L-a mai adus doar prima ninsoare, fantastică, albă perdea, numai bună s-aștearnă uitarea păcatelor.
- Întinde mâna repede! Ah, l-am pierdut!
- Ce-aveai?
- Un fulg, am vrut să-ți aduc zăpadă, știu c-o pândești dincolo de geamuri.
Râd ca în fața unui copil, cu gândul în altă parte. Mă simte și-mi aruncă, privindu-mă curios:
- Ce-ai?
Ridic din umeri a nu se știe ce, scotocind după un răspuns credibil. Nu-mi dă timp să găsesc minciuna, cercetându-mă atent și exprimându-și o falsă îngrijorare:
- Oi fi îndrăgostită...
- Și dacă sunt?
- Unde e? spune-mi repede! Mă duc să-l omor.
Răspunde afectat unei întrebări nerostite:
- Cum de ce? Pentru că nu-i aici să-ți aducă primul fulg, pentru că nu e cu tine afară-n zăpadă...
- Ei, lasă...poate-i mult prea departe...
- Aha!
Și cade pe gânduri, transportându-se în alt decor.

Se hotărăște greu să vorbească, cu pleoapele întredeschise, trăgând leneș și inutil din țigara fumată deja până la filtru:
- N-aveam de gând să-ți vorbesc despre asta, dar mi-ai adus aminte cu "e departe".
- Ai și tu un vis prea departe?
- Am avut. E mult de-atunci. Acum e...într-adevăr departe, nici măcar nu știu unde.
- Cum a fost?
- A fost...de fapt, n-a prea fost. Cum să-ți spun? E greu de-nțeles. Þi s-a întâmplat vreodată să simți că un vis se împlinește prea târziu, când nu-ți mai trebuie sau ai renunțat la el, sau, dintr-un anume motiv nu te mai poți bucura?
- Da, e una din marile nostre tristeți...
- Cum te-ai simțit?
- Ca și când Dumnezeu îmi râde-n nas: "Poftim! Þi-ai dorit asta. De ce nu mai vrei?"
- Mda...Numai că la mine a fost invers. O vreme am fost orb, apoi am început să cred într-un vis care, însă, nu mai era și al ei. Căci despre o ea vorbim.
Nu știu de ce nu m-am mirat să aflu.

O vreme privește dincolo de lucruri, absent, îngândurat, parcă neputându-se hotărî dacă să vorbească sau nu.
- Știi, n-am mai spus nimănui...
Tac, amânând pe mai târziu umflarea în pene, căci eram sigură că de data aceasta își va dezvălui taina păstrată anume pentru el, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi mărturisit altora.

Într-un târziu, de departe, ca-ntr-o poveste ce începe cu "a fost odată", dă glas, cu vocea tremurată, istoriei care-l marcase profund și care, cum lesne se putea deduce, trăia încă vie în toată ființa lui:
- Era o iarnă ca asta, ori poate cum sunt toate iernile- frig, zăpadă, întuneric, vitrine iluminate, ce altceva? Nu știu de ce, pentru mine iarna a fost anotimpul reînnoirilor, al trezirii dorurilor depărtate. Iarna am așteptat, de fiecare dată, o minune. Nu știu de unde-ar fi venit ori cine-ar fi trebuit să mi-o aducă- perdeaua de fulgi, norii, sau Moș Crăciun.
Mă privește de parcă pentru prima dată și-ar fi adus aminte de mine, cu-n licăr șugubăț în privire:
- Să nu râzi! Moș Crăciun există!
Intru în joc, amuzată:
- L-ai văzut? E...viu?
- Da, e mai viu decât tot ce mișcă. Și tu l-ai văzut, dar nu l-ai recunoscut. Te așteptai, probabil, să poarte barbă.
