Personaje:


Păpușarul
Mama
Tatăl
Prietenul
Fata
Colegul
Colega
Păpușa iubită
Păpușa mamă
Păpușa tată
Păpușa prieten
Păpușa coleg
Păpușa colegă
Artistul
Scena 1 – prezent

În sala de spectacol, pe deasupra scaunelor, a culoarelor de trecere spre scaune, a întregii săli, stau atârnate bucăți imense de pânză, ca într-un pat cu baldachin, astfel încât să acopere întreaga sală. O “sferă de lumini” plimbă puncte de lumină lent prin sală, imitând pene plutitoare. Melodie lentă de fundal. Când publicul este așezat, intră păpușarul.


Păpușarul: V-ați așezat? Stați bine? Vă place...? bine... e bine... nouă ne place să fie bine. Vrem să fie cât mai bine... nu-i așa? Vouă nu asta vă place? Să fie cât mai bine? Să vă fie cât mai bine? Tu! În seara asta vei uita de faptul că acasă te așteaptă cineva. Nu te așteaptă nimeni. Așa că poți începe să uiți. Tu! Am să aștept să te oprești din ce făceai pentru că se pare că n-ai înțeles. Nu cunoști persoana din dreapta ta! Nu cunoști pe nimeni. Încetează să vorbești atâta timp cât nu știi cu cine vorbești! Nu greși! Tu! Ai să închizi telefonul, ai să uiți la ce servește un telefon și ai să m-asculți! Îți va fi mai bine! Tu! Oricum ești singură! Poate doar acum, poate în general... dar asta o să te ajute să mă înțelegi. Nici pe tine nu te așteaptă nimeni acasă! Sunteți aici! E primul vostru moment de sinceritate pe seara asta! Profitați de el! înțelegeți! Nu aveți pe nimeni acasă! Vă aveți doar pe voi. Aici. Punct. Credeți-mă... știu foarte bine ce vorbesc. Dacă ați fi avut pe cineva, acum ați fi plâns. Nu plângeți. Nimeni nu plânge pe nimeni. în cel mai fericit caz, am ajuns să ne plângem pe noi... și asta e o realizare...
Oameni? Gândiți-vă bine! Cât de mult depindeți de ei? Câți dintre voi nu au avut măcar odată intenția de a pleca și a lăsa totul? Acolo vă gândeați la voi! Și foarte bine! Sunteți cei mai buni prieteni ai voștri. Profitați de asta! Așa veți rămâne! Eu știu! Oamenii... niște târfe de lux... sunt scumpi, sunt greu de atins... sunt parșivi, și când ai impresia că îi iubești, că nu poți trăi fără ei te trezești cu o palmă... nu ai voie să-i iubești! Și eu am iubit! Și eu am vrut să îi cunosc. Pe toți. Am vrut să simt tot ce poate simți un om alături de un alt om! Putoare! Cu asta m-am ales! Uite... miros! Dar nu de asta sunt singur... nu eu am ales asta. Cum nici voi nu vă imaginați că ați putea fi singuri. Crud, nu? Să ajungi să iubești atât de tare, să respiri atât de adânc, să îmbrățișezi atât de frecvent și la întâmplare... încât să deranjeze. M-au făcut nebun! Pentru că am vrut să-i cunosc. Pentru că i-am iubit! Asta e... oi fi eu nebun... (pe strigăt, gen prezentator tv) dar sunt nebun în lumea mea!

Apar toate păpușile, la un pocnit din degete. Păpușarul se retrage printre ele, râzând, mergând cu spatele, ca un zeu.


Scena 2 – prezent

Păpușile apar pentru prima dată. Păpușa mamă, păpușa tată, păpușa iubită, păpușa prieten, păpușa coleg, păpușa colegă. O coregrafie în care fiecare este prezentată într-un mod sugestiv, în funcție de persoana reală din care este inspirată.
Odată încheiată scena, păpușile rămân nemișcate, în locuri aleatori, mai mult sau mai puțin pe marginea scenei. Pe durata scenei următoare devin statui.


Scena 3 – trecut

Apar Colegul și Colega cu câte un pahar cu cafea în mână, alături de păpușar, în vremea în care lucra și el într-un birou.

Colega: (evazivă) ne cunoaștem?
Păpușarul: (neintersat)Nu.
Colega: Ai vrea?
Păpușarul: Nu.
Colega: Deci nu ne cunoaștem...
Păpușarul: Nu.
Colega: De ce oare?
Păpușarul: (pasiv) De ce nu ne cunoaștem?!
Colega: Da! De ce oare nu ne cunoaștem? Trecem în fiecare zi unul pe lângă celălalt, ne cumpărăm cafeaua de la același dozator... și cu toate astea n-am schimbat nicio vorbă de când lucrăm...
Colegul: Nu-i place să fie deranjat... asta se vede
Păpușarul: Se vede? Se vede că nu-mi place să fiu deranjat?
Colegul: (indignat) Da, se vede! Și nu pot să nu mă întreb de ce. De ce nu-ți place să fi deranjat?
Colega: Aș spune că are anumite probleme... dar n-o fac.
Colegul: Și eu aș cam spune… dar n-o fac!
Păpușarul: (către Colegă) Știi dumneata ceva despre mine?
Colega: Nu.
Păpușarul: Păi atunci?
Colegul: Nu poți să spui că nu a încercat!
Colega: (mormăind) Eu l-am întrebat frumos dacă ne cunoaștem... că deh... era și el aici... cumpărăm și noi un pahar de cafea… ca în fiecare zi.. mi-am zis să mai schimbăm o vorbă...
Păpușarul: Să mai schimbăm o vorbă?
Colegul: Așa a zis... să mai schimbați o vorbă...
Păpușarul: Și nu crezi că dacă era să schimbăm o vorbă... am fi făcut-o în urmă cu doi ani de zile? Nu crezi că în ăștia doi ani, timp în care am trecut zilnic unul pe lângă altul, am fi putut să ne cunoaștem... dacă era cazul?
Colega: Păi nu ai spus nimic!
Păpușarul: Vezi, asta nu înțeleg eu! De ce, dacă omul are motivele lui și eventual o zi proastă și nu are chef de vorbe, de ce nu poate celălalt să înțeleagă sau dacă tot are chef de vorbe, să vorbească? De ce trebuie ca cel care nu spune nimic să fie cel vinovat? Eu asta nu înțeleg! Dacă eu nu am spus nimic, puteai să o faci dumneata! Însă nici dumneata nu ai făcut-o! Așa că dacă cineva ar trebui să se simtă vinovat, acela ai putea fi la fel de bine dumneata!
Colega: Sau dumneata!
Păpușarul: Sau eu! Doar că eu nu aveam chef!
Colegul: Da... el nu avea chef... la fel ca și astăzi!
Păpușarul: Exact! La fel ca și astăzi! Și asta nu mă face să mă simt vinovat cu nimic! Am ales să nu am chef să vorbesc! Am dreptul!
Colega: categoric!
Colegul: (către Colega) Sigur că are!
Păpușarul: Așa că nu văd care e problema!
Colega: Ei, n-ar fi nicio problemă... doar că noi nu știm de ce!
Colegul: Da. Nu știm.
Păpușarul: De ce?
Colega: Nu știm de ce încă vorbim dacă dumneata nu ai chef... e cea mai lungă conversație pe care am avut-o de doi ani încoace!
Colegul: Singura...
Colega: Și totuși, dumneata nu ai chef!
Păpușarul: Nu am chef!
Colegul: Știm. Se vede!
Colega: Și totuși. Nu pot să nu mă întreb de ce nu ai dumneata niciodată chef...
Colegul: Nici eu!
Colega: Nu pot să mă abțin!
Colegul: Ce-o fi atât de solicitant în viața dumnealui, de nu are niciodată chef?
Colega: Ce poate să îl sâcâie atât de tare încât să nu poată schimba o vorbă cu colegii lui?
Colegul: Ce o fi făcând dumnealui atât de important acolo, pe scaunul lui încât să prefere să-și bea cafeaua de unul singur...
Colega: Și să ignore ceilalți colegi!
Colegul: Eu asta nu pricep!
Colega: Nu pricep!
Păpușarul: Vi se pare normal?
Colega: Ce…
Colegul: ...anume?
Păpușarul: Vi se pare normal să vorbesc cu toate că nu am nimic deosebit de spus?
Colega: Ei…
Colegul: …
Păpușarul: Vi se pare atât de necesar să “schimb o vorbă” cu toate că nu am nimic deosebit de spus și tot ce aș spune ar fi de o banalitate atât de deranjantă încât ar îngheța orice conversație…
Colega: Noi nu suntem banali!
Colegul: Nu suntem!
Păpușarul: Păi nici nu am spus asta!
Colega: Cum îți permiți?
Colegul: Să insinuezi că am fi banali!?
Păpușarul: Eu vorbeam strict despre…
Colega: Da, da, da! Noi! Noi încercam să fim amabili…
Colegul: Să facem conversație…
Colega: Să fim colegi buni…
Colegul: Că vorba aia…
Colega: Să nu fim ignoranți…
Colegul: Că vorba aia…
Colega: Să fim prieteni…
Colegul: La nevoie ne cunoaștem!
Colega: ?
Colegul: Era vorba aia…
Colega: Și dumneata?
Colegul: Dumnealui…
Păpușarul: Eu chiar despre asta vorbeam! De ce? De ce să fiți toate astea, când nu e nevoie!
Colega: (revoltat) Extraordinar!
Colegul: Nu se poate!
Păpușarul: (din ce în ce mai enervat) De ce să vă forțați când și eu și dumneata și dumneata știm că e vorba doar de o pauză nenorocită de cafea, de 10 minute afurisite în care, pe lângă faptul că sunt puține în comparație cu restul zilei, mai tre` să ne și întrebăm ce-o să mai spuna x, sau ce glumă proastă o să mai facă y. nu e de-ajuns că avem oricum gândurile noastre, mai tre` să ne preocupăm și de probleme de complezență!
Colega: Ei, așa ceva!
Colegul: Niciodată!
Colega: Să mai încerci să fii politicos!
Păpușarul: Tocmai! De ce e politicos să vorbești cu un străin, zece minute pe zi, despre nimic? De ce e politicos să ajungi într-o competiție cu celălalt doar pentru că aveți puncte de vedere diferite, pe care de-altfel nici nu te-ai oferit să le expui, ci ți-au fost cerute?! Cum faceți voi acum!
Colega: Ei, așa ceva…
Colegul: Niciodată!

Păpușarul pleacă. Colega și Colegul rămân singuri. Se privesc scurt, încep să se certe unul cu celălalt, cuvinte neînțelese. Heblu. Cei doi ies.


Scena 4 – fără timp

Moment improvizație. Apare artistul cu o vioară în mână. Pe parcursul piesei, se va folosi acest personaj ca și contrapunct.


Scena 5 – trecut

Același decor. Păpușile sunt încă în scenă în poziții fixe. Mama se învârte agale prin spațiu ca și cum ar căuta ceva, fără rezultat. Tatăl stă la o masă goală, mormăind ceva neînțeles și lovind ocazional masa cu pumnul, pentru a fi băgat în seamă.

Tatăl: (morocănos) Să-l ia dracu de dobitoc!
Mama: (umilă) Hai, te rog eu calmează-te…
Tatăl: Știi cine? Dracu! Dracu să-l ia de nenorocit!
Mama: Uite, e gata și masa… am gătit toată ziua… cu toate că a fost iarăși o căldură… știi nu? Știi că a fost foarte cald azi?
Tatăl: S-o ia dracu și pe căldură!
Mama: Da… a fost atât de cald că a trebuit să deschid încă un geam… și asta știi ce înseamnă… înseamnă curent… astăzi s-a făcut din nou curent!
Tatăl: Dracu să-l ia de curent!
Mama: Dar am gătit! Da, da… am gătit toată ziua… Hai, nu vrei să mănânci!
Tatăl: S-o ia dracu și pe… bine, hai… pune masa!

(Mama îi aduce o pungă cu un hamburgher, cheesburger, shaorma, gyros… după buget, împachetat în staniol)

Tatăl: De mama dracului mai e și asta?
Mama: E cina… nu-ți place?
Tatăl: (își măsoară cuvintele) Gătești bine, ți-am spus? Þi-am spus până acum că gătești bine?
Mama: Ei…
Tatăl: Nu, nu… să nu ne fofilăm… când un lucru e bine făcut, trebuie complimentat, altfel se alterează din nesiguranța reușitei și a doua oară sigur va fi schimbat! Gătești bine!
Mama: …mulțumesc…
Tatăl: (mestecând o bucată de staniol) Să-l ia dracu de staniol! Aduce a fier! Nu-mi place deloc! Deloc nu-mi place!

(intră Băiatul)

Păpușarul: Am ajuns…
Tatăl: (către Păpușar) Þie-ți place staniolul?
Păpușarul: Staniolul?
Tatăl: Da, staniolul, fir-ar să fie! Nu pot să-l sufăr!
Mama: Dă-l și tu la o parte…
Tatăl: Dacă ar fi după mine staniolul ar fi un metal… și nu staniol! Ar fi metal și atât! Să facă mașini din el! Sau avioane că e ușor! Dar să nu-l mai văd în mâncarea mea!
Păpușarul: (oarecum surprins) Ai avut o zi proastă?
Tatăl: (ignorându-l, către Mama) Știi ce fac ăștia? Schimbă totul! Nimic nu lasă cum era! Uite covrigii, de pildă! Covrigii aveau și ei o formă… optu` ăla! Acum sunt rotunzi! Unde-ai mai pomenit covrigi rotunzi? Sunt zero! Erau opt, acum sunt zero!
Mama: Și-ăia sunt buni, eu i-am gustat…
Păpușarul: Da, și au crusta aia lucioasă… sunt mai crocanți, dar au un gust atât de…
Tatăl: (îl întrerupe) și portocalele!
Păpușarul: Portocalele?
Tatăl: Cine dracu le-a mai făcut și pe alea roz?
Păpușarul: Grapefruit-ul?
Tatăl: (indignat) Ce? Știai de asta? Dracu să le ia de portocale roz! Dracu să-i ia de savanți!
Mama: Fără ei, n-ai avea de lucru…
Tatăl: Lucru? N-aș avea de lucru?
Mama: Zic și eu… lucrați mână-n mână…
Tatăl: Îți spun eu cum lucrăm! Lucrăm noi și ei ne sabotează! Ne sabotează nenorociții!
Mama: Nu începe…
Tatăl: Cine? (sie-și) Cine? Noi! Noi tăiem lemnul așa cum se taie! Băiatule!
Păpușarul: Da?
Tatăl: Știi pe ce mâncăm?
Mama: Nu la masă, te rog!
Tatăl: (strigă) Femeie! (către el) Știi sau nu?
Păpușarul: Pe ce?
Tatăl: Pe munca mea! Am transpirat pe masa asta! De-aia nu crapă! De-aia! De-aia rezistă! Dracu să-i ia de savanți! Tre` să transpiri pe o bucată de lemn, dacă vrei să-i dai viață! Să transpiri! Mașinile alea transpiră? Nu! (sie-și) Ce? Nu transpiră! Numai ulei! Dracu să-l ia de miros! Nu suport mirosul de ulei!
Mama: Þi se răcește mâncarea…
Tatăl: Foarte bine! (sie-și) Ce? Mănânc! Mă lași?
Mama: (către băiat) Hai să-ți aduc și ție mâncarea…
Păpușarul: Eu nu mănânc… nu mi-e foame… am trecut doar pe-aici să vă văd… să văd ce mai faceți…
Mama: Trebe să mănânci un pic măcar… hai, uite, îți pun de la mine, că știi că nu mănânc tot…
Tatăl: Îl răsfeți! Așa îl răsfeți, o să ajungă un pierde-vară!
Păpușarul: Tati… eu lucrez… am locuință…
Tatăl: Dracu să le ia de filtre! Cea mai proastă cafea! Cine naiba a cumpărat cafetiera aia?
Mama: Þi-am luat-o de Crăciun…
Tatăl: Știu! Și eu ce ți-am luat?
Păpușarul: I-ai luat portocale, cum faci mereu…
Tatăl: Þi-au plăcut nu? Foarte reușite portocalele!
Mama: Da, au fost bune…
Păpușarul: Bine, eu am să plec… trebe s-ajung la servici imediat…
Tatăl: Ce? Pleci?
Mama: Are de ajuns la lucru
Tatăl: Foarte bine! Þine ochii deschiși de data asta! Să nu te prind că-mi vii concediat!
Păpușarul: N-o să fiu concediat tată… lucrez de doi ani acolo…
Mama: E un serviciu bun… câștigă bine…
Păpușarul: (căzut pe gânduri) Da… (se-ndreaptă încet spre ușă)
Tatăl: (către ea) Ei? Ce mai stai? Mi se răcește mâncarea!
Mama: (obosită de același joc) Mâncarea e în fața ta!
Tatăl: (se sperie) Să-l ia dracu de staniol! Știi ce aș face eu cu staniolul? …
Mama: Mașini…
Tatăl: Avioane! Am mai vorbit?
Mama: Am mai vorbit…
Tatăl: Lua-le-ar dracu de filtre…
Mama: Am mai vorbit…
Tatăl: (speriat, își caută conversația) Știi… știi că au făcut ăștia portocale roz? Știi?
Mama: Portocale roz zici…
Tatăl: Da, le zice grapefruit! Portocale roz! Să-i ia naiba de savanți!
Păpușarul: (după ce își culege gândurile) Bine, v-am pupat. Aveți grijă de voi!
Tatăl: Pleci?
Mama: Merge la lucru…
Tatăl: În sfârșit! Era și timpul… nu poate sta toată viața cu noi…
Mama: …
Tatăl: E curent! Nu simți că e curent? Pe mine mă trage curentul… ai gătit azi, nu?
Mama: Am gătit…


Scena 6 – prezent

Heblu. Fond muzical puternic. Apar păpușile, șoptind ceva, neclintite... încep să se miște una spre cealaltă, descoperindu-se pentru prima dată ca și ființe gânditoare.


Cântec 1


Scena 7 – prezent

Păpușile se opresc brusc, auzind zgomot. Apare Păpușarul cu o păpușă de cârpe, legată de glezne și de încheieturile mâinilor sale, cu care dansează haotic, împrăștiat, ajungând să o rupă de pe el, păpușa neștiind “dansa”.

