-Doi spectatori, singuri la un Piano concerto nr. 1, Ceaikovski. Interpretul reprezintă doar o umbră, vag recogniscibilă, posibil de gen feminin. O discuție aleatorie, pe un fundal mirific, coloristico-sonor.

Spectatorul 1: Visez preludiul închistat, valul privirii mirobolante. Urmăresc apariția viitorul.
Spectatorul 2: Realitatea îmbină contrariul, cântarea candorii calitative. Suntem prezenți.
Interludiu: Piano concerto, prima parte. Supliciul activului, revelația clipei constante.
Spectatorul 2: Revin, construind realitatea prin aripile trecutului. Viitorul e himeră, oamenii doar note muzicale.
Interludiu: Parfumul clipei argintate, aroma notelor muzicale spulberă reveria alintării. Sunt eu, pianista.
Spectatorul 1: Revine! O vezi? Este EA, terifianta apariție, prin culoare, prin sunet, prin noutate. Frica este în noi, dar EA reprezintă leacul.
Spectatorul 2: O văd. E mai mult decât reală, este recviemul apoteozei infinite. Este climaxul opoziției, dar și calmul unei singure dureri ascunse.
Spectatorul 1: Trendul unificat prin sunet și savoare, inima care tresaltă pentru că bucuria vieții este reală. Suntem expresiile unui Nou concret.
Interludiu: Oboseala momentană, clipirea senilă, brațele care nu mai suportă povara geniului. Revenire, revenire, revenire...
Spectatorul 2: O revăd. Este limanul progresului fanatic, rezistența materialului faunistic. Nu va cuprinde întreaga scenă, dar vom fi în cadrul poetic.
Spectatorul 1: O percep printre culorile vagi ale amiezii de vară. Nu pare tristă. Nici măcar nu pare fericită. Sclipirea intrinsecă la interludiul numărul trei părea că mi se adresează, renăscând zâmbetul geniului ei acustic.
Interludiu: Mă calmez, iar vibrațiile concertului circulă prin sângele fierbinte. Rezist pentru încă o notă, și următoarea, și următoarea...
Spectatorul 1: Privirea atrage sunetele. Chipul ei - chintesența unor armonii coloristice variate. Perfecțiune, dar și uitare aparentă. Indiferența trimisă pe plan secund, dar concepută ca atare...
Spectatorul 2: A revenit cu un solo avantajos. Elipsele o completează, refac lacunele trecute. Erupe în mii de exlozii vibratile, armonioase prin candoarea mișcărilor abia percepute.
Spectatorul 1: Da, devine zeița sunetelor, mirajul propriei interpretări. Impresiile nocive nu o ating, reflecțiile imature sunt respinse de zidul perfecțiunii sonore. Este mai mult decât reală. Este...
Interludiu: Pășesc pe norii aparenței fugitive. Suntem partea imaterială a concretului material. Sunt forma dimensiunilor infitezimale. Sunt...
Spectatorul 2: ...Saraswati, dvinitate sonoră prin excelență. O simt. Mă simte. Preia teama, nefericirea, aliajul indiferenței reținute de atâta vreme. Mă cunoaște. Iubește fiecare atom din vibrațiile ei curente.
Spectatorul 1: Fierul încins devine aripă de înger. Barcajul mă trimite spre malul recunoașterii interioare. Am revenit printre cei vii. Am...
Interludiu: ...alungat părțile laterale, colosul simțămintelor negative. Conturez ultima doză acustică pentru un final venerabil.
Spectatorul 2: Se apropie. Alungă resturile degresante, uleioase, subliniind miniaturile fericirii de durată. O trăiesc prin toții porii. Da, este aici, aici...
Spectatorul 1: Măiestrie de durată, percepție infinită a unei acustici de neimaginat. Zeitate devine o simplă denumire injurioasă, este complexitatea epitetelor restrânse. Ne alintă pentru că suntem, pentru simpla existență, pentru aceste gânduri disparate. Suntem vii...
Interludiu: Am ajuns. Pășesc pe câmpiile copilăriei, pe pajiștile bunicilor, în somnul după-amiezilor de vară. Surâd, iar sunetele binefăcătoare îmi purifică pielea, pătrunde în spirit și creează, creează... În cumplitul aparent, tremur pentru finalul care mă învăluie încet, voalat. Știu că apusul văratic al copilăriei nu este unic, dar surprinde mii de sunete percepute doar de Mine, evanescența singularității alcalinizate. Un ropot cutremurător, un zgomot asurzitor. Am murit deja?...

-Concertul se încheiase într-o apoteoză colosală, iar sutele de mii de spectatori aplaudau frenetic. Luminile se aprinseră subit, iar pianista se înroșise, mulțumind cu zeci de mini-proskinesis. Cei doi spectatori dispăruseră. Lumea era a lor. Pianista era reală. Ei doi nu avuseseră niciodată acest statut.