Pare că se enervează când mă vede ridicând din sprâncene:
- Ce mă obligi la atâtea explicații? Există în fiecare dintre noi. Cum altfel am putea numi neliniștea aceea care ne-ndeamnă spre iubire, spre fericire, aplecarea noastră către tot ce-i frumos? Toată această lume imaterială, universul ăsta atât de bine ascuns uneori că aproape-l uităm ne călăuzește toți pașii în viață. Și orice lucru care ni se-ntâmplă - bun sau rău - nu-i decât urmarea viselor pe care ni le făurim, ori poate cu care ne naștem - parcă cine știe? - și a minunilor pe care le-așteptăm, sub o formă sau alta. Nu pricepi?
- Eu știu că minunile le face doar Dumnezeu...
- Foarte bine. Și ce ți se pare contradictoriu? Doar el ne-a făcut și pe noi și-atunci, de bună seamă, a sădit în sufletele noastre universul de care-ți vorbeam.
Mă înclin în fața logicii lui puțin întortocheată dar pentru care nu găsesc argumente s-o combat.
- În sfârșit...În iarna aceea eram într-o stare pe care n-aș știi exact s-o descriu. Nu știu, mă simțeam copil, deși eram bărbat în plină maturitate, abia trecut de patruzeci de ani. Așteptam ceva, nici n-aveam habar ce, și asta mă frământa cel mai tare. Aveam tot ce-mi trebuie, dacă m-ai fi întrebat ce-mi lipsește, n-aveam răspuns. Și totuși, undeva stăpânea un gol imens care se cerea umplut. Poate simțeam nevoia să mă îndrăgostesc. Nu mai fusesem îndrăgostit de când cu prietena de care ți-am vorbit data trecută, dar de atunci trecuseră peste zece ani. Femei avusesem, nu-i vorbă, dar le avusesem și atât. Nu mai știam ce-nseamnă să iubești. Îmi măcinam viața între datorie și distracții ieftine. Eh, deșertăciuni!
În timp ce mă-ntrebam dacă gestul a lehamite, din mână, se adresa acelor deșertăciuni sau era doar o simplă alungare a fumului de țigară, mă surprinde, ca de obicei, cu o întrebare adresată brutal, pe nepusă masă:
- Ai iubit?
- Ei, și tu...
Se-ncruntă a furtună, verdele ochilor căpătând o nuanță turbată:
- Adică eu spun tot, ce nu i-am spus nici mamei mele, și tu nimic?
De teamă să nu tacă pentru totdeauna, răspund, ce-i drept incomodată, scurt și la obiect, ca la interogatoriu:
- Da.
- Ai pierdut pe cineva drag?
- Da.
- Ai putut să te vindeci, să uiți?
- Da.
- Atunci n-ai iubit! îmi trântește sec verdictul, fără drept de apel, uitând de mine o vreme.
L-am lăsat să rătăcească aiurea, prin cine știe ce lumi, convinsă că va relua firul întrerupt doar atunci când vorbele se vor cere rostite.
- Iartă-mă! Eu am o teorie...n-are importanță....În fond, nu poți judeca pe alții după propriile trăiri. Cum îți spuneam, în iarna aceea ( să nu mă-ntrebi de ce mi s-o fi părut mai frumoasă ca altele! ) așteptam o minune. Da, sunt sigur că pentru prima oară după mulți ani, Moș Crăciunul acela se trezise în mine.
