înțeles de mult cât de tare suferă regii de aceea le-au retras orice putere.
Camera se depărtează de cei doi care rămân în prim plan. În cadru intră din dreapta regizorul cu producătorul extrem de furioși. Ionuț își coboară privirea rușinat iar Victoria privește încrezută în sus ținând mâinile încrucișate la piept. Regizorul va da din cap aprobator la fiecare afirmație a producătorului.
Producătorul: Dar așa nu se mai poate! Ieșim din program. Exterioarele acestui film trebuie făcute acum, până este vară, că doar n-o să mă apuc să fac rost de bani pentru curent și căldurică. (cu religiozitate) De ce să filmăm în studio când Dumnezeu ne dă din prinosul Lui de lumină? (din nou furios) Mama ei de lume! Încercați și voi să fiți mai concreți. Trageți duble peste duble de parcă ar fi bani de peliculă suficienți ca să facem „Titanicul”. Veniți cu rolurile neînvățate când asta e treaba voastră acasă și vă bazați pe improvizații la minut de doi bani. Dacă vă credeți atâta de deștepți de ce nu ați scris voi scenariul. Ãla e bătut în cuie, nu trebuie să vin eu să văd că ați schimbat din replici și să vă zic să filmați din nou. (întorcându-se către regizor) Asta e și treaba ta. Sper că nu am greșit când te-am ales. Mi-ai inspirat încredere din primul moment. Încă a mai rămas ceva din ea dar tare mi-e teamă că un rol important în debandada asta îl ai și tu. Nu prea cred că ai vreo idee despre ce scenă urmează dar măcar poți să începi să îți faci una de acum. Deși nu vreau să cred că m-am înșelat fiindcă mă pricep să citesc oamenii la prima vedere. Dacă însă a fost greșeala mea, o remediem. Mai există regizori în România asta mare.
Regizorul (înfumurat): Domnule producător. Dacă ați fi fost mai atent când am semnat contractul ați fi observat că am introdus niște clauze care vă vor face viața amară dacă îndrazniți să mă concediați.
Producătorul se uită roșu de furie la regizor și începe să îl lovească peste cap.
Producătorul: Ia mai mergi tu undeva cu clauzele și școlile tale cu tot. Dacă mai comentezi așa ceva o să vezi ce fac io pe contractul tău.
Camera se mută spre stânga. Ionuț cu Victoria ajung în dreapta cadrului iar din stânga apar Petru și Pavel. Ionuț și Victoria au aceeași atitudine.
Pavel: Ionuț, io știu că tu cu Petru ați convenit să joci așa cum ai jucat și a fost destul de bine dar cât timp voi făceați scena producătorul ne toca pe noi la cap că nu e bine, că nu pui suflet, că nu așa se interpretează un monolog filosofic, și tot așa. Io zic să îl lăsăm în pace cu ale lui, că oricum regizorul acesta e o momâie, face gura mare numai când producătorul nu e de față. De fapt regizorul acestui film e oricine numai el nu.
Camera se mută spre dreapta. Ionuț cu Victoria revin în mijlocul cadrului iar din dreapta apare producătorul. Victoria îl privește direct în ochi.
Victoria: Domnule, eu așa nu mai pot. Am nevoie de o cineva care să mă ajute la machiaj și la coafură. Credeți că pot să le fac toate singură? Este imperios necesar.
Producătorul (cu atitudine libidinoasă): Domnișoara Victoria, ce talent, ce prezență! Pentru dumneavoastră se poate orice!
Victoria (prinzând curaj): Păi în cazul acesta am nevoie…stați să îmi recapitulez…da! Am nevoie de persoana de care am zis, de un maseur, neapărat blond și musculos, mă simt doborâtă fizic, domnule, o mașină care să mă ducă și să mă aducă la filmări. Aș prefera o marcă străină deoarece nu dă bine la imaginea mea să fiu văzută în cine știe ce rablă. Hmm, cred că pot supraviețui cu trei cafele pe zi dar îmi sunt necesare pentru echilibrul nutrițional portocale proaspete, două kilograme de mere zilnic, pentru siluetă vă dați seama și cred că ajunge deocamdată. Dacă voi avea nevoie și de altceva știu că pot să apelez cu încredere la dumneavoastră. Ah, am uitat de cei doi litri de apă plată fără care o divă nu poate trăi.
Camera se mută spre stânga după care revine. În cadru apare regizorul.
Regizorul: Sunt foarte îngrijorat. Cred că zilele mele pe platou sunt numărate.Uitați, dacă vreți le facem figura și plecăm toți trei. Am o idee nemaipomenită și originală de scenariu. O poveste de dragoste între doi ciobani homosexuali, care trăiesc o iubire secretă și sunt oficial normali, au nevastă, copii…ce ziceți? Vă dați seama ce romantic, se iubesc la stână, undeva lângă Decebal, înconjurați de oi…Îmi vine deja să plâng, doamne, cu asemenea film pot spera și la un Oscar.
Victoria (ironic): Da, sunt convinsă. Un Oscar cel puțin!

Imagine film în film. Un interior de apartament obișnuit, sărăcăcios, luminat foarte puțin. Mult fum. Un televizor oprit, o canapea și un fotoliu. Mobilă comunistă. Rafturi cu multe bibelouri. Pe peretele din spatele canapelei este agățată o reproducere a „Cinei cea de taină” iar lângă ea o carpetă de perete cu „Răpirea din serai”. Pe canapea se află producătorul care interpretează rolul tatălui în filmul „Teoria și practica anarhiei” iar Victoria se află pe fotoliu care este îndreptat în direcția canapelei. Camera începe să filmeze televizorul timp de două secunde după care se întoarce spre dreapta filmând încet rafturile și dulapul până ajunge la canapea și la fotoliu unde se oprește astfel încât imaginea să cuprindă cele două personaje și peretele din spatele lor. Tatăl este îmbrăcat în pijama vărgată vertical, ține în mâna dreaptă o țigară neaprinsă. Victoria este îmbrăcată într-o rochie foarte scurtă. Tatăl o privește dezaprobator de sus până jos.
Tatăl: De când ai ajuns acasă stai pe fotoliul ăla și încerci să îmi spui ceva. Ce nu înțeleg eu e cum de te-ai gândit că o să te ascult îmbrăcată în halul ăsta. Trebuie să fi fost un tată foarte prost dacă după atâția ani din educația noastră nu ai înțeles nimic. Nu vezi că maica-ta s-a dus în cealaltă cameră fiindcă îi e rușine să te vadă așa. Nici mie nu îmi mai ușor dar ce, era să te las să vorbești singură? (strigând) Crezi că dacă acum ești la facultate poți să te îmbraci ca toate destrăbălatele alea? Ca traseistele? Cât noi te ținem și te tolerăm în casa asta faci ce spunem noi și te îmbraci cum ne place nouă. Când o să ai banii tăi faci ce vrei. Până atunci te conformezi regulilor noastre. Treci și te schimbă!
Victoria iese spășită din cameră prin stânga.
Tatăl: Doamne, cu ce am greșit de îmi pedepsești păcatele în felul ăsta.
Scoate un flacon de votcă de sub canapea, îl desface și bea o gură zdravănă.
Tatăl: De ce mi-ai dat o fiică nerecunoscătoare care nu Îți urmează poruncile. Toate învățăturile ce i le-am dat au fost după Biblie. A pângărit, Doamne, Cuvântul Tău. Se amestecă cu necredincioșii, păcătuiește ca ei, vrea averi și vrea să știe mai mult decât ai lăsat-o. Eu știu, Doamne, că nu Þi-am dat motive să Te mânii pe mine. (pentru sine) Necunoscute sunt căile Domnului.
Mai trage o dușcă sănătoasă de votcă. În timp ce se aud pașii Victoriei care se întoarce închide flaconul și îl împinge precipitat sub pat. Victoria revine cu un halat pe ea și se așează pe fotoliu.
Victoria (revoltată): Acuma-i bine?
Tatăl: E bine dar trebuia să fii așa de la început. (aprinzându-și țigara) Mă faci aici să păcătuiesc strigând la tine. Cum poți, fata mea să te comporți ca oamenii de afară? Nu știi că ei sunt uneltele diavolului? De ce nu ai și tu prietene de la biserică. De ce ieși pe stradă fără batic pe cap? Ai uitat oare regulile ce ni Le-a lăsat Dumnezeu? (lăcrimând) Þin minte când erai mai mică. Cât de drăgălașă erai cântând cântece întru slava lui Iisus. Cu rochițe lungi, cu năframe frumoase, mov, pe căpșor. Mi-a zis mie pastorul să nu te las să faci școală că te vei pierde, că școala aduce nenorociri și pierderea credinței. Că nu sunt necesare alte învățături în afara celor ce ni Le-a dat Domnul. (brusc luminat) Acum știu! Acesta e păcatul meu! (ridicându-se) M-am lăsat orbit de păcatul trufiei când mi-a spus diriginta ta în clasa a opta că ești deșteaptă și că trebuie să faci liceul, nu profesionala. Eram atât de mândru că fata mea este mai deșteaptă ca a celorlalți din biserică!
Tatăl cade în genunchi.