Păpușarul: (către păpușa de cârpe) Cârpă! Asta-mi ești? O cârpă? Păi ce
faci? N-ai înțeles nimic din tot ce-am vorbit? Așa-mi trebe! Ar fi fost mai bine să te las! Stai ca muta și nu miști nimic! Nu contează! Data viitoare! Data viitoare o să fie mai bine. Nu fii supărată! Mie-mi trece. Uite, mi-a trecut! Hai, lasă! Totuși, trebuie să știi să dansezi! Să faci și tu ceva, orice... ești singura care nu știe nimic. Nimic. Dar nu contează! Avem timp. Ești încă tânără... hai, gata, gata... nu face nimic... doar că fără să știi să dansezi, sau știu eu... fără să simți ceva... orice, n-ai cum să te apropii de oameni. Ãștia sunt ai dracu`! te prind imediat. Trebuie să fi atentă! Trebuie să-i simți! Nu înțelegi? Pe oameni trebuie să-i simți! Păi eu ce vorbesc aici! (o lovește) `te-ar dracu! (se calmeaza brusc) da, mă ierți! Dar trebuie să știi că am făcut-o numai și numai pentru că te iubesc! Așa să știi! Pe oameni trebuie să-i simți! Să-i simți... (nu primește răspuns) dar ce spun eu? Uite! (caută o fâșie de pânză neagră, o arată păpușii să vadă că nu se vede prin ea, și se leagă la ochi cu ea. Pe momentul respectiv, păpușarul nu vede nimic. Începe să pipăie podeaua, până ajunge în buza scenei, caută o scară, coboară în sală, și merge la primul om pe care îl găsește. Îi pipăie încet forma feței) uite, acum înțelegi? Pe oameni trebuie să-i simți! Așa, ca mine! Niciunul n-o să te ajute! Îți spun eu! Și o să ajungi să-i simți și tu ca mine! Așa! N-o să-ți vorbească nimic! Poate o să te îmbrâncească! Poate o să te scuipe. Niciunul nu te va saluta, pentru simplul fapt că ai vrut să îl simți! Îl vei deranja! Uite! Vezi? (pe momentul respectiv, păpușarul explică toate astea persoanei pe care a găsit-o în public) dumneata, dumneata de ce nu vorbești nimic? Te deranjez? Faptul că vreau să te cunosc, te deranjează? Þi se pare deplasat că vreau să te cunosc? E ceva rău în ceea ce fac? Dacă te-aș vedea într-o zi și aș încerca din nou să mă apropii de tine, m-ai saluta? Sau m-ai scuipa și dumneata? (în funcție de reacția persoanei, păpușarul își va ține monologul, ținând cont de cât de cooperantă e aceasta, în eventulitatea în care persoana iese din sală, păpușarul va improviza pe ideea de a i se fi dovedit punctul de vedere “lumea se ferește într-adevăr de apropiere” și dă persoana în cauză drept exemplu)

Scena se sfârșește când crede păpușarul de cuviință, prin replica “Înțelegi?”dată în mod repetat păpușii de cârpă, după care iese clătinându-se, slăbit, urlând aceeași replică.


Scena 8 – prezent

Păpușile se adună în jurul păpușii de cârpe, o întorc delicat pe toate părțile, o verifică, o iau încet pe umeri și o scot din scenă.


Scena 9 – trecut


Intră Fata. Are un aer pueril și se învârte prin spațiu, fără să aibă vreun scop anume. Păpușarul o surprinde jucându-se cu unul din manechinii săi.

Păpușarul: Ai ajuns?
Fata: Drept să-ți spun nu știu când am plecat de-aici
Păpușarul: … păi și nu ți-e foame?
Fata: Nu.
Păpușarul: Ai vrea să dormi?
Fata: Poate…
Păpușarul: Deci ești obosită…
Fata: Nu. Obosită nu.
Păpușarul: Bine… și acum?
Fata: Acum?
Păpușarul: Ce vrei să facem?
Fata: Te-ai gândit la ceva în mod deosebit?
Păpușarul: Păi… nu. Mă gândeam doar să facem ceva…
Fata: Eu una, aș sta.
Păpușarul: Vrei să stăm…
Fata: Da… aș cam sta…
Păpușarul: Păi nu spuneai că până acum nu te-ai mișcat de-aici?
Fata: Spuneam. Dar aș mai sta.
Păpușarul: Și nu vrei să mergem undeva? Să ne plimbăm? Nu vrei să ne mai uităm la oameni pe stradă și să ghicim unde lucrează fiecare?
Fata: Aș mai sta…
Păpușarul: Ai mai sta…
Fata: Da.
Păpușarul: …
Fata: …
Păpușarul: Spune-mi, tu nu tânjești?
Fata: ... nu
Păpușarul: Niciodoată n-ai tânjit după nimic?
Fata: Am dorit. Mai mult de-atât nu. Nu vreau să tânjesc. Aș fi vulnerabilă… așa… nu sunt!
Păpușarul: Dar nu despre asta e vorba! Mi se întâmplă din ce în ce mai des să tânjesc… și nu mă pot abține… (așteaptă o întrebare)
Fata: …
Păpușarul: Da… nu mă pot abține să nu tânjesc… am 29 de ani. Sunt perfect sănătos, am un loc de muncă, am unde să locuiesc, te am pe tine… dar tânjesc!
Fata: Familia?
Păpușarul: Ce e cu familia?
Fata: Nu ai spus nimic de familie. S-ar fi cuvenit să menționezi și familia. Altfel aș putea crede că tânjești după o familie…
Păpușarul: …
Fata: Ei?
Păpușarul: (în piept, indecis și cu inspirații adânci între cuvinte) familia mea… noi… ne avem…(către ea) și atât. Dar nu tânjesc după ei…
Fata: Și atunci?
Păpușarul: Nu știu. Ar fi oarecum ciudat să spun că nu știu după ce tânjesc… dar uite că nu știu… mă simt doar foarte gol, din nu știu ce motiv… și ceva mă face să cred că acest gol l-aș putea umple cu un sentiment… că l-aș putea umple uite-așa! Din zbor. Că nu ar fi cine știe ce să mă simt complet. Că nu aș mai tânji, apoi. Dar uite că tânjesc. Mi-e teamă să nu greșesc și mai rău, mi-e teamă să nu tânjesc doar de dragul de a tânji, mai grav… mi-e teamă să nu tânjesc după a tânji.
Fata: (uitându-se la unghii) una e roșie, una e neagră… ai văzut?
Păpușarul: Asta e! poate că asta mă face să tânjesc! E logic. Odată ce mi-aș da seama de ce tânjesc, m-aș concentra spre a-mi satisface pornirile, și nu aș mai tânjii, pe când așa… pot să o fac în continuu… pentru că asta e…
Fata: (aceleași unghii) Și una e mai lungă, vezi?
Păpușarul: Tânjesc după sentimentul de a tânjii!
Fata: (privindu-l mirată în gol) Așa-i că-ți plac unghiile mele?
Păpușarul: (precipitat) da, da, da! Sigur că asta e! e perfect așa! Lumea nu mai tânjește! Sau dacă o face, o face doar de dragul unei stări… și gata! Tânjește un minut, după care se oprește și își continuă viața… (nedumerit) tu ai tânjit vreodată, așa… încât să simți că trăiești doar pentru asta? ai simțit vreodată că te poți lega atât de puternic de o frunză, încât dacă acea frunză ar îngălbenii, odată cu ea ai murii și tu? Te-ai uitat vreodată atentă la o vitrină? Așa… atât de mult încât să fii ocolită în orele de vârf?
Fata: …
Păpușarul: Nu înțelegi?! Uite! Stâlpul ăla! Luminează, da?
Fata: Slăbuț…
Păpușarul: Dar luminează! E viu sau e mort?
Fata: Nu mai ești comic deloc…
Păpușarul: (agitat) încearcă să mă asculți, te rog! E viu! Și știi de ce?
Fata: …
Păpușarul: E viu pentru că ne ține pe noi în viață! Tot ce e aici, acum, ne ține în viață!
Fata: Devii obositor…
Păpușarul: (enervat și oarecum violent) Lua-o-ar naiba de treabă! Cum poți să fi atât de moartă? Cum poți să treci pe lângă toate astea și să nu te miri? Þi-e teamă de reacții? Þi-e teamă de reacția ta? Sau chiar nu înțelegi ce spun? Nimic din tot ce e aici nu e întâmplător! Nimic! Până și stâlpul ăsta are o legătură cu faptul că trăim! Noi l-am pus aici. Și el ne mulțumește! (încet încet se pierde) așa cum știe! Stâlpul ăsta ne mulțumește că e aici! Ne luminează! Noi stăm la lumina lui și discutăm nimicuri. Dăm cu piciorul în cutii goale de suc și ne uităm la ceas, sperând să treacă timpul și uităm de tot! în ritmul ăsta o să înnebunim! Ascultă-mă!
Fata: (vizibil afectată) Mă sperii…
Păpușarul: Te speriu? E bine! Înseamnă că simți ceva! Trăiești! Până acum erai moartă! A fost nevoie de un rahat de stâlp să te trezești? Ești chiar atât de pierdută și tu încât nu mai vezi nimic din ceea ce contează! Normal că stâlpul ăla e mort! Ce, mă crezi nebun? E viu doar dacă noi îl apreciem! (urlă) e un stâlp! Ce dracu să apreciezi la el, dacă nu pe tine însăți? Viața ta! Asta poți aprecia la el! Îți apreciezi viața, tâmpito! În stâlpul ăla, în căcatul ăsta de cutie de suc, în banca asta, în frunze, în tot! (urlă silabisit) E vorba de viață!
Fata: (plânge)
Păpușarul: (calm și oarecum nedumerit) E vorba de viață… de viață e vorba… nu poți să treci pe lângă ea… eu tocmai plecam… că e târziu și… trebe să ajung la… e… e târziu… ar trebui să plec…
Fata: (rămâne plângând)


Heblu


Scena 10 – prezent

Fond muzical sonor. Odată cu lumina, se văd în scenă păpușile aranjând spațiul păpușarului pentru ziua acestuia. Aceleași mișcări fixe, o atitudine puțin mai pregnantă la fiecare dintre ele. Odată terminată decorarea spațiului, păpușile își reiau locurile în scenă. Intră păpușarul vesel.

Cantec 2


Scena 11 – prezent

Păpușarul ocupă un loc central. Adoptă un zâmbet forțat și foarte larg. Așteaptă. Așteaptă mult. Începe să se autoconvingă că nu e singur.

Păpușarul: Lumea va veni!
Păpușile în cor: Va veni...
Păpușarul: E ziua mea
Păpușile în cor: E ziua ta
Păpușarul: Lumea mea e mare
Păpușile în cor: Lumea lui...
Păpușarul: Lumea mea e vie...
Păpușile în cor: Suntem vii!
Păpușarul: Lumea mea simte
Păpușile în cor: (zâmbind malefic) simțim!
Păpușarul: Iubește!
Păpușile în cor: Iubim!
Păpușarul: Trăiește!
Păpușile în cor: ...
Păpușarul: De ziua mea... lumea capătă un nou înțeles. Învață ceva. De la
mine... nu-i așa? Fac bine, nu-i așa! Ar trebui să fiu oprit din loc în loc să mi se mulțumească! (uneia dintre păpuși) mulțumește-mi!
Păpușa: Mulțumesc...
Păpușarul: (păpușii iubite) Iubește-mă! (păpușa îl sărută, apropiindu-se de
el cu aceleași mișcări fixe) mda... (către păpușa mamă) încălzește-mă, mamă! (la fel, păpușa îl imbrățișează)... tată! Spune-mi ceva! (păpușa tată mormăie neînțeles. Păpușarul devine din ce în ce mai conștient de ce se întâmplă de fapt) așa? (către păpușile colegi) voi... cereți-mi să vorbesc! (păpușile rămân neclinitite) Dobitocilor! (reia traseul, aceleași replici, starea i se amplifică, de câteva ori, până aude soneria. Rămâne nemișcat)


Scena 11 – prezent

Păpușal îl primește în casă pe prietenul său cel mai bun.