Într-o seară, ieșisem singur pe stradă, fără țintă, contrar obiceiului. Mă sufocam în casă și tânjeam după ger. Ori poate după altceva. Cert e c-am colindat orașul ăsta nu prea mare, în care nimic nu se schimbă, în care te întâlnești cu aceeași oameni pe care i-ai salutat și la prânz, l-am colindat, deci, bătându-l dintr-un capăt în altul de mai multe ori, fără vreun scop, fără să mă gândesc la nimic, așa, pur și simplu. Nu mă uitam la oameni, nu mă interesau, îi vedeam cum vezi pomii pe marginea șoselei, din goana mașinii. Îmi umbla în cap o melodie a lui Edith Piaf, mă simțeam singur, iar lumea mi se părea departe. Gol pe dinafară, gol pe dinăuntru. Eu cu mine, hoinărind cu mâinile în buzunare și cu melodia aceea răscolitoare-n cap. Deodată m-am simțit privit. Din tot vârtejul din jurul meu, prin toată lumea aceea care se învârtea după cumpărături înainte de sărbători, pe care altfel n-o vedeam, mi-am focalizat privirea asupra persoanei care mă privise intens - o femeie. Cum să-ți spun? nici măcar frumoasă nu mi s-a părut, nu atrăgea cu nimic privirea, așa zgribulită și înfășurată în blănuri cum era, de i se vedeau numai ochii. De ce-am încetinit pasul, nu știu. Poate pentru că ea stătea în loc, cerând, parcă, ajutorul cuiva, poate fiindcă mi s-a părut că ar fi avut nevoie de-o informație, nu știu...Am continuat, totuși, să merg, târându-mi neconvins pașii călăuziți de rațiune, în timp ce o forță care acționa în sens invers, se impunea cu repeziciune. Cred, totuși, că nu m-aș fi oprit dacă, după ce trecusem de ea vreo 4-5 pași, nu m-aș fi auzit strigat, cu glas slab, ușor răgușit: " Domnule!".
Acest "domnule" m-a smuls definitiv din lumea mea, m-a readus printre oameni și evident că am făcut stânga-mprejur, cu o rapiditate ciudată pentru lentoarea ultimilor pași, ca și când atât aș fi așteptat, să mă strige. "V-a căzut fularul."
Dumnezeu știe când îmi căzuse și cum avusese timp s-ajungă în mâinile ei, cert e că n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să râd ca un apucat. Am speriat-o cred, căci mi l-a întins sfioasă, cerându-și parcă scuze c-a îndrăznit. Vezi tu, nici măcar n-o văzusem bine, la lumina slabă de pe stradă, dar era ceva în gesturile acestei femei, care mă înnebunea pur și simplu. Ai să râzi dac-am să-ți spun că m-am îndrăgostit de ea în momentul în care mi-a întins fularul?
- Nu, de ce-aș râde?
- Nici n-ai să mă crezi nebun sau mincinos?
- Nici.
- Bun. Căci ce-a urmat e nebunie curată.
- Ai furat-o pe un cal alb?
- Hm...măcar de-aș fi făcut asta! I-am spus "mulțumesc" și-am plecat. Dar să mai dorm în noaptea aia pace!
- Asta-i tot?
Acum râde chiar ca un apucat.
- Te-am dezamăgit?
- Nu. Doar că...mă așteptam să fie mai mult.
- Mult, mult È™i iar mult! Trăim sub dictatura cantităților - mulÈ›i bani, multe femei, multă faimă...deÈ™ertăciuni, nu È›i-am spus? Ce am trăit eu în clipele acelea nu se socoteÈ™te cu nici un fel de unități de măsură. Nu e nici mult, nici puÈ›in. E...sublim. Dar bineînþeles că a mai urmat ceva. Ca să-È›i vorbesc în termeni cunoscuÈ›i È›ie - multă sare pe rană. Am mai întâlnit-o de două ori. Prima dată, întâmplător, în casa unui prieten comun. Ea mă recunoscuse, după râs, mi-a spus. Era cu bărbatu-său, un domn È™i jumătate. N-am îndrăznit nici măcar să ridic ochii. Să nu mă recunosc! L-am tras apoi de limbă pe prietenul gazdă, mi-a spus câte ceva despre ea, dar am uitat totul. Știu doar că mă obseda gândul că n-am s-o mai văd. Am reîntâlnit-o singură pe stradă È™i, prinzând curaj, că tot fuseserăm prezentaÈ›i, am invitat-o la o cafenea. Nu È™tiu de ce, m-aÈ™teptam să refuze. A acceptat, însă, cu aceeaÈ™i sfială cu care-mi întinsese fularul.