Imaginea revine la normal și se depărtează ușor. În partea opusă rafturilor apar înșirați de la stânga la dreapta regizorul, Petru, Pavel și make-up artistul care se dovedește a fi tipa de la concertul Luna Amară din Cluj. Este îmbrăcată aproximativ la fel ca și la concert, cu blugi, teniși și tricou până deasupra ombilicului. Aceasta se îndreaptă spre Victoria care stă pe fotoliu și începe să îi refacă machiajul în timp ce producătorul se ridică și își îndreaptă privirea disperată spre cei trei. Petru și Pavel se apropie de el iar regizorul îi ascultă din spate. Cadru larg cuprinzându-i pe toți care se restrânge destul de repede astfel încat în imagine se văd jumătățile superioare ale capetelor celor două și de la bust în sus producătorul, Petru, Pavel și regizorul cu capul aplecat spre ei ca și cum ar trage cu urechea.
Producătorul: Măi, băieți! Sunteți siguri că vreți să joc eu rolul ăsta? Nu de alta, la faza cu lăcrimatul a fost ușor că am tăiat ceapă dar să plâng…asta e cam mult! Ai nevoie de experiență pentru a reuși așa ceva.
Se aude vocea Victoriei.
Voce Victoria: Domnu’ producător, nu ați putut găsi alt make-up artist?
Toți patru se uită în jos în direcția Victoriei. Producătorul continuă să vorbească și ceilalți se uită din nou la el.
Producătorul:… plus că mă incomodează teribil pijamaua asta.
Petru: Haideți domnule producător! Normal că o să-l jucați dumneavoastră. Facem economie de bani, Credeți că cineva face rolul ăsta pe gratis? Oricum ați zis că nu vă interesează arta ci banii doar sunteți producător așa că știți că trebuie să facem economie că și așa bugetul filmului e mic.
Pavel: Plus că ați jucat fenomenal! Dumneavoastră ați fi putut face o carieră impresionantă în filmul românesc. Mă mir că stând atâția ani în această industrie nu v-a trecut prin cap așa ceva. Nici dacă era Dinică nu ar fi făcut acest rol mai bine! Dar cum ați spus vă interesează banii, nu arta și atunci vă înțeleg.
(Notă: Dacă prin reducere la absurd acest scenariu va ajunge un film și dacă prin ceva mai absurd decât prima reducere la absurd ar juca Gheorghe Dinică acest rol, această replică trebuie să rămână la fel!)
Producătorul (umflându-se în pene): Ei, măi băieți! Păi nu v-am spus eu că știu multe? Trebuia să fiu cel mai mare actor român dar așa au fost timpurile. Nevastă acasă, copil de crescut. Nu am avut eu timp de joacă. Asta cu actoria e un moft pentru oamenii cărora le place să facă foamea.

Camera coboară până când în cadrul restrâns rămân machieuza și Victoria care sunt filmate din lateral. Dincolo de ele se întrevăd picioarele celor trei, fără regizor. Tipa o machiază pe Victoria cu neglijență.
Victoria: Dar fii mai atentă, tâmpito!
Machieuza: Da’ tâmpită ești tu! Cum vorbești așa cu mine? Ce, sunt plătită să fiu înjurată aici?
Victoria: Mai bine nu ai comenta și mi-ai face un machiaj profesionist.
Victoria își ridică capul spre producător.
Victoria (tare): Domnu’ producător, nu ați putut găsi alt make-up artist?
Machieuza: Ești o vacă încrezută! Dacă nu aș avea nevoie de bani nu aș mai sta să te suport. Plus că am mai dat și de idiotul ăla de Petru care mă fixează toată ziua de parcă aș fi cine știe ce ușuratică.
Victoria: Hai mai taci că vede oricine că numai la el îți stă capul.
Machieuza (ironic): Ce deștepte am devenit azi! Mai bine ne-am preocupa să ne învățam textul nu să spionăm ce fac ceilalți oameni de pe platou. Că am văzut că unii din noi avem probleme la capitolul ăsta. Dacă ai fi cât de cât deșteaptă cum te ții ai fi observat că îmi place de altcineva nu de fraierul ăla.
Victoria (tot ironic): Pun pariu că de producător că e plin de bani. Te anunț că e însurat, tipo!
Machieuza (râzând): Nu. Proasto! Îmi place de ăla mic și drăgălaș, de ești moartă după el. De Pavel. Dar mie îmi place numai așa că e drăguț nu mă dau la el toată ziua cum faci tu. Gata, am terminat! Du-te să faci impresie!

Camera se depărtează și revine la poziția în care filma scenele de film în film. Machieuza se ridică și iese din cadru, deodată cu Petru, Pavel și regizorul iar producătorul și Victoria își reiau pozițiile în care stăteau când s-a terminat scena.

Imagine de film în film. Tatăl se ridică și se așează pe canapea cu ochii înlăcrimați.
Tatăl: Îmi devine totul mult mai clar. Văd viața ta atât de clar ca și cum m-aș uita la o icoană a bunei noastre Maici. Ai devenit și tu una din alea. O târâtură, o depravată, o anarhistă!
Victoria (dramatic): Tată, cum poți să asociezi anarhia cu prihănirea. Anarhiștii cred în oameni, în egalitatea dintre ei, anarhiștii vor să facă lumea mai bună, vor ca toți să fie fericiți pe această planetă. Eu știu…mi-a spus-o….cineva! De aceea cred în anarhie! Pentru că se aseamănă atât de mult cu cuvintele Domnului nostru Iisus Christos. Și el iubea oamenii precum o fac anarhiștii.
Tatăl (mișcat): Vino lângă mine, fata mea! Așa e cum spui tu? Să fiu eu oare anarhist? Am trăit în ignoranță atâția ani neștiind că sunt un anarhist?
Victoria se ridică de pe fotoliu și se așează pe canapea. Tatăl o strânge la piept. Scenă duioasă de familie.
Victoria: Nu eu spun, tată! Ar spune-o altcineva! Un om pe care aș vrea tare să îl cunoști și să îl iubești. Un adevărat anarhist. Asta voiam să vorbesc cu voi, tată! Vreau să mă mut cu el.
Tatăl (liniștit): Copila mea, dacă asta te-a învățat pe tine anarhistul acela pe care îl iubești mult după cum îmi dau seama din vorbele tale…
Se ridică brusc și o aruncă la pământ.
Tatăl (roșu de mânie, urlând): Atunci să ieși afară din casa asta ce nu cunoaște păcat. Faci de rușine numele Domnului, ne faci pe noi de rușine! N-o să mai putem călca prin Decebal ca să nu ne întrebe neamurile de ce te-am dat afară. Pentru că te-am dat afară din casă. Târfa Babiloniei! Ieși.
Victoria se ridică de la pământ și iese fugind din cadru. Tatăl se așează din nou pe canapea mormăind și ținându-se de cap.
Tatăl: Păcătoasa!
După două-trei secunde ridică mâinile ca și cum ar invoca ceva.
Tatăl (strigând îndurerat): Păcătoasa!
Camera coboară încet și se oprește la picioarele tatălui. Între ele, de sub canapea se vede flaconul prost închis din care curge votca, prelingându-se pe parchet.

Un restaurant nu foarte aglomerat. Paula Seling cântă jazz la pian. Atmosferă distinsă și liniștită. Pe ușă intra producătorul care o ține deschisă pentru Victoria și machieuză. Acestea intră iar producătorul le urmează. După ei intră Petru, Pavel, Ionuț și regizorul. Traversează încăperea trecâd pe lângă pian. Ajung la o masă din capătul sălii. Se așează la masă astfel: la perete, Ionuț, Victoria și regizorul, vis a vis Petru, machieuza, Pavel iar în capul mesei producătorul. De o parte și alta a acestuia se află regizorul și Pavel. Se va filma cu trei camere, una din spatele lui Ionuț, care îi cuprinde în cadru pe Petru, machieuză și Pavel, alta, din spatele lui Petru, care îi cuprinde în cadru pe Ionuț, Victoria și regizor și o a treia care îl filmează din față pe producător. Imaginea trebuie să dea impresia că masa se îngustează în direcția producătorului astfel încât să se poată vedea fețele tuturor actorilor. Toate personajele vor purta hainele din ultima scenă în care au apărut pentru a sugeră că vin de la filmări. Producătorul este elegant, regizorul, ridicol, Petru și Pavel, îmbrăcați simplu, Victoria cu halatul pe ea, Ionuț în haine de piele și machieuza tot cu blugi și tricou.
Producătorul: Copii, am comandat cele mai bune specialități și cele mai fine băuturi. Nu trebuie să vă stresați de bani pentru că vă face cinste actorul care l-a interpretat pe tată astăzi. Adică eu.
Regizorul: Nu actorul, marele actor!
Pavel (către machieuză): Și totuși ai un nume? (tandru) Că dacă l-am știut vreodată l-am uitat.
Victoria (fițoasă): Sunt foarte nemulțumită de ce iese! Dacă filmul ăsta o să aibă succes la public eu mă tund!
Producătorul (către regizor): Chiar crezi că aș fi avut un destin de mare actor?
Machieuza (care de acum va fi numită cu numele ei): Ana.
Regizorul (către regizor): Pentru dumneavoastră și destinul dumneavoastră măreț este doar primul film. Ca să vă dovedesc că e așa vă dezvălui un secret. Toată ziua m-am gândit la un scenariu absolut original pentru un film cu dumneavoastră în rolul principal. Eu bineînțeles l-aș regiza. Fiți atent. Un psihiatru înnebunește și devine criminal în serie. Are obiceiul să își mănânce victimele. Este prins și închis iar o polițistă vine la el ca să o ajute pentru un caz. Până la urmă reușește să fugă dar nu o omoară pe polițistă. E de fapt o poveste stranie de dragoste.
Pavel (către Ana): Ce nume simplu!
Victoria (către regizor): Mai bine în loc să te gândești la porcării te-ai concentra pe filmul nostru.
Producătorul (către regizor): Ce poveste originală. Eu nu m-aș fi gândit la așa ceva.
Pavel (către Ana): Cât ești de frumoasă! Ne-am mai întâlnit undeva. Simt asta. Poate într-o viață anterioară, între stele și ploi de meteori.
Petru (către Ionuț): Dar nu mai vine odata comanda aceea!
Ionuț (către Petru): Și tu aia aștepți?
Producătorul (către regizor): Ar trebui să povestim mai pe larg cândva, domnule regizor. Se pare că nu m-am înșelat în privința ta!
Ana (către Pavel): Da, ne-am întâlnit la concertul din Cluj când mă enerva Petru.
Din acest moment replicile Anei sunt subtitrate precum ale lui Pavel.
Ana (către Pavel): De fapt eu te știu de la lăptărie din Decebal. Veneam cu canta de lapte în fiecare dimineață. O aduceam cu bicicleta. Te așteptam în fiecare dimineață dar eram atenționată de părinți să nu pierd vremea. Îți trimiteam scrisori parfumate prin școală dar nu cred că le-ai primit vreodată.(cu regret) Apoi ai plecat, eu la fel...
Victoria (către regizor): Dar nu te-ai gândit să îl distribui pe domnul producător și în scenariul acela de care povesteai mai deunăzi?
Petru (către Ionuț): Și tu ai chef de o beție?
Ionuț (către Petru): Da, mai ales că de când am început filmările nu am avut timp nici măcar de o bere. Plus că nu mă lasă contrectul să consum alcool în timpul filmărilor.
Regizorul (către Victoria): Care scenariu?
Pavel (către Ana): Dar unde stăteai în Decebal?
Producătorul (către regizor): Mai ai un scenariu, ești nemaipomenit dom’le!
Ana (către Pavel): Dincolo de biserică, cum pornești pe strada cu barul din scânduri dai de ulița cu lăptăria. În capătul ei este un drum de câmp, mergi vreo doi kilometri după care dai de un lan de floarea soarelui, mai mergi două sute de metri, o iei la dreapta și dai de altă uliță în capătul căreia e terenul de fotbal. Acolo.
Victoria (către producător): Are un scenariu cu ciobani homosexuali. (către regizor) Care crezi că s-ar potrivi mai bine domnului producător?
Petru (pentru sine): Uuf, mi-e o sete de mă doare!
Ionuț (pentru sine): Eu beau de tristețe.
Producătorul (pentru sine): Ciobani homosexuali. Cine s-ar fi gândit! Fantastic, extraordinar. Aia idee de film.
Pavel o ia după umeri pe Ana și o sărută. Victoria îi privește cu ciudă. Apare bătrânul bețiv împingând o masă cu rotile pe care se află multe sticle de șampanie, bere și vin precum și un pahar cu votcă. Se oprește lângă masă, ia paharul și îl dă pe gât. Ionuț și Petru se ridică nerăbdători spre masa cu rotile. Se apleacă spre ea. Stop cadru cu fețele lor hămesite. Aceatsă mișcare este realizată de o a patra cameră care la început îl filmează pe bătrân iar după aceea pe cei doi.

Platoul de filmare din barul cu fum. Pe masă se află scenariul filmului „Teoria și practica anarhiei”. La masă stau Petru și Pavel față în față, Victoria lângă Petru și regizorul lângă Pavel. În capul mesei stă producătorul. Camerele filmează astfel încât toți cinci apar permanent în cadru.
Producătorul: Copii, eu sunt un om experimentat în viața asta. Știu să văd un scenariu bun, știu să intuiesc un actor mare dar știu și ce aduce succesul unui film. Probabil va fi dureros pentru unii dintre voi dar am discutat îndelung cu regizorul, aici de față, și am tras niște concluzii. Cum spuneam înainte, s-ar putea să vă doară.
Pavel: Mie nu îmi miroase a bine faza asta. Sper că nu vreți să îl concediați pe Ionuț. I-ar fi foarte greu.
Producătorul: Hai, mă, Pavel! Sunt un om de onoare! Dacă mi-am dat cuvântul mi-l țin. Þi-am înșelat vreodată încrederea?
Petru (enervat): Hai să terminăm cu suspansul că e obositor!
Regizorul: Þi-aș fi recunoscător, Petrule, dacă nu ai folosi tonul ăsta în discuții cu oameni mult mai importanți decât tine…E vorba de scenariu. Am hotărât împreună cu domnul producător că trebuie schimbate majoritatea indicațiilor de interpretare.
Producătorul: Da, dacă scenele vor fi jucate în continuare în această manieră nu vom avea nici un spectator în sală. Nici măcar femeia de serviciu nu va rezista primelor cinci minute.
Pavel: Dar ce este rău în indicații? Ele sunt parte a intenției noastre. Creionează caracterele și dau o idee unui om care citește despre atitudinea lor. De exemplu unui actor. Oricum, ar fi trebuit să fi observat că sunt în neregulă când ați semnat contractul. Că doar spuneți că știți să vedeți din prima un scenariu și bănui că de asta s-a ajuns la film. Deoarece scenariul era bun de la început.
Producătorul: Vai, copii! Nu dramatizați nici voi! Nu am făcut mari schimbări. Chiar credeți că îmi permit să mă bag așa de mult într-un scenariu premiat? Ar însemna că nu îi respect pe acei oameni care v-au acordat încrederea. Chintesența ideilor voastre nu a fost alterată. Acel minunat plan ideatic ce m-a cucerit din prima a rămas neschimbat.
Regizorul: Ce ne gândeam noi…
Producătorul: Eu mă gândeam doar să dăm o tentă puțin mai dramatică dialogurilor. Au acea profundă tentă filosofică și nu ar strica să le dăm un pic de viață.
Petru: Adică?
Regizorul ia scenariul în mână și îl deschide după care răsfoiește câteva pagini.
Regizorul: Nu e mare lucru, unde scria „tare”, noi am zis „urlând”, unde scria „trist”, noi am zis „plângând în hohote”, unde ați scris „cu suflet”, noi am zis „extrem de pasional”, unde ați scris voi „cu drag”, noi am zis „cu maximum de senzualitate”.
Pavel (iritat): Păi așa transformăm scenariul ăsta într-o telenovelă!
Victoria (ironică și acidă): Te-ai prins?! Mie mi-au zis direct că trebuie să joc ca într-o telenovelă. Probabil mă văd mai proastă, nu mi-au servit asemenea subtilități.
Pavel (liniștit în aparență, cu o privire tristă): Nu vreau să ne certăm acum. Dar tot nu îmi vine să cred că v-ați băgat în scenariul nostru.
Victoria: Nici nu are sens să vă certați. Am făcut-o eu toată dimineața.
Producătorul (către ea): Păi dacă nu îți dai seama când trebuie să te oprești…Uite, băieții ăștia sunt deștepți și nu comentează.
Victoria (revoltată): Mă face proastă în față. (către producător) Băieții ăștia nu comentează pentru că sunt uluiți de ce li se întâmplă.
Producătorul: Asta este! Contractul e contract și hotărârea, hotărâre.
Producătorul se ridică și pleacă.
Petru (năucit, către regizor): Și să fie cum vreți voi tot nu văd ce posibilă legătură ar putea fi făcută între o telenovelă și anarhie.
Regizorul: Ei, asta este deja treaba mea!
Regizorul se ridică și pleacă.
Victoria: Sunt foarte obosită. Cred că merg să dorm puțin pentru că mâine am scene grele: sărut, sex, căsătorie! (dramatic) Aș prefera să joc (face semnul ghilimelelor cu ambele mâini) scena concedierii din filmul ăsta împuțit.
Victoria se ridică și pleacă.
Petru: Probabil asta se întâmplă atunci când semnezi un contract cu gândul la beția de după.
Pavel: Lasă că următorul scenariu o să-l facem cum vrem noi. Nu ne mai lăsăm călcați în picioare.

Petru și Pavel stau în aer liber, la o masă identică cu cea din barul cu mult fum, înconjurați de zăpadă, în planul depărtat se află niște brazi cu crengile înzăpezite. Se văd copii cu sănii și unii care fac un om de zăpadă. Pe masă se află două cafele în fața lui Petru și una în fața lui Pavel. Petru este îmbrăcat în pantaloni scurți și poartă șlapi în picioare. Pavel poartă doar un slip dar are un prosop de plajă pe umeri. În picioare are de asemenea șlapi. Camera îi filmează din lateral cuprinzând în cadru și brazii.
Petru (ironic): Am ajuns departe, Pavele! Suntem milionari în dolari, scriem scenarii pline de clișee kitschoase, nu mai avem timp de beții ca altădată. (privindu-l fix în ochi pe Pavel) Nu ți-e dor și ție de anii aceia frumoși când scriam despre anarhie, despre profa ta de română din liceu, despre crâșmele în care beam, anii aceia când eram sinceri cu noi înșine și făceam meseria asta din plăcere.
Pavel: Speram să devin celebru dar nu cu prețul acesta. Totul a devenit o rutină. Lucrăm după un program prestabilit de parcă am fi strungari la vreo uzină și tocmai ăsta e paradoxul. Că ne-am apucat de scris scenarii ca să ne putem întreține lucrând când aveam noi chef. Câteodată îmi pare rău că nu m-am făcut tractorist. Ãștia erau cei mai bine văzuți și cei mai respectați oameni din Decebal.
Petru: Da, mă, ce idee bună. Hai să ne întoarcem acasă, în România. Am destui bani să îmi cumpăr o diplomă falsă de preot. Precis îmi găsesc o parohie aproape de Decebal dacă nu chiar acolo. Mă însor cu o învățătoare și tu cu Ana care se face lăptăreasă. Aș fi bun de preot. Îmi place să vorbesc, să ascult problemele și dilemele oamenilor, să dau sfaturi. Babele mor după mine. Îmi place să beau. Iar har am, har Domnului!
Pavel: Și dacă nu găsești nici o parohie vacantă îți faci o sectă numai a ta. Biserica Anarhistă. Într-un an convertești jumătate satul și dacă nu ești leneș îți iei o bicicletă și la cum te cunosc eu faci prozeliți și în satele din jur.
Prin cadru trece o sanie trasă de trei copii îmbrăcați în piele, cu lanțuri la gât. Pe sanie se află bătrânul bețiv cu un pahar de votcă în mână, închină în direcția lui Petru și a lui Pavel după care dă pe gât paharul. Petru și Pavel se uită la el după care își continuă discuția. După trecerea saniei, pe omul de zăpadă se vede semnul anarhiei făcut din morcovi.
Pavel: Doamne, de șase ani nu mai scăpăm de bătrânul ăsta. Nici când visăm cu ochii deschiși.
Petru: O învățătoare din aia bună, țărancă sănătoasă, să ai de unde prinde. Să-mi facă copii zdraveni și frumoși
Pavel: De multe nu am scăpat noi, Petru, în ăștia șase ani. Nu am reușit să scăpăm de frica de a ne impune în fața producătorilor, de frica de a căuta în adâncul sufletelor noastre soluții la depresiile ce ne doboară de prea multă vreme.
Petru: Pe ăla mare o să-l botez Zalmoxis și o să-l fac fotbalist. Mamă ce o să urle tot stadionul…(strigă ca pe stadion)…Zalmoxis, Zalmoxis! Pe al doilea o să-l cheme Odin. Îl fac viticultor că a supt el de la maică-sa când era mic dar la bătrânețe sug eu de pe el.
Pavel: Știi ce e totuși cel mai important? Cel mai important e că nu am reușit să scăpăm unul de altul.

Pe platoul din barul cu mult fum. Petru și Pavel stau la masă față în față. Cadru larg ce cuprinde și intrarea în bar. Ana intră în bar grăbită, se apropie de masă, se așează în capul acesteia. Pe masă se află două cafele în fața lui Petru, una în fața lui Pavel și scenariul.
Ana: Să vedeți fază! Eram dincolo, în clădirea cu biroul și am intrat în baia bărbaților ca să îmi refac machiajul. La un moment dat aud voci masculine lângă ușă. De proastă ce sunt mă rușinez și intru în prima boxă, închid ușa și mă urc pe toaletă. Conștientizez cât sunt de stupidă dar aș fi fost și mai ridicolă dacă m-aș fi apucat să ies exact atunci așa că am hotărât să rezist cât va fi nevoie. Între timp cei doi bărbați intră și încep să vorbească.
Petru (plictisit): Sper că vrei să ajungi undeva cu faza asta că deja mă obosești.
Ana: Normal că ajung undeva că doar n-o să vă povestesc numai cât sunt de proastă că de asta poate v-ați dat seama deja. Și…cei doi oameni vorbeau despre doi scenariști fraieri de care vor să scape.
Petru: Adică de cine?
Ana: Taci, mă! Că doar nu vorbeau de Matt Damon și Ben Affleck, Stan și Bran, Popeye și Olive, Maria Mirabela, Păcală și Tândală sau sfinții apostoli Petru și Pavel. Vorbeau doar de un anume Petru și un anume Pavel. Și ce aud eu că vorbesc onor domnul producător și maestrul regizor….

O baie imensă cu multe boxe, chiuvete și oglinzi. Producătorul și regizorul stau în fața unei oglinzi și discută fumând.
Producătorul: În două trei zile ăștia doi se enervează, fac un scandal monstru și îi dau afară de pe platou. Au semnat cu N.B.D.-ul și nu mai pot da înapoi. Au fost de acord să rămână cu noi pe platou dar în contract este o clauză care îmi permite să îi dau afară iar filmările să continue.
Regizorul: Da, și atunci…
Producătorul: Atunci fără ca ei să fie de față le refacem scenariul, păstrând ideea, trebuie să recunoști că e briliantă. Într-un film banii îi ia cel care a făcut scenariul, nu cel care a avut ideea. Așa că noi îl rescriem complet, cu cuvintele noastre astfel încât să nu existe nici o frază identică cu a lor. Astfel amărâții aia or să piardă cele zece procente din încasări. Pentru că i-am aburit cu mult tact că e singura formă de a-i plăti. Și fraierii (râde) numai ca să se facă filmul au acceptat. Eventual o să rămână fiecare cu câte o buză umflată.
Amândoi râd răutăcios.
Regizorul: Fraierii…
Producătorul: Îți dai seama cât a trebuit să fac pe nebunul la castingul pentru regie până am ajuns la tine! Că au vrut nume mari să facă filmul și le-am băgat cele mai absurde pretenții și scuze. Noroc că au adus ei actorii că ăștia, și tipul și tipa, ar face orice numai să ajungă celebri. Eu i-am lăsat cu impresia că distribuindu-le prietenii în rolurile principale le-am făcut o foarte mare favoare. Trebuie să recunosc că nu puteam să îi enervez așa de tare fără ajutorul tău. Așa că stai tu liniștit! Răsplata ta va veni cât de curând…și nu din ceruri.
Producătorul îl bate satisfăcut pe umăr pe regizor.
Producătorul: Are nenea grijă de tine!
Regizorul zâmbește mulțumit.
Producătorul: Însă există și o problemă în toată faza asta. În același contract blestemat este precizat faptul că ei pot să aducă ca și invitați speciali în film trupe sau membri ai trupelor ce le plac lor. Și în scenariul original scrie că îi filmează pe cei de la Timpuri Noi în concert iar secvența intră în film. Aici s-ar putea produce o sincopă în planul meu. Pentru așa ceva e necesar să vorbesc cu directorul care trebuie să ceară acordul casei de discuri. Nu îmi intră în atribuții chestia asta. Doar el poate face așa ceva și e fan Timpuri Noi. Știind asta am avut grijă să nu se întâlnească cu Petru sau Pavel dar dacă directorul află că ei vor să aducă trupa va dori să îi cunoască pe scenariști iar asta nu ar fi de bine.
Producătorul stă câteva secunde privindu-se în oglindă gânditor.
Producătorul: Mă gândesc că dacă până acum nu s-au folosit de clauza aceea probabil au și uitat de ea.
Regizorul: La cât sunt de aiuriți au uitat cu siguranță că altfel toată ziua aș fi auzit (ironic) Timpuri Noi, Timpuri Noi! (pe un ton confidențial) Oricum nu e posibil să afle toate acestea. Discuția nu aveau cum să o audă, eventual dacă se ascundeau în vreun robinet.
Regizorul dă drumul la un robinet, apa începe să curgă. Îl închide cu o expresie batjocoritoare pe față.
Regizorul: Aici nu sunt. Se pare că nu ne-au auzit.
Se îndreaptă spre ușă și ies din baie. Camera le urmărește mișcările și rămâne fixată pentru o secundă pe ușă.

Platoul din barul cu mult fum. Ana, Petru și Pavel stau în aceleași poziții ca în finalul ultimei scene în care au fost protagoniști. Aceleași cafele și același scenariu pe masă.
Ana:…așa a fost…
Petru (zâmbind satisfăcut): Regizorul ăla de doi bani a uitat cel mai important amănunt.
Ana (furioasă): Cum poți să zâmbești când ăia doi vă taie craca de sub picioare. Mie să îmi fure cineva un scenariu, aș face moarte de om!
Pavel o ia de mână și i-o sărută. Va continua să o țină de mână.
Pavel (zâmbind, vorbește pe un ton afectuos): Pentru că știa! Măi, Ana! Nu fi naivă. De ce să nu zâmbească. Tu ai uitat ori nu ți-ai dat seama, de fapt nici nu aveai cum că doar ești un personaj. Scenariul acesta l-am scris noi și din moment ce noi l-am scris, lucrurile se întâmplă după voia noastră.
Petru: Da, ăsta e amănuntul cel mai important.
Ana îi privește buimăcită. Pavel îi lasă mâna.
Pavel: Hai să lăsăm complotismele astea. Petru, uită-te te rog în scenariu și vezi ce scrie că se întâmplă mai departe.
Petru ia în mână scenariul, îl deschide și începe să îl răsfoiască. Se oprește la o pagină, zăbovește câteva secunde asupra ei.
Petru: Petru și Pavel fug de la filmări și pleacă în căutarea formației Timpuri Noi pentru a salva filmul. (către Ana) Scrie că vii și tu cu noi. Și ca să lămurim o treabă…nu mă dădeam la tine când eram la concertul Luna Amară. Nu sunt chiar așa de obsedat. Se vedea pe tine de atunci că îți place de Pavel.

Ziua. Petru, Pavel și Ana stau pe marginea unei șosele pustii lângă o tablă ce indică sfârșitul localității Spermezeu. Toți sunt îmbrăcați ca la filmări. Doar Ana are în spate un rucsac mai mic. Fac autostopul. Trece o mașină în viteză. Camera îi filmează de pe cealaltă parte a drumului.
Petru: Doamne, unde și-au găsit și ăștia de la N.B.D. să își construiască studioul de filmări. În Spermezeu. Nu e de mirare că toate au ieșit prost.
Pavel (filosofic): Care e problema? E numele unui sat din România. Oricum e mai ieftin decât să faci platouri la București sau în alt oraș mare. E drept că aici vin să filmeze numai fraieri ca noi. Voi ați văzut să se facă alt film în afară de al nostru?
Ana: Totuși e cam ciudat! Oare ce spune un om de aici când este întrebat de unde se trage. Cred că se bâlbâie un pic (ăncercând să joace rolul unui localnic) ăă, păi să vedeți…eu locuiesc într-un sat din Ardeal…e foarte frumos la noi…aaa! Cum se numește? Nu are un nume cu rezonanțe istorice…S…S…Sămânțău!
Oprește o mașină și cei trei urcă în ea.

Imagine film în film. Camera filmează din spate. Noapte în București. Ionuț, îmbrăcat complet în piele, cu bocanci și purtând un lanț cu semnul anarhiei la gât, se plimbă trist pe străzi pustii. Pe lângă el trec câțiva câini vagabonzi care latră în surdină. Începe o melodie lentă cântată la pian. Intră pe o stradă mai largă. Trece de o pungă transparentă. Vântul începe să sufle prin părul lui. În cadru se întrevede Andreea Marin. Camera îl filmează din față. O privește surprins și pornește spre ea având pe chip expresia omului care știe că e singura lui șansă. Din spatele lui începe să îl urmărească la început încet, cadre scurte și apropiate pe pungă, ridicându-se încet de la pământ și lăsându-se în jos, după aceea tot mai rapid. Ionuț începe de la un moment să privească îngrozit în spate. Începe să fugă tot mai tare iar punga îl ajunge, se ridică la nivelul capului lui Ionuț. Imaginea se mută pe Andreea Marin. Această îl privește uimită și înfricoșată. La picioarele ei cade Ionuț, încercând cu disperare să își scoată punga de pe cap.

Pe seară. O șosea pustie mărginită arar de tufișuri, între niște dealuri. Petru, Pavel și Ana înaintează încet pe șosea și din când în când mai ridică mâna făcând stopul. Pe lângă ei trec mașini dar nu oprește niciuna. Se filmează din față cu cadre largi care cuprind șoseaua.
Petru: Oamenii ăștia sunt inconștienți? Nu își dau seama cât de tare ne grăbim? Mai sunt cel mult douăzeșipatru de ore până când începe în Vama Veche concertul Timpuri Noi și încă ne aflăm pe hartă undeva în centrul României. Nici măcar nu știu unde.
Pavel: Dacă prindeam din vreme o mașină, apucam și deschiderea Stuffstock-ului.Mai multe trupe, niște beri la o terasă, o baie în mare.
Ana (întorcându-și capul în spate): Uite că vine o mașină. Femeile au întotdeauna soluții. Băgați-vă repede într-un tufiș.
Ana se îndreaptă spre mijlocul șoselei, ridică mâna iar mașina se oprește instantaneu. Petru și Pavel ies din tufiș fugind spre mașină. Urcă toți trei.

Dis de dimineață. Aceeași mașină oprește. Cei trei coboară și pornesc pe drum cu ochii în pământ. Camera îi filmează din față. După aproximativ cinci secunde Pavel ridică privirea și se oprește uitându-se atent. Ceilalți doi se opresc și ei și îl privesc mirați.
Pavel (silabisind): Băicoi.
Petru: Ce vorbești?
Pavel: Uitați-vă și voi unde am ajuns. Suntem în Băicoi.
Camera filmează tabla indicatoare a orașului.

Petru, Pavel și Ana, extrem de obosiți, înaintează încet pe o stradă. Pavel o ține de mână pe Ana. Pe lângă ei trec oameni grăbiți din ambele direcții. Se opresc în fața unui bar și ridică privirea. Camera ce a fimat până acum din față se mută pe firma barului după care filmează intrarea în acesta. Pe firmă scrie cu litere mari, roșii „Ball’s bar”.
Ana: Ce nume mișto! Mult au stat să se gândească la el.
Petru: Ce armonioasă potrivire cu numele orașului.
Pavel: Hai să bem o cafea pentru numele lui Dumnezeu. Drumul ăsta m-a nenorocit.
Camera îi filmează din spate. Cei trei intră în bar.

Interiorul unui bar. Mese vechi de lemn, acoperite cu fețe de masă cândva albe, acum pătate. Toate sunt ocupate cu excepția uneia din planul depărtat unde se află un singur om. Solistul formației Timpuri Noi, Adrian Pleșca zis Artanul, autonumit Everestul rockului românesc. (Evident că această scenă poate fi inclusă în schema deja construită a reducerilor la absurd.) Camera filmează astfel încât să cuprindă barul, masa lui Artanu în plan depărtat și pe cei trei în cel apropiat. Petru privește prin tot barul și își fixează privirea pe masa din capăt.
Petru: Of, hai să încercăm la masa aia. Îl rugăm pe domnul acela să ne lase să stăm cu el.
Toți trei se îndreaptă spre masă. Ajung lângă ea. Camera îi urmărește din lateral.
Ana (cu un aer nevinovat): Nu vă supărați, nu suntem de aici și ăsta e primul bar ce ne-a ieșit în cale. Am călătorit toată noaptea și avem nevoie disperată de o cafea.
Petru: Sau două.
Ana: Putem să stăm și noi lângă dumneavoastră?
Artanu dă din cap aprobator și le arată scaunele cu un gest larg.

Petru, Pavel, Ana și Artanu stau la masă. Petru are în față două cafele iar ceilalți câte una. O cameră îi prinde în cadru pe Artanu și Petru iar alta pe Pavel și Ana care stau vizavi de ei. Camera se va schimba în funcție de replici.
Pavel: Nu îmi vine să cred că facem atâta drum din cauza a doi nenorociți. Puteam să filmăm liniștiți pentru că filmul, așa cum l-am gândit noi inițial, ar fi ieșit foarte frumos.
Ana: Eu oricum nu cred că mai am ce căuta vreodată pe platourile N.B.D.-ului după ce i-am lăsat pe distinșii cu ochii în soare. Probabil că domnișoara divă stă acum în fața oglinzii și își dă cu rimel. O fi constatat până la ora asta că nu trebuie să faci un curs de machiaj ca să te dai cu pudră și fond de ten.
Petru (ironic): Tu erai plătită cu ziua sau urma să primești și tu un procent din încasările filmului?
Ana: Pe mine mă plăteau cu ziua.
Pavel (concluziv și cu scârbă): Probabil te-ar fi concediat cât de curând spunându-ți că ai lucrat prea puțin ca să meriți să fii plătită.
Artanu (ușor timid): Nu vă supărați dacă intervin și eu în discuție. Dar am auzit că lucrați la un film și m-ați făcut foarte curios. Nu am mai avut ocazia să vorbesc cu oameni care sunt implicați în această industrie. Îmi spuneți și mie despre ce film e vorba?
Pavel: Nu e nici o problemă. Într-o oarecare măsură ne mai face plăcere să mai vorbim despre acest film.
Petru: Povestea este cât se poate de simplă. Am câștigat un concurs de scenarii și cum noi, adică eu, Petru și el, Pavel, suntem niște idioți notorii, am acceptat prima ofertă de a face filmul pe care am primit-o. Au început filmările și pe la jumătatea perioadei de filmare, adică cu vreo două zile în urmă, am aflat într-un mod excepțional că suntem trași pe sfoară.
Ana: Eu…stând într-o poziție ridicolă în baia bărbaților…
Ana rămâne în imagine vorbind dar fără sonor.