Prieten: Păi bine măi, mă ții atâta afară?
Păpușarul: Scuze, am avut niște probleme, prin casă…
(suspect) probleme? Mai sunt? …Nu mai sunt… Bine! Pentru ce am venit… dragul meu…
Păpușarul: Te ascult…
Prieten: Dragul meu, în primul și-n primul rând… spune-mi: cum o mai duci…
Păpușarul: Păi vezi și tu… sunt… bine… e ziua mea astăzi și sunt…bine…
(sie-și) Mda… Așa, e ziua ta astăzi și tu ești bine…(lungit).
Păpușarul: E, îți dai seama că s-ar putea și mai bine…
Prieten: (repezit) și pentru asta am venit!
Păpușarul: Nu, nu te mai obosi… nu ies!
Prieten: Dragul meu, nu te-ai săturat de păpușile astea, de camera asta în care n-a intrat soarele de zeci de ani? Nu te-ai săturat să vorbești de unul singur?
Păpușarul: Cum să vorbesc singur? (râde forțat) Vorbesc cu ele!
Prieten: (sec) Vorbești cu ele…
Păpușarul: Da! Uite, am să-ți demonstrez! (către una din păpuși) Tu, vino-ncoace (păpușile stau nemișcate) Am spus să vii încoace! (către prieten) Trebuie să fie ceva… s-or fi supărat… (către una din păpuși) Haide puțin, vreau doar să te-ntreb ceva… nu se va-ntâmpla nimic, vreau doar să vii două secunde…
Prieten: Aha…
Păpușarul: Păi s-au supărat!
Prieten: Așa, și de ce crezi că s-au supărat?
Păpușarul: Eu știu…
Prieten: Hai să-ncercăm o teorie!
Păpușarul: O teorie?
Prieten: Ascultă-mă! Hai să zicem… că ele s-au supărat, pentru că tu te-ai supărat?
Păpușarul: (vehement) e, asta e culmea! Să fiu supărat de ziua mea! Mi-e bine!
Prieten: Te-a vizitat cineva azi… de ziua ta?
Păpușarul: (hotărât) Da!
Prieten: Da… cine?
Păpușarul: E, ce mai contează… m-a vizitat și gata!
Prieten: Sunteți certați în continuare să-nțeleg…
Păpușarul: Cum să fim certați? Totul e bine! De fapt nici nu știi despre cine e vorba!
Prieten: Și-acum e dezamăgit de tine?
Păpușarul: De ce-ar fi dezamăgit de mine?
Prieten: Eu știu… întreb doar!
Păpușarul: Nu e! Stai puțin! Despre cine vorbim?
Prieten: Tatăl tău!
Păpușarul: De unde știi?
Prieten: În fiecare an de ziua ta, vin la tine și te găsesc în aceeași stare! În fiecare an, culmea, ajung exact după vizita anuală a tatălui tău! Nu ți se pare puțin ciudat?
Păpușarul: Păi…
Prieten: Și nu ți se pare că e destul?
Păpușarul: Dar…
Prieten: Asta spuneam și eu. E destul!
Păpușarul: Bine, eu…
Prieten: Ce e mult, e mult!
Păpușarul: E…
Prieten: Da! E foarte frumos afară! E extraordinar!
Păpușarul: (abătut) și aici e frumos!
Prieten: Afară bate un vânt plăcut… arde un soare calm… cântă păsările astea… ceva de poveste!
Păpușarul: Știu cum e! am fost și eu afară!
Prieten: Și nu ți-e dor?
Păpușarul: Am fost și eu afară!
Prieten: Cât timp a trecut? Un an? Doi? Zece?
Păpușarul: Am fost și eu afară…
Prieten: Dragul meu, lumea e mare, și plină de oameni! Oamenii sunt oameni doar când sunt între ei! Aici, închis de unul singur, îți pierzi orice speranță de umanitate… ajungi să fii și tu o păpușă!
Păpușarul: (râzând fals) E, cum o să fiu o păpușă! Ele sunt păpuși! Sunt păpușile mele! Uite, de exemplu ea e păpușa pe care o iubesc! Îți place? Da, și mie! Iar ea, e păpușa în care am încredere totală! (șoptit către prieten) poți să-i spui orice… nu spune! Iar ea, ea e păpușa pe care mă descarc! Doar trebuie să mă și descarc, nu? Și tu te descarci!
Prieten: Da, dar eu o fac când situația o cere!
Păpușarul: (urlă) Păi o cere! (către păpușa) Proasto! (râde)… mda… sunt multe păpuși aici! Și fiecare dintre ele are un rost! Doar nu m-oi fi apucat să-mi fac păpuși doar de dragul de-a le avea!
Prieten: Și oamenii?
Păpușarul: Care oameni?
Prieten: Oamenii de afară!
Păpușarul: Păi ce am eu cu ei!
Prieten: Pe ei nu îi poți iubi? Cu ei nu poți vorbi, râde, plânge? Pe ei nu te poți descărca?
Păpușarul: (reticent) Ideea ta fiind?
Prieten: Hai, vino și tu afară! Uite, îți fac cinste cu o masă, la un restaurant frumos, unde este lume multă, lume cu care poți socializa!
Păpușarul: Și de ce-aș face așa?
Prieten: Păi azi, mai mult ca oricând ai un motiv! E ziua ta!
Păpușarul: Și tocmai din cauza asta, rămân acasă! Vreau să îmi petrec ziua de naștere, așa cum îmi place! Acum dacă mă scuzi, mi-e puțin somn…
Prieten: Bine și cum rămâne cu tatăl tău, cu mine?
Păpușarul: Păi ce e cu voi?
Prieten: Eu știu… ne-am cam dori să fii fericit!
Păpușarul: Tatăl meu își dorește să fiu cum vrea el, altfel… iar tu nu îți dorești decât să mă vezi afară! Asta e ideea ta de fericire! Să vezi omu afară! Ce să spun, mare ideal…
Prieten: Nu încercăm decât să te facem mai fericit!
Păpușarul: (ironic) Mulțumesc, drăguț din partea voastră! Acum dacă mă scuzi…
Prieten: (plecând, sie-și) Ce-ai ajuns prietene… să-ți petreci cei mai frumoși ani printre marionete… să nu mai știi ce înseamnă să fii om…
Păpușarul: (urlând) Sunt om!
Prieten: (ieșind ușor) Ai ajuns să iubești, să râzi, să urăști, dar să nu ai nici cea mai mică idee cum e să fii iubit, cum e să se râdă cu tine, cum e să fii urât…
Păpușarul: (urlând dintr-un colț, “intrând” în coșmar) Sunt om!
Prieten: Ai ajuns să dai dragoste și să primești iluzii… ai ajuns să te iubești, să te urăști, să râzi de tine și să te descarci pe tine însuți… ai ajuns o minge care sare continuu prin aceeași cameră goală, lovindu-se de aceeași pereți, care se știe doar pe ea!
Păpușarul: Sunt – om!


Scena 12 – prezent

Păpușarul rămâne nemișcat strigând “Sunt om!” până când păpușile se apropie încet de el, cu aceleași mișcări, și încep să îl mângâie, să îl sărute, să îl îmbrățișeze. Păpușarul ia prima dată păpușa iubită, o trage deoparte, o privește lung, o analizează, o mângăie lasciv, o sărută, începe să se miște ritmic lipit de ea, după care o aruncă deoparte. Păpușa coleg îi întinde o țigară, păpușa colegă i-o aprinde, începe să fumeze, păpușa mamă plânge haotic. Păpușa tată mormăie din ce în ce mai sonor, păpușa prieten se plimbă agitată prin spațiu strigând “Trăiește!” și păpușarul continuă să se miște lipit de păpușa iubită cu gesturi din ce în ce mai erotice! Păpușile colegi încep să râdă, din ce în ce mai tare, șoptindu-și unul altuia cuvinte neînțelese. Totul se accentuează. În momentul de vârf al scenei, dintr-un colț, apar părinții păpușarului, unul lângă celălalt, uitându-se mirați la ceea ce văd. fondul muzical crește. Heblu. Toate păpușile revin în pozițiile inițiale. Muzica rulează în continuare la aceeași intensitate. Lumina. Păpușarul mimează aceleași gesturi pe care le avea cu păpușa iubită, de data aceasta singur și sub privirile părinților săi.


Scena 13 – prezent

Păpușarul: (își observă părinții) Mamă... Tată... eu...ăăă... eu sărbătoream... ziua mea...
Tatăl: Ce mama dracului mai e și asta?
Mama: Lasă-l... sărbătorea...
Păpușarul: E ziua mea, nu?
Tatăl: Și unde sunt baloanele, tortu`... unde mama dracului sunt invitații?
Păpușarul: Păi sunt aici! Uite (se-ndreaptă spre păpușa iubită, apoi spre fiecare dintre păpuși, pe rând), ea e iubita mea, o cunoașteți... și el, el e prietenul meu cel mai bun, tocmai a sosit... ei doi, sunt colegii mei de servici! Þi-am spus doar că lucrez... iar ei, ei sunt părinții mei...?
Tatăl: Cum?
Mama: O, doamne!
Tatăl: Ce-ai spus mă?
Păpușarul: Sunt părinții mei...
Tatăl: Păi și noi cine dracu suntem?
Mama: Lasă... e băiat mare...
Păpușarul: Voi? Ce știți voi face? Ce faceți voi toată ziua? Când ați venit ultima dată să mă-ntrebați de sănătate?
Tatăl: Ieri, mă nenorocitule!
Păpușarul: Ieri? Ha! Ieri nu eram decât eu acasă! Și nimeni altcineva!
Mama: Am fost ieri...

(stop cadru. Flash. Păpușa mamă și păpușa tată joacă părinții lui, în timp ce mama și tatăl lui privesc nedumeriți)

Păpușa tată: Þi-am spus eu, ăștia nu știu ce să mai facă să le meargă lor bine...
Păpușa mamă: Sigur nu vrei să mănânci ceva!
Păpușa tată: Mai lasă-mă femeie!
Păpușarul: (în extaz) așa, așa și acum tu mormăi, ca și cum te-ar deranja ceva
Păpușa tată: Păi mă deranjează... ceva... ce mama dracului mă mai deranjează acum?
Păpușarul: Așa, așa... și acum, tu ștergi colțul mesei, cu toate că sclipește de curat ce e... nu contează... o faci, pentru că nu ești în stare să faci altceva... și ți-e frică... da, da, da! Þi-e frică să faci altceva, pentru că s-ar putea să-ți placă, și atunci nu știi cum vei reacționa... rămâi deci, acolo frecând în timp ce el mormăie... (păpușa tată și păpușa mamă continuă să facă ce li s-a cerut. Păpușa Tată mormăie, păpușa Mamă freacă)
Tatăl: Ce mama dracului e asta?
Păpușarul: (se răstește la tatăl lui) Taci! Să nu te-aud! n-ai fost niciodată aici! Acum taci!
Mama: Am fost ieri... ți-am adus un pulovăr... ți-a plăcut...
Păpușarul: Mamă, te rog nu te băga! La asta te pricepi cel mai bine! Nu încerca nimic!
Tatăl: Ei, drăcia dracului! Asta-mi ești? Nesimțitule!
Păpușarul: Gura tată (păpușa tată se oprește din mormăit) Nu tu! Și tu continuă să freci! Cu ei am treabă! De fapt... nu am nicio treabă... plecați! Plecați dracului din casa mea! Să nu vă mai văd...

(cei doi ies. Păpușarul rămâne în mijlocul camerei sale, iar după plecarea celor doi, se-ndreaptă spre păpuși pentru consolare. Păpușile îl ignoră)

Păpușarul: (către păpușa prieten și apoi pe rând) Ai văzut, ăștia se cred oameni... (râde bolnav. E ignorat) mda... (colegilor de birou) o știți pe aia: două păpuși intră într-un bar? ... (păpușilor părinți) păi ce credeați? C-o să vă las pe voi pentru ei... nici voi nu m-ați... (scuipă disprețuitor. Către păpușa iubită) sărută-mă! (îl ignoră) Târfo!


Scena 14 – prezent

(apare “artistul” cu o vioară în mână)

Păpușarul: Tu cine mama dracului mai ești?
Artistul: Eu?
Păpușarul: Da` cine?
Artistul: Eu știu...
Păpușarul: Păi?
Artistul: A, sunt... cine naiba sunt... sunt un oarecare artist!
Păpușarul: Și ce cauți aici?
Artistul: Aici...
Păpușarul: Da! Ce cauți în casa mea?
Artistul: Păi îmi era puțin sete și mă-ntrebam dacă...
Păpușarul: Vrei apă?
Artistul: Un pahar, dacă se poate...
Păpușarul: Vrei un pahar cu apă...
Artistul: Da...
Păpușarul: Păi ce scrie pe ușa mea? “Ofer apă oricui intră fără să bată, deranjează și e prost îmbrăcat”?
Artistul: Păi nu...
Păpușarul: Păi nu!
Artistul: Atunci plec!
Păpușarul: Stai băi, că glumeam... ce dracu`, nu știi de glumă?
Artistul: (râde împreună cu el)
Păpușarul: (îi aduce un pahar cu apă) așa... ia... și spune-mi... cu ce te ocupi?
Artistul: Eu... cânt...
Păpușarul: Nu zău! La ce?
Artistul: (ține vioara în mână de la bun început. Se uită spre ea)
Păpușarul: aha... și vrei să-mi cânți ceva?
Artistul: Nu știu, dacă vreți...
Păpușarul: Nu, nu cred că vreau...
Artistul: Atunci, vă mulțumesc. Eu trebuie să plec.
Păpușarul: Stai. Trebuie să-ți fac cunoștință cu ceilalți
Artistul: Cu cine?
Păpușarul: Ãștia, mă, ăștia de-aici!
Artistul: Aha...
Păpușarul: Uite! El e prietenul meu, cel mai bun (păpușa prieten, la fel ca toate celelalte păpuși, nu are nicio reacție) salută și tu omu! Ce ți-e greu? Mda... e prost dispus, se pare... nu-i nimic... toți avem zile și zile... ăștia sunt colegii mei de lucru... vor ei să știe tot ce mișcă... or să fie bucuroși că le fac cunoștință cu un om nou... păi salutați și voi, ce mama dracului, nu mai vreți să știți nimic? E, dup-atâta lucru... ei doi sunt părinții mei... mai retrași... și ea... ea e iubita mea! Îți place?
Artistul: E... e drăguță!
Păpușarul: E! într-adevăr!
Artistul: Dar e...
Păpușarul: Ce?
Artistul: E...
Păpușarul: Spune, mă!
Artistul: (se fâstâlcește și dă înapoi) e... drăguță...
Păpușarul: Da, și interesantă!

Păpușarul ia păpușa iubită, o așează la masă și începe să o mângâie, aceasta nu reacționează în niciun fel. Replici neînțelese, ușor aprinse, până ajung să strige unul la celălalt cu rândul, într-o întrecere spre cel mai puternic strigăt. Amândoi strigă cât pot de tare, până când băiatul, din strigătul său, răstoarnă masa, la care stăteau, ia păpușa, o rezemă de un perete și își începe marșul diabolic.


Scena 15 – prezent

Păpușarul: (către artist) E o proastă! Dar tu... tu ești ca mine! Nu trebuie să te iei după ei... au o zi mai proastă... în schimb, mai știu eu pe cineva... Uite, hai să-ți spun: (pocnește din degete, apare mama lui) ea… ea e mama… (râde bolnav) normal că o cunoști! Doar e mama! (râde) Mama mea scumpă, hai, hai mai în față! (în stil TV) Doamnelor și domnilor un rând călduros de aplauze pentru Maaaaaaaamaaaaa! (se aud bocete)… (Scurt și zâmbitor) Ei lua-v-ar dracu, acum o știți! (către mama lui) Mamă, ia un loc, ia un pahar, hai sus paharu` să trăim, mamă! Destul! (pocnește din degete, apare tatăl său) îl vezi? Îl știi, nu? E tata! Să-l primim așadar cum se cuvine, pe omul care niciodată nu știe nimic, dar în același timp știe mai mult decât ești pregătit să aflii… stimată audiență: Taataaaaaaaaaaaa! (alte bocete) Gura! (același joc, apare fata) Uite-o! Uite-o! scumpa de ea! O cunoști, nu-i așa? Îți vorbesc desigur despre fata superficială, iubita mea al naibii de proastă și în același timp drăguță, pe care o plac, dar care mă stoarce de viață cuvânt cu cuvânt! (fata pare speriată) Taci dracu`! Așadar, doamnelor și domnilor, să nu ne mai obosim cu nume, că oricum nu ar conta… vă prezint: faataaaaaaa! (alte bocete, sau murmur… după buget) (același joc, apar cei doi colegi) Aha… uite-I! și premiul pentru cei mai tâmpiți colegi de serviciu, bine intenționați și totuși idioți, fără sorți de izbândă se acordă: colegilor de biroooooou! (grăbit, ca și cum ar fi uitat ceva) Nu, nu, nu! Nu se poate să avem un birou fără, retrasul biroului, fără omul care nu spune niciodată nimic, dar care odată provocat spune tot ce n-au spus ceilalalți în toți anii lucrați împreună… Subsemnatuuuuul (alte gemete… murmur... păpușarul țopăie ca un balerin printre ei) Gura! Mai am 5 minute! (aceleași bocete. Face un pas în spate și le privește aleatoriu) așadar… stimată audiență… avem așa, una bucată mamă spălăcită, una bucată tată senil, una bucată fată moartă, dă-o dracu` și două bucăți colegi care se iau de una bucată bărbat... retras… le amestecăm pe toate și ce obținem? O viață de tot căcatul! (către păpușă) Și tu! Tu, să nu crezi că scapi… Vino-aici! (păpușa începe să se miște normal) îi vezi? Bucură-te! Ei sunt. Cei despre care îți vorbeam! (îi explică băbește) ei, ei erau vii! Sau cel puțin asta cred ei! Tu… tu erai o păpușă… acum ei sunt niște păpuși… și tu ești vie… așa că… dă-i drumu! Fă tot ce mi-ai promis! Trăiește! Asta vroiai, nu? Să trăiești! Ei, acum… trăiește!
Păpușa: Cum?
Păpușarul: Cum?!
Păpușa: Da… cum?
Păpușarul: Adică… trăiești! Așa… te bucuri, te enervezi, ai chef, nu ai chef, mănânci, nu mănânci, vorbești, nu vorbești, știi, nu știi, ești amabilă, ești bădărană, oricum dar trăiește!
Păpușa: Nu pot!
Păpușarul: Așa! Poftim? Nu poți?
Păpușa: Nu. Nu pot.
Păpușarul: Păi, cum nu poți? Ai 7 vieți la dispoziție încearcă-le pe toate. Trăiește oricare dintre ele!
Păpușa: nu pot. Ei trăiesc. Eu nu!
Păpușarul: Păi nu trăiesc. Abia dacă există.. asta numești tu trăit? Asta numești tu viață?
Păpușa: Și eu ce fac?
Păpușarul: Poftim?
Păpușa: Eu, eu cum trăiesc? Sunt o păpușă… vorbești cu mine. Și atât! Nici măcar nu îți răspund! Eu trăiesc mai mult decât ei?
Păpușarul: Bine, dar tu…
Păpușa: Eu nu am cum să trăiesc. N-am făcut-o niciodată. Ei în schimb trăiesc! Mai mult sau mai puțin intens… dar trăiesc… știu și ei toate astea… dar dacă și ei s-ar opri la fel de des să admire viața, în loc să o trăiască… păi atunci n-ar mai trăi deloc… înțelegi? Dacă te oprești la fiecare pas să admiri viața, pierzi viața… ce faci tu nu se cheamă trăit. Iar eu cu-atât mai puțin… sunt o păpușă… vorbești cu mine… vorbești cu o păpușă… și tot tu ești cel care trăiește?


Scena 16 – prezent

Păpușarul rămâne nemișcat. Fond muzical în crescendo. Păpușile încep să îl “ucidă” organizat. Mișcări de rupere a cărnii. Cu fiecare lovitură, păpușile devin mai mobile și păpușarul mai încremenit, ca în final, păpușarul să rămână culcat, ghemuit, iar păpușile să înceapă să se plimbe cât se poate de natural prin spațiu, fără vreo identitate anume, fără să îl observe sau să îl ajute. Intră pe rând părinții lui, prietenul lui și iubita lui, care se repede la el, toți cu cadouri în mână. Păpușarul e nemișcat, fără niciun fel de expresie pe față. Oamenii il plâng, fostele păpuși socializează...



Sfârșit





Martie 2008