Reporterul: Vă mulțumim că ați acceptat acest interviu. Așadar fata din livadă a plecat. Cu ce întrebări să începem, cu cele grele sau cu cele ușoare?
Călin Sămărghițan: Vă așteptam. Cu oricare.
R.: Fata din livadă este un personaj imaginar sau nu?
C.S.: Începeți cu cele ușoare.
R.: Vă plac piersicile?
C.S.: Nu le dădusem mare atenție înainte. Și le mâncam întotdeuna tăindu-le cu cuțitul. De când a apărut fata din livadă, da, îmi plac într-un fel aparte, iar acum mușc întotdeuna din ele.
R.: Chiar și atunci când sunteți la cravată?
C. S.: Chiar și atunci când sunt la cravată.
R.: Vă explicați scrierile, vorbiți despre ele?
C.S.: Foarte rar și numai în anumite împrejurări.
R.: Fiecare episod, imediat după publicare, până să apucați să-l verificați, avea instantaneu 4-5-6 citiri.
C. S.: Da, foarte multe pentru cineva care nu este un nume pe-acolo. Și mai publică și rar. Am fost impresionat de asta și m-a încurajat.
R.: Cititorii au fost șocați de final. V-ați oprit brusc, exact după cel mai iubit episod. Începuse să le placă să citească despre ea, o așteptau, aveau nevoie de ea.
C. S.: Asta nu a depins de mine, ci de ea. Aceasta a fost povestea ei, așa a acționat. Așa s-a întâmplat, ceea ce înseamnă că așa trebuia să fie. Să fie triști și frustrați. Să le pară rău după ea. Nu m-a interesat atât de mult forma textului, cât ceea ce va trezi acesta în sufletul cititorului. Mai les la final. Dacă se simt așa, înseamnă că textul și-a atins scopul.
R.: Începuseră s-o îndrăgească.
C.S.: Știu, îmi închipuiam, adică. Eu am iubit-o chiar.
R.: Nu devine nici menajera, nici dama cu camelii, nici nevasta.
C.S.: Nu. I-am ținut în mână și am suflat zăpada iernii peste ei.
R.: De ce ea se poartă așa... imprevizibil?
C.S.: Păi ea e fata din livadă, nu particulă electrică. Ea le arată oamenilor ce înseamnă frumusețea de a fi în preajma ei. Era fascinantă. O scriam și mă vrăjea.
R.: Totuși, ați făcut-o să plece.
C.S.: Da, am lăsat-o să plece așa cum dai drumul, lin, la o frunză pe apă. Fără regrete. Când îți dai seama de firea lucrurilor, nu ai ce să faci, decât să te supui. Pe e-mail cineva mi-a spus că a plâns văzând că a plecat, și mă întreba de ce am lăsat-o.
R.: Fata din livadă e un personaj aparte care iradiază, cumva. Acum toată ”agonia” are aromă de piersici, știți?
C.S.: Mă bucur că spuneți asta.
R.: Sunteți un tont?
C.S.: Dacă ea spune...
R.: Spune de trei ori.
C.S.: Spune de vreo cinci.
R.: Ne apropiem de întrebările grele.
C.S.: Să auzim!
R.: Prima parte atrăsese deja atenția. Chiar e existat nunta din partea a doua?
C.S.: Da, a trebuit să merg la o nuntă. Abia atunci am înțeles că va fi o serie întreagă și nu va rămâne un episod izolat.
R.: Există eșarfa din jurul degetului?
C.S.: Eșarfa există în măsura în care există și ea.
R.: Partea a III-a a fost foarte bine primită.
C.S.: Da, prietenii imi trimiteau pe e-mail videoclipuri cu piersici, alții mă felicitau că am întâlnit o fată așa de minunată. Nu înțelegeau.
R.: În schimb, partea a IV-a a fost contestată, este ea ”fără noimă”?
C.S.: Mda, nu e lesne de înțeles, dar nu e fără noimă. Era momentul critic al seriei. Știți că o minune ține doar trei zile. Eu voiam să continue. Trebuia să forțez nota. Am dat lucrurile pe față. Șocul este că cititorul abia acum începe să se întrebe dacă ea există cu adevărat, sau e doar o închipuire. E singura parte care pune la îndoială existența ei reală. Și poate de asta n-a plăcut. Nu are chip. Oamenilor nu le place asta. Nu se mai încadra în tiparul așteptat. Pentru serie a fost, însă, benefic. Toți se întrebau, acum ce va mai fi? Au fost însă, și din cei cărora le-a plăcut.
R.: Ajungem la partea a V-a. În partea a V-a ea vine în sfârșit. Sunt acolo câteva gesturi limpezi. Ce înseamnă „apoi piersicile se vor rostogoli”?
C.S.: N-ați înțeles? Este desăvârșirea momentului de intimitate dintre cei doi. Când nu-ți mai pasă de nimic și chiar poți să răstorni totul din jur, fără să realizezi asta. Este acel moment văzut din punctul de vedere al piersicilor.
R.: Deci piersicile, măcar, există.
C.S.: O, da! Piersicile au existat dintotdeauna.
R.: La partea a șasea nici o reacție.
C.S.: Da, am văzut. Un prieten foarte apropiat mi-a timis un SMS: Ce te faci?, toată lumea te-a citit, dar n-ai nici un comentariu. I-am spus: au rămas muți.
R.: Și acum întrebările cu adevărat grele: Ce a însemnat pentru dumneavoastră fata din livadă?
C.S.: M-a adus la viață pentru o clipă. Extraordinară senzație! Să ieși la lumină! Așa cum a spus ea, m-a salvat. O să-mi lipsească.
R.: Sunteți fericit pentru fata asta?
C.S.: Da, senzația aceea... i-am dat viață și ea mi-a dat viață mie. Mi-a adus o stare de beatitudine, de bucurie de a scrie, să te simți cu adevărat creator, dar și de a aștepta cu înfrigurare ceea ce va urma. Așteptam curios următorul episod, așteptam să simt încotro o va lua, ca să pot scrie, să pot vedea ce va fi, și venea întotdeauna. M-a făcut fericit prin simplul fapt al existenței ei.
R.: Deci e reală!
C.S.: Nu am spus asta.
R.: Mulți au văzut și ”Cântec pentru o chemare nerăspunsă” ca făcând parte din seria fetei din livadă.
C.S.: Hm! Face parte din experiența acelui timp, e definitorie această experiență paralelă, dar nu are legătură cu subiectul prozei. Cheia e acolo în subtitlu: ”Fardad”.
R.: Ce înseamnă ”Fardad”?
C.S.: E un cuvânt foarte drag mie, dintr-o limba foarte veche. Atât vă spun.
R.: Va reveni fata din livadă? Nu a murit, doar a plecat.
C.S.: Asta nu știu. Se spune că avantajul de a fi scriitor este acela că poți să faci orice cu personajele tale. O poți face să se întoarcă. Eu, însă, nu pot face așa ceva cu personajele mele, ar însemna să le constrâng. Nu sunt decât o marionetă în mâinile lor, nu sunt decât martorul poveștilor lor. Ele în imaginație sunt reale și în realitate sunt imaginare, dar au întotdeauna identitate și voință de sine stătătoare. Deci nu știu dacă va reveni, îmi pare și mie rău că nu pot să vă răspund la această întrebare. Eu sunt primul care ar dori să știe răspunsul. Nu știu ce va face, dar dacă aflu, poate o să vă spun.
R.: Deci e un personaj real? Imaginar? Cine este ea? Hai spuneți-ne, nu ne mai fierbeți!
C.S.: Ei, ați ajuns și aici! Vedeți?, nu puneți problema corect nici acum. Cum să vă răspund atunci? Nu știu, numai ea știe să vă spună, iar mie nu mi-a spus nimic.
R.: Zâmbiți?
R.: Dacă vom reuși să-i luăm și ei un interviu, o să-l citiți?
C.S.: Bineînțeles că da, aștept cu cea mai mare nerăbdare să văd ce o să vă spună. Totul e să găsiți modalitatea de a sta de vorbă cu ea.