Aceeași masă, cei patru stau în aceleași poziții însă pe masă se află cinci cești goale de cafea și cinci pline. Camera filmează în același fel ca în scena anterioară.
Artanu: Și voi ați plecat în căutarea Timpurilor Noi ca să vă salveze timpul.
Petru: Da, ăsta este planul. Suntem foarte mari fani Timpuri Noi.
Artanu: Și mie îmi plac băieții. Apropo, ați fost vreodată la un concert de-al lor?
Pavel: Din păcate, nu! Nici nu știm cum arată! Orașul unde locuim noi e foarte mic și amărât. Trupe ca aceasta nu vin pe acolo. În cel mai bun caz cântă câte o formație locală în singura discotecă din oraș. În schimb știm toate piesele lor. Ați auzit piesa aceea, „Mistrețul” (începe să cânte) Fuga, fuga prin porumbi…E melodia mea preferată. Când eram mic locuiam încă la țară, în Decebal, un sat foarte frumos. Stăteam lângă lanurile de porumb de la marginea satului și așteptam să iasă vreun mistreț. Mă gândeam că nu au scris ei, de nebuni, piesa aceea. Că doar despre un mistreț care fuge prin porumb e vorba, nu?
Artanu (ironic): Cu siguranță. O melodie agrar-rurală, cu implicații silvice. Fauna României trebuie protejată oricum. (tace câteva secunde) Eu cred că băieții de la Timpuri Noi o să vă ajute. Mai ales dacă le povestiți cum mi-ați povestit și mie. Eu trebuie să vă spun un lucru trist pentru mine, acum că v-am cunoscut. Deși fără acest lucru întâlnirea noastră nu ar fi avut loc. Mă aflu aici în Băicoi pentru că m-au rugat niște mătuși să le duc până la Eforie știind că am drum pe litoral. Însă, sincer, cred că dacă vreți cu adevărat veți reuși să ajungeți și îi veți convinge pe cei de la Timpuri Noi să vă salveze filmul. Cred că ăsta va fi pentru voi cel mai simplu pas.
Artanu se ridică și dă să plece. Se întoarce către ei.
Artanu: Și așa, de despărțire, știți că în vremea lui Ceaușescu oficialitățile voiau să schimbe numele orașului Băicoi? Nu știți cum? În Băitovarășe!

Pe la amiază. Petru, Pavel și Ana într-o mașină. Petru și Pavel stau în spate, stă în față lângă șofer. Se aude melodia „Mistrețul”. Camera filmează din spatele lui Petru și al lui Pavel cuprinzând capetele celor patru și prin parbriz, șoseaua.
Petru: Vă mulțumesc, domnule, că ați pus caseta noastră. De obicei soferii care ne iau la stop nu prea sunt de acord cu muzica ce o ascultăm noi.
Șoferul: A, nu e nici o problemă. (către Ana) Și domnișoară. Nu era cazul să îi puneți să se ascundă în tufiș. V-aș fi luat oricum pe toți trei că nu pica cerul pe mine iar la vârsta mea nu mai îmi stă capul la prostii și perversiuni. Bănuiesc că pe asta v-ați bazat.
Pavel: Suntem disperați și întâmplările prin care am trecut ne-au făcut să uităm că mai există și oameni onești pe minunatele noastre plaiuri mioritice.
Mașina e pe cale de a intra într-un sat. Ana se întoarce spre Petru și Pavel.
Ana (exclamând): Ați văzut cum se numește satul acesta? Frecăței! Ce nume…Frecăței. (râde)

Imagine film în film. Un dormitor. Lipit de perete se află un pat mare. De o parte și de alta a acestuia se află două noptiere. În partea dreaptă se află un fotoliu. Victoria stă întinsă pe pat, îmbrăcată în lenjerie de dantelă. Ionuț stă lângă pat, la bustul gol, cu o pereche de pantaloni scurți pe el. Are o expresie disperată pe figură iar cu mâinile se ține de guma pantalonilor. Camera filmează din stânga patului asefel încât să îi cuprindă pe cei doi în cadru.După cinci secunde imaginea se transformă în imagine normală.
Ionuț: Nu pot face asta! Sunt probabil prea rușinos!
Victoria: Extraordinar! Nu sunt eu și devii tu campionul pudorii.
Ionuț: Eu trebuie să mă dezbrac în fața ta. Tu stai cât de cât îmbrăcată pe un pat. E o mare diferență.
Victoria: Ce să spun!
Ionuț: De ce nu inversăm rolurile. Și așa Petru și Pavel nu mai sunt aici să protesteze.
În cadru intră producătorul.
Producătorul: Mă, nemernicilor! Cu asemenea prostii pierdem vremea și stricăm pelicula?
În cadru intră regizorul.
Regizorul (cu un ton plângăreț): De când au dispărut idioții, una întruna, numai figuri au în cap ăștia doi.
Producătorul: Întradevăr. Parcă intenționat întrețin o stare de tensiune pe platou. S-au înțeles ei la ceva. Sunt sigur. (către regizor) Știi ce intuiție am! (către Ionuț) Hai, dezbrăcarea, fără figuri de Hollywood aici. Ai semnat un contract.
Ionuț: Asta este foarte adevărat. Dar am semnat să joc în filmul „Teoria și practica anarhiei”. Ce nu știți dumneavoastră, pentru că mă credeți un fraier, e că eu cunosc scenariul original și acela m-a determinat să joc. Acolo nu existau scene de sex și hu reiese de niciunde că trebuie să stau gol în fața unei camere de filmat.
Victoria: Și nici că eroina trebuie să se lase pipăită. Și cu siguranță nu scrie că regizorul se uită la mine hulpav pe toată perioada filmărilor. Că deja m-am săturat. Ãsta trebuia să fie un film de idei profunde nu o tentativă de serial erotic. Noi pentru acel film am semnat.
Producătorul: Copii, iarăși dramatizați. O.k. Decât să îi aduceți înapoi pe istericii ăia doi mai bine renunțăm la scena asta. (către regizor, aparte) Găsim noi niște dubluri și o modalitate să rezolvăm chestia cu fața lor. (face cu ochiul, șmecher) Strașnică a devenit tehnologia în ziua de azi.

După amiaza. Mașina se oprește. Petru, Pavel și Ana coboară din mașină și se îndreaptă toți trei spre geamul șoferului căruia i se aude doar vocea.
Șoferul: Copii, eu vă las aici la Însurăței. Cred că nu e greu în perioada asta să prindeți o mașină către mare. În cel mai rău caz una până la Fetești iar de acolo valea cu trenul. Sper să vă iasă treaba ce mi-ați povestit-o pe drum. Promit că o sa merg să văd filmul.
Cei trei: Vă mulțumim.

