E două dimineața. Sună telefonul. Răspund.
- Alo!
- Nouăzeci și doi, patruzeci și patru, șaptesprezece?
- Nu, zic eu calmă.
- Dar ce număr ai d-ta?
- Da' ce te interesează ce număr am eu? Important e că numărul meu nu e cel pe care îl cauți tu.
- Scuză-mă dacă te-am deranjat.
- Nu face nimic.
- Poate-ți închipui că mie nu mi se întâmplă să fiu deranjat.
- Ba da, îmi închipui, zic eu cu ochii pe jumătate închiși.
- Azi dimineață m-a sunat unul de trei ori să mă întrebe dacă la numărul meu nu e fabrica de șireturi. Există o asemenea fabrică?
- Poate glumea.
- Nu, vorbea foarte serios. Aproape cu disperare. Altul m-a chinuit o lună de zile sunându-mă la ora 7 fix, dimineața, și cerându-mi autoritar: Dă-mi-l pe tovarășul Curcan! Imediat!
- Cred, zic eu adormită, că nu e întotdeauna vina telefoanelor. Unii greșesc din neglijență. Ca d-ta acum.
- Eu?! Păi ce, eu am greșit din neglijență?
- Nu!?
- Nu. Eu am sunat anume. Am format un număr la întâmplare.
- De ce?
- Ca să vorbesc cu cineva. Mă plictiseam.
- Citește o carte.
- Am citit una. Am terminat-o de acum o lună. Altceva e când vorbești cu cineva, cu o persoană vie
- D-le, d-ta ai în apropiere un ceas?
- Ce să am?
- Un ceas. O chestie rotundă, pătrată, ovală sau orice formă vrei cu 12 numere și câteva ace.
- Ace? Și-nțeapă?
- Măi omule, ai așa ceva în preajmă?
- Am o farfurie, dacă la asta te referi!
- E bună și aia. Ai o coajă de pâine?
- Da.
- Rupe-o în 12 bucățele. Sper să știi să numeri!
- Ce?
- Ai rupt?
- Da,
- Da, și acum?
- Așează-le rotund pe farfurie. Ia o furculiță și un cuțit, pune furculița la a doua bucată de pâine și cuțitul la a unsprezecea.
- Da.
- Ei, și acum ascultă. Ce oră este?
- E două firimituri și un cuțit la unșpe'.
- Of. Bine! După ceasul meu e trei fără cinci, patru, trei doi, unu... și-i pun ceasul la receptor. Ceasul sună și închide și eu adorm fericită. Sună telefonul:
- Alo!
- Ai dreptate. E trei!