Nu mai știu ce-am vorbit, banalități, desigur. Dar astea doar gurile le spuneau. Ochii și sufletul vorbeau altfel de limbă, n-am fost de nimic mai sigur decât de asta. Nu știu cât să fi trecut, vreo oră, două, trei , câte cafele băute și țigări fumate. Nu ne mai înduram să plecăm. Până la urmă, tot ea, uitându-se la ceas, mi-a dat de înțeles discret că e momentul.
La scurtă vreme, am aflat că plecaseră în străinătate, bărbatul ei era un fel de atașat militar. S-a reîntors abia după ce el pierise, într-un accident parcă. M-a căutat prin cunoștința comună.
- Și?
- Și nimic.
- N-o mai iubeai?
- Cum nu?
- Dar ea?
- Și ea.
- Atunci?
- Atunci mama ei de viață! Între timp, sătul de hoinăreală și de compania pereților, mă așezasem și eu la casa mea, cu nevastă, cu copil....Nu-ți face griji, nebun cum mă știi, eram hotărât să las totul, dar n-a acceptat. Când a aflat că îmi întemeiasem o familie, a plecat ca și cum nici n-ar fi fost. Când am insistat, mi-a spus pe un ton blând, dar care nu admitea replică: "Nu trebuie să ne grăbim să le facem pe toate în viața asta. Și nici să forțăm ordinea lucrurilor. Eu am răbdare...să vină timpul. Căci pentru toate există un timp."
Ea știe ce-a vrut cu adevărat să spună, dar eu partea de final am luat-o ca pe o încurajare. Așa că draga mea curioasă foc, aștept. Asta e tot ce s-a întâmplat între noi. După reîntâlnirea asta, s-a reîntors în străinătate și nu mai știu nimic de ea. Nu mi-a dat adresă, telefon, nimic. Mi-a lăsat doar o permanentă stare de așteptare care nu e zi de la Dumnezeu să nu mă bântuie.
- Câți ani au trecut?
- Cam câți ai tu.
- Dumnezeule! Și tot mai aÈ™tepþi?
- De ce nu? Am altceva mai bun de făcut? Apoi, între timp, am devenit È™i eu mai înÈ›elept: când nu te poÈ›i lupta cu viaÈ›a, luptă-te cu tine însuÈ›i. Și n-ai decât o È™ansă de a o învinge pe hoaÈ›a asta - să te agăți de o speranþă care te È›ine viu.

Mă străduiesc să nu las să se citească pe trăsăturile mele ceea ce gândesc, și nu mă pot abține, totodată, să nu-l admir. La vârsta lui, cei mulți își rezervă loc în deal, printre cruci. El se agață de-o neîmplinire, cu gând s-o transforme, mult prea târziu, într-un vis împlinit.
Ce forță a sădit Dumnezeu în unii dintre noi?

- Ei, la ce gândești?
- La Moș Crăciun.
- Ce vrei să-ți aducă anul ăsta? mă-ntrebă ca pe un copil.
- Cred că anul ăsta deja mi-a adus. S-a grăbit, ca să-l iert că n-a venit anul trecut.
- Ești fericită, mă bucur pentru tine. Crezi c-o să vină și la mine?
- Îhm...Știu și eu? Dacă-ți dorești mult...
- Ei, și dacă nu vine, ce? Am și timp, am și răbdare. Vine la anul, sau la celălalt...
Și se ridică râzând:
- Ce frumoasă-i viața!

Închid ușa în urma lui și mă grăbesc să notez, ca să nu uit: "nu trebuie să ne grăbim să facem totul în viața asta și nici să forțăm ordinea lucrurilor."
Am să scriu asta pe oglindă. Nu se știe când îmi va folosi...