poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-18 | |
1. Dumnezeu-Pantocrator i-a așezat lumii un temei.
2. Acestui temei i-a spus Rai – o grădină, un ogor, o casă... 3. S-a gândit că din Lumina Sa poate să facă soare, stele, lună. 4. Raiul avea un spațiu mult mai mare ca pământul, cerul. 5. Coexista Raiul în sângele fericirii și iubirii Lui infinite. 6. Aici, în prezentul Său, i-a născut Dumnezeu pe oameni. 7. Eva și Adam s-au trezit împreună. Treimea Sfântă-i veghea : - Cât te schimbi, Doamne, pe fața pământului ! Ce repede ies din Tine, mărețule Tată, operele cunoașterii… Egiptul cu Mesopotamia, India cu civilizația minoică, Israel cu Elada, gândirea presocratică a Asiei Mici cu orfismul din Tracia și Dacia cu Roma – toate le aduni pe fruntea Ta, precum stropii de rouă în palmele noastre ! - Chiar Þie, Unicule Fiu al lui Dumnezeu, Împărate, să ne înfățișăm ca oameni, când ești mai presus decât tot ce-i omenesc ? Tu te rogi mereu, iar noi abia de Te urmărim. Tu, Doamne, vii să ne tămăduiești de prostie, de neștiință. Tu stai în spatele Raiului și ne primești când batem ușor în poartă. Ne iei de mâini, să ne explici… - Ah, Sfinte și preaslăvitule Duh ! Pentru a Te descrie în omnipotența venirii Tale peste noi, nu ne sunt de ajuns simțurile trupului, inima și mintea. În Tine e secretul vieții. Tu reprezinți Pomul echilibrului, șansa de-a iubi pe Tatăl și pe Fiul Său. Din Tine circulă în ființa supremă și-n noi iubirea, fericirea! Egalule în Treime! Egalule între Egali! Timpul mesei era pentru prima pereche un prilej de tandrețe. Se mâncau din priviri, se invitau unul pe altul și începeau să ia cu lingurile zeama din farfurie. Nu își vorbeau, pentru că păsările mâncau semințe, animalele rumegau potolit, iar cele patru râuri se auzeau cum curg spre înalturi, exact ca rugămintea din sufletul lor: voiau ca totul să se prelungească în acest soliloc al armoniei firii întregi. - Tu, Adame, spune-mi o poveste. Sau mai bine cânt-o! – îl implora Eva, căreia Adam îi mulțumea prin cuvintele de laudă pentru bucate: La pragul Evei Din ce iubire-am apărut noi doi și prin ce har iubim, habar nu am… Evă Sânziană, sunt un sărman zmeu ! Nu, nu te depărta, că nu-s primejdios… Venii de pe-un tărâm secret în fugă până la porțile ferecate c-un sfânt blestem, Încât nu le-a clintit niciun voinic sau prinț, atât de greu atârnă apărarea ta ! Aud o voce. Din cosiță floarea-ți sună. Și-ți zăresc petalele mâinilor pe strună. Þi-aș prinde tulpina cântecului când urcă… Știu c-am venit neinvitat și-ascult la ușă. Să nu dai alarmă, că nu te-atac, nu te răpesc! Eu însumi am fugit de zmeii cei din țara rea. Iar dacă la fereastră mă zărești că plâng și-mi mușc plăselele, ghioaga până la mâner, Tot așteptând un Făt-Frumos ce te-ar curta, ca să-mi înfigă trupul dovedit în bătătura ta, Te rog numai atât: nu mă descuraja și lasă-mă să te păzesc ca un cioban ! Isteț, guraliv, lăudăros s-o crede orice Făt-Frumos. Gândește bine, că-ți pierzi cu el puterea îngerească, privirea-ți mândră și pasărea duhului neîncuiat! Păi dacă îi deschizi, într-un final, unui voinic, o să pierzi tot ce-ai strâns deosebit... Voinicul are minte hotărâtă, de ostaș. Te urmărește să-ți taie cosița, cârcotaș ! El vrea să te răpească, nu eu ce te-ocrotesc. Îmi pun și viața chezășie, în pragul tău ceresc. Lasă-mă aici, ca un dragon încremenit, cu aripi și fălci coborâte-n țărâna unui mit. Nu-mi lua această șansă, de-a te-nsoți-n legende, frumoasa și-nțeleapta mea Evă, din visele perene! - Bărbate, chiar îți par eu Sânziana? Nu glumi, confirmă-mi bănuiala! - Nevastă, te numii și eu așa, pentru că la pieptul tău ascult marea… Ai o cochilie în trupu-ți încrustată. Îmi plec urechea, ea tresaltă deschizând o poartă ! - Așa e, Adame. Ai dreptate. O clipă m-am simțit trădată. Cred că Duhul mi-a șoptit sub măr c-ar fi și-o Sânziană, undeva pe-aici. Acum cred că eu pot să devin, iavaș-iavaș, o Sânziană pentru tine, zmeul meu! Dă să te sărut pe gură, frumosule Adam… - Stai așa, mai știu o poveste tristă, o tânguire de la heruvimi citire. - Mă faci curioasă. Să nu-mi spui că-i tot poveste de iubire! - Ba da. Cică odată și odată femeia și bărbatul se mai ceartă! - Ce cuvânt e ăsta? Știu că se ceartă vrăbile. Ori că mârâie puțin tigrii. Când ciugulesc și ei sub pom puțină hrană. Când se-adună bivolii pe pământ ca o familie de țărani, care pe tarla au tot trudit. - Ascultă-mă pe mine, acum, să vezi ce-i zice el, vinovatul, atunci când s-au despărțit subit : Iubire tandră, tu, iubire lină ! Iubire tandră, tu, iubire lină… Orice aș face, nu mă ierți c-am dezertat ! Lașitatea și orgoliul masculin sunt sfetnicii cei mai perfizi… Ei s-au ivit atunci ca din neant. Mă devastează încă… Iubire, femeie translucidă, în care mă zbat inutil să intru ! Te-am abordat cu inima golită de alte ispitiri. În ziua când degustam împreună tartele în dulceață de vișine, apoi biscuiții plini de caramel și nuci... Iubire – cale de-a mă-ntoarce, cum te știu ! Iubire – ram plin de zăpadă, iar tu mă scuturi jos ! Iubire – cerul întunecat devreme, când îl luminezi ? Þi-aș lăsa-n casă gândul pornit către mine. Să fie cazat măcar el în livingul trupului meu – ca să mă inunde de la gard până în pod ! Eu, ostracizat ca prostul, măcar să înot în aceeași apă ca gândul tău primit ca musafir. Pe care l-ai alungat de tot… Iubire – ochii tăi cei mari, ochi de cleștar verde închis ca muntele de har! Sălbatic mă rănești. Cu furtunile. Cu ploaia. Cu tot calmul nopții. Cu ninsoarea. Viața mea se pleacă la picioare, în rafale... Tu ești semnul liniștirii, dus departe. Iubire, din zori și până-n noapte îți scriu continuu. Șoapte. Dar cred că-ți sosesc tăiate, deșirate. Iubire, pat de ghimpi, ce singur mi l-am pregătit! Pe când tu ai îmbobocit! Iubire, gratii, numai gratii fără tine, prin piept mi-am petrecut... Iubire, natură ne’mblânzită a sufletului meu... - Nu mai continua, Adame! Eu cred că i s-a străpuns de tot armura acelui voinic nefericit. L-o fi încolțit tristețea sub pomul cunoașterii, din care n-am gustat nici măcar un pic... - Vezi, Evă Sânziană, să te ferești de-l vezi, și-n somn ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate