Am o stare tare ciudata. Sunt ametit, ingretosat si asta poate din cauza faptului
ca nu m-am odihnit bine azinoapte.
Aseara am fost nevoit datorita unei sigurante
stricate sa pribegesc de unul singur prin Bucuresti. Ce a fost ciudat ar fi ca
in ora aceea jumatate de plimbat, m-am simtit impacat cu mine, cu viata si poate
chiar cu D-zeu. De mult , mult timp nu m-am simtit asa "fericit" strabatand
Bucurestiul. Ma gindeam atunci, la faptul ca, daca doresti intradevar sa intrevezi
o umbra de inutilitate, de nerost ar trebui sa te duci intr-un loc din care
poti observa bine oamenii. Acolo, iti vei da seama de ce D-zeu nu se
plictiseste niciodata, iti vei da seama de prostia ta , de propria
limitare, traind alaturi de asemenea oameni. Ma gindeam, ca fiecare om pe care-l
intilneam ascunde sub protectia unei masti propria lui tragedie, drama daca
vrei. In mintea lor n-am putut sa vad decat vidul ridicat la rang de
existenta. Sunt agatati ,toti, de viata in virtutea unui scop: "acela de a se
incapatina sa fie, sa supravietuiasca." Cum poti sa-l condamni pe D-zeu in
conditiile astea?
Oare de ce nu putem fi fiinte solitare, raportindu-ne mereu la altii. Ne lasam
intoxicati de altii, sau mai bine ii intoxicam noi pe altii din dorinta cronica
de a scapa din ghearele blazarii propriului eu. Chestia ar fi ca suntem
disperati de propria tragedie (comedie) si atunci ne simtim oarecum mai
bine, complacandu-ne chiar daca pt o scurta perioada de timp, in personajele
periferice ale altor filme, scufundate la rindul lor in alte filme. Si ce se-n
timpla dupa aceea? Vom murii zi de zi, vom muri fata de orice dorinta, fata de
orice experienta, fata de trecut! Si-atunci iti propui sa nu aspiri la nimic, sa
te topesti in inertia dulce a delasarii propiului eu, sa-i lasi pe altii sa
viseze la impliniri gaunoase de viermi verticali.