Imagine film în film. Un restaurant de lux, Ionuț și Victoria stau pe niște scaune stil. Pe masă se află un coș cu fructe exotice și o sticlă de vin. Cei doi stau față în față. Ionuț este îmbrăcat extrem de elegant, intr-un costum gri cu dungi, poartă cravată la gât și inele de aur pe degete iar Victoria este îmbrăcată într-o rochie de seară, neagră, are la gât un colier de perle și cercei cu diamante în urechi. Camera îi va filma pe rând în funcție de replici din față astefel încât să cuprindă toate elementele precizate.
Ionuț: M-am trezit la realitate. Toată chestia asta cu anarhia nu a folosit la urma urmei decât ca să ne întâlnim și să ne trăim povestea de dragoste. Fazele acestea sunt niște copilării bune de povestit la nepoți. Imaginează-ți că am avea nepoți. Le vom putea spune „Lasă că am fost și noi rebeli și nu ne-a ajutat la nimic!” Bine, ca să avem nepoți s-ar presupune că am avut copii care la rândul lor au fost rebeli și pentru asta ar trebui ca noi doi să fim căsătoriți. Iubito, îți dai seama câte cărți a trebuit să citesc și câte filme a trebuit să văd ca să construiesc cererea asta în căsătorie?
Victoria: Iubitule, casă îți dau ai tăi, cont în bancă ți-au făcut deja, frumos ești, de iubit o să învățăm noi să ne iubim. Deci, din punct de vedere al normelor creștine după care am fost educată corespunzi. Sex înainte de căsătorie nu am făcut, că doar ești extrem de pudic. (convinsă) Da, iubitule, îmi convine. Accept.
Ionuț: Condiția este să uiți de ai tăi. Că pe mine nu mă duci într-o casă în care nu poți purta o discuție cu un om decât dacă ai pe tine un halat. În caz de divorț nu trebuie să te stresezi că m-am gândit eu și la asta. Primești 25% din averea mea în baza unui contract prenupțial pe care îl am la mine și nu mai trebuie decât să fie semnat. În cazul unei progenituri există o clauză care îți poate aduce până la 50% din avere. Depinde de vârsta pe care o s-o aibă plodul.
Victoria: Interesant. Căsătoria asta începe să devină tot mai avantajoasă.
Ionuț: Atunci batem palma.
Ionuț scoate din sacou contractul și un pix. Îl pune pe masă, semnează după care îl dă Victoriei împreună cu pixul. Victoria semnează. Această ultimă mișcare este filmată din lateral.

Noaptea. Petru, Pavel și Ana fug printre case până ajung pe malul mării. Privesc de-a lungul plajei și o iau la fugă în direcția unei scene de concert de unde se aude formația Timpuri Noi cântând „Mistrețul”. Ajung la mulțimea din fața scenei și în acest moment este filmat de aproape Artanu cu microfonul în mână, la marginea scenei, aproape de public care cântă cu el refrenul melodiei: „Fuga, fuga, prin porumbi!” Camera revine pe Petru și Pavel care se uită buimăciți unul la altul, cu atitudinea unor oameni care au avut o surpriză plăcută. Ana intră în cadru, Pavel o ia în brațe și cântă cu ea melodia. Petru se sărută cu o fată foarte grasă.

Într-un compartiment de tren la clasa a doua. Petru stă cu fața în direcția locomotivei iar Pavel cu Ana vizavi. Pe fereastră se vede canalul Dunăre-Marea Neagră. Camera filmează ca și cum ar fi în hol, fără a se vedea ușa compartimentului. Petru se află în prim planul imaginii, lângă geam.
Petru (melancolic): Pavel, atât de rău îmi pare că se termină filmul ăsta. Cred că scriind scenariul unui film idiot care se numește „Teoria și practica anarhiei”, ce la început voia să fie o imensă ironie la adresa societății românești și în același timp o chestie atât de serioasă încât să miște un sfert din conștiința oricărui om inteligent din țara asta, cred că scriind am învățat că unele lucruri în viață trebuie făcute, că dacă, dincolo de destin, Dumnezeu te-a lăsat să știi potrivi niște cuvinte astfel încât să placă, atunci chestia asta, până la cel mai improbabil și imposibil final trebuie făcută. Ideea de final cred că au inventat-o oamenii și nu Dumnezeu. Dacă ar exista un final sufletul nu ar mai fi etern și înseamnă că am fost mințiți toată viața dar Dumnezeu nu minte. Aș fi vrut să facem filmul ăsta la nesfârșit. Dar există întotdeauna un buton de oprire pe care scrie „Stop”. Ce ne rămâne e că suntem doi pseudoapostoli, un alt Petru și un alt Pavel, care nu o să își mai imagineze de acum existența unul fără altul. Ceea ce înseamnă, mai mult sau mai puțin, că nu există un final.

Începe genericul obișnuit al unui film, scris alb și mic, pe un fond negru, astfel încât să nu se poată descifra nimic. Acesta se derulează aproximativ zece secunde.

O cabină de machiaj. Oglindă mare pe perete, sub ea o masă de toaletă pe care se află diverse produs e de machiaj și demachiere. O femeie stă pe scaun cu spatele la cameră iar în oglindă se poate vedea Andreea Marin cântând refrenul piesei „Mistrețul”. Ușa se deschide brusc, intră Petru și Pavel. Andreea Marin se întoarce speriată dar când vede cine sunt revine cu privirea în oglindă și începe să se demachieze.
Andreea: A, ce m-ați speriat! Voi erați? Ați întârziat. Scuze că mă demachiez acum dar chiar sunt foarte grăbită. Ați ratat ediția de săptămâna asta. Eventual vă pot băga la reluare deși nu va avea același impact. Parcă mai zicea producătorul vostru că trebuie să apar într-o scenă din film. Nu prea cred că aș face asta. Povestea are sens și fără apariția mea.
Petru și Pavel intră mai mult în cabină iar camera se dă în spate. În oglindă se vede acum și imaginea reflectată a bătrânului bețiv cu un pahar cu votcă. Andreea Marin se ridică de pe scaun și îi privește pe Petru și Pavel.
Andreea: Vă servesc cu o cafea? Cred că aveți nevoie la cât ați făcut stopul în ultimele zile. Cel puțin așa scria în scenariul pe care mi l-a trimis producătorul. Petru, ție două, nu? Chiar, de ce bei tot timpul două cafele?
Bătrânul bețiv: Păi, nu vedeți ce mare e?

Pe un fond negru apare abrevierea: N.B.D. După aproximativ două secunde apare scris: Natural Born Dramatic. După încă două secunde apare următorul text: O casă de film la care să nu apelați niciodată.

Ziua, lângă o grădiniță. Pe ea se află o placă pe care scrie „Grădinița cu program normal Decebal”. Sub aceasta se află o altă placă, din marmură neagră, pe care scrie cu litere aurii: „În cinstea lui Pavel, care nici când a ajuns în culmea gloriei, nu a uitat de unde a pornit”. Camera se depărtează. Apare Petru, îmbrăcat în haine de preot, ținând un smoc de busuioc în mână. El este înconjurat de o mulțime de bătrâni. În spatele lor se află un cor de copii care interpretează pe trei voci refrenul piesei „Mistrețul” în timp ce Petru sfințește placa. Pavel intră în cadru de mână cu Ana, îmbrăcați foarte elegant, ceremonioși. Petru face cu busuiocul semnul crucii în direcția lor.

Pe un fond negru apare scris cu litere mari, albe, „TEORIA ȘI PRACTICA ANARHIEI”