Bunuel... L-a uitat lumea azi...
A uitat-o si pe ea. Viridiana...

Am chiar impresia ca pe ea nu a stiut-o nimeni, niciodata. Cu exceptia acelei adunari oportuniste de la Cannes, cand toti cruzii lumii au plans si apoi au votat o clipa de uitare a bunatatii crestine a Vaticanului militant, ca o iertare trecatoare cat o clipa de mana ridicata la un festival monden. O clipa cedata fortat bunatatii, o palma de aur pe obrazul vanat hidos si ridat al barbariei lumii in sutane... "Palme d'Or"... "Viridiana"...

Catolicii spanioli l-au sustinut pe Franco, un dictator... Bunuel a vrut atunci, in 1960, sa-si regleze conturile cu Cristosii ca niste umbre miscatoare printre zidurile tacute de rusine ale cetatii romane de sub cruci si porumbei.
A reusit... A reusit sa ne arate cu degetul rasplata pioseniei crestine adevarate: un viol. Viridiana e violata de cersetori, tocmai atunci cand voia sa scape de fantasmele murdare ale unchiului ei, un burghez crestin catolic exemplar, un burghez cu un farmec discret care nu-i va ramane strain mai apoi lui Bunuel.
Nu exista scapare prin piosenie asa cum nu exista salvare prin democratie, nu exista viata fara demonii omniprezenti barbariei... exista doar nebunia si delirul castei cu vocea cea mai puternica, a adunarii celei mai numeroase, a adunaturii celei mai convingatoare... Alegatori majoritari intr-o trista pustie morala...


§§§

Aici o sa scriu ceva intre doua paranteze drepte... Nu era obligatoriu, pentru ca sa-mi fi incheiat linistit eseul despre Bunuel si barbaria crestina in filmul "Viridiana", insa chiar acum ma uit la un copil de un an care se gudura la sanul mamei sale nepasatoare de tumultul meu si mi-e rusine sa nu ma-ntreb de ce mi-e teama sa ma-ntreb, ca sa stie toti, de ce mi-e jena sa scriu ca ma-ntreb fara raspuns de mult, de multe, de multi... De aceea ma pun chiar acum sa scriu, intre doua paranteze drepte, ca doua carje ale constiintei mele inca nedoborata de litere, urmatoarele:

[ Aici ar fi trebuit sa fie tratata cruzimea unui popor barbar, care se crede si azi crestin, crestin ortodox, undeva in centrul Europei, la poalele Sfinxului, langa oasele luminande de fosfor ale lui Zamolxes, la un pas de taisul ucigas al sabiei care l-a ucis pe Burebista, la periferia celei mai infloritoare cetati antice care a fost Histria, la gurile inchise ale marii la Sinoe, in aburii guralivi de pelicani ai gurilor larg deschise ale Dunarii, sub pietrele de la Posada, la umbra cusmei lui Stefan cel sfant, in umbra lancilor lui Mircea Cel Batran, in racoarea bibliotecii lui Cantemir, cu ochii inlacrimati de versul lui Eminescu... un popor nedemn azi de inaintasi, un popor de epigoni repede convertiti la arta manuirii verbului balbait si a spadei ucigase neascutite...

Aici ar fi trebuit, in acest alineat, sa-mi pun o intrebare, cam asa: "dar ce valori morale crestine au oare acesti oameni numerosi care cer cu insistenta sange si razbunare, in numele unei dreptatii imposibile"?... Dar nu o sa-mi mai pun aceasta intrebare, deoarece suna prea retoric, si mai stiu ca nimeni nu-mi va putea da un raspuns cinstit...

Tot aici ar fi trebuit sa intreb pe cine ar putea sa-mi raspunda scurt si drept: "mai e oare vreo sansa sa ne salvam cu totii de la pierzania impartirii lumii intre rai si buni, cand de fapt lumea se imparte in rai si in constienti ca sunt rai?"... sunt constient ca raspunsul este greu, dar macar daca ar incerca cineva, ar fi macar o binevenita incurajare pentru naivi... ]

§§§


Vorbesc in desert si azi, ca si ieri, ca dintotdeauna... vad ca mai pot vorbi inca odata, si maine inca odata, poate, cu aceeasi placere indiferenta, comparabila cu cea a sihastrului flamand, cu ochi obosit, acoperit pe cap de-o toala de canepa in dungi trufata de cenusa unui foc mistuitor... ca focul caintei... ca focul de dinainte de Cristos, prin pesteri umbroase cu manuscrise bine ascunse daltuite in piei de de vitei de aur...

Si totusi, bine, rau, eu trebuie sa scriu... Sa scriu ce iubesc, ce am, ce vad, ce aud, ce citesc, ce inteleg... Altfel nu pot sa inchei ziua prea lunga, dupa gustul meu de crestin naiv insomniac, care a aflat, copil fiind, intr-un altar umbros, in fata unei lingurite cu impartasanie, ca iubirea de semeni, fie ei si dusmani, este o virtute niciodata egalata...