|
poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
|
|
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
|
agonia ![]()
■ cusături pe față
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-07 | |
L-a mai adus doar prima ninsoare, fantastică, albă perdea, numai bună s-aștearnă uitarea păcatelor.
- ÃŽntinde mâna repede! Ah, l-am pierdut! - Ce-aveai? - Un fulg, am vrut să-È›i aduc zăpadă, È™tiu c-o pândeÈ™ti dincolo de geamuri. Râd ca în faÈ›a unui copil, cu gândul în altă parte. Mă simte È™i-mi aruncă, privindu-mă curios: - Ce-ai? Ridic din umeri a nu se È™tie ce, scotocind după un răspuns credibil. Nu-mi dă timp să găsesc minciuna, cercetându-mă atent È™i exprimându-È™i o falsă îngrijorare: - Oi fi îndrăgostită... - Și dacă sunt? - Unde e? spune-mi repede! Mă duc să-l omor. Răspunde afectat unei întrebări nerostite: - Cum de ce? Pentru că nu-i aici să-È›i aducă primul fulg, pentru că nu e cu tine afară-n zăpadă... - Ei, lasă...poate-i mult prea departe... - Aha! Și cade pe gânduri, transportându-se în alt decor. Se hotărăște greu să vorbească, cu pleoapele întredeschise, trăgând leneÈ™ È™i inutil din È›igara fumată deja până la filtru: - N-aveam de gând să-È›i vorbesc despre asta, dar mi-ai adus aminte cu "e departe". - Ai È™i tu un vis prea departe? - Am avut. E mult de-atunci. Acum e...într-adevăr departe, nici măcar nu È™tiu unde. - Cum a fost? - A fost...de fapt, n-a prea fost. Cum să-È›i spun? E greu de-nÈ›eles. Þi s-a întâmplat vreodată să simÈ›i că un vis se împlineÈ™te prea târziu, când nu-È›i mai trebuie sau ai renunÈ›at la el, sau, dintr-un anume motiv nu te mai poÈ›i bucura? - Da, e una din marile nostre tristeÈ›i... - Cum te-ai simÈ›it? - Ca È™i când Dumnezeu îmi râde-n nas: "Poftim! Þi-ai dorit asta. De ce nu mai vrei?" - Mda...Numai că la mine a fost invers. O vreme am fost orb, apoi am început să cred într-un vis care, însă, nu mai era È™i al ei. Căci despre o ea vorbim. Nu È™tiu de ce nu m-am mirat să aflu. O vreme priveÈ™te dincolo de lucruri, absent, îngândurat, parcă neputându-se hotărî dacă să vorbească sau nu. - Știi, n-am mai spus nimănui... Tac, amânând pe mai târziu umflarea în pene, căci eram sigură că de data aceasta își va dezvălui taina păstrată anume pentru el, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi mărturisit altora. ÃŽntr-un târziu, de departe, ca-ntr-o poveste ce începe cu "a fost odată", dă glas, cu vocea tremurată, istoriei care-l marcase profund È™i care, cum lesne se putea deduce, trăia încă vie în toată fiinÈ›a lui: - Era o iarnă ca asta, ori poate cum sunt toate iernile- frig, zăpadă, întuneric, vitrine iluminate, ce altceva? Nu È™tiu de ce, pentru mine iarna a fost anotimpul reînnoirilor, al trezirii dorurilor depărtate. Iarna am aÈ™teptat, de fiecare dată, o minune. Nu È™tiu de unde-ar fi venit ori cine-ar fi trebuit să mi-o aducă- perdeaua de fulgi, norii, sau MoÈ™ Crăciun. Mă priveÈ™te de parcă pentru prima dată È™i-ar fi adus aminte de mine, cu-n licăr È™ugubăț în privire: - Să nu râzi! MoÈ™ Crăciun există! Intru în joc, amuzată: - L-ai văzut? E...viu? - Da, e mai viu decât tot ce miÈ™că. Și tu l-ai văzut, dar nu l-ai recunoscut. Te aÈ™teptai, probabil, să poarte barbă. Pare că se enervează când mă vede ridicând din sprâncene: - Ce mă obligi la atâtea explicaÈ›ii? Există în fiecare dintre noi. Cum altfel am putea numi neliniÈ™tea aceea care ne-ndeamnă spre iubire, spre fericire, aplecarea noastră către tot ce-i frumos? Toată această lume imaterială, universul ăsta atât de bine ascuns uneori că aproape-l uităm ne călăuzeÈ™te toÈ›i paÈ™ii în viață. Și orice lucru care ni se-ntâmplă - bun sau rău - nu-i decât urmarea viselor pe care ni le făurim, ori poate cu care ne naÈ™tem - parcă cine È™tie? - È™i a minunilor pe care le-aÈ™teptăm, sub o formă sau alta. Nu pricepi? - Eu È™tiu că minunile le face doar Dumnezeu... - Foarte bine. Și ce È›i se pare contradictoriu? Doar el ne-a făcut È™i pe noi È™i-atunci, de bună seamă, a sădit în sufletele noastre universul de care-È›i vorbeam. Mă înclin în faÈ›a logicii lui puÈ›in întortocheată dar pentru care nu găsesc argumente s-o combat. - ÃŽn sfârÈ™it...ÃŽn iarna aceea eram într-o stare pe care n-aÈ™ È™tii exact s-o descriu. Nu È™tiu, mă simÈ›eam copil, deÈ™i eram bărbat în plină maturitate, abia trecut de patruzeci de ani. AÈ™teptam ceva, nici n-aveam habar ce, È™i asta mă frământa cel mai tare. Aveam tot ce-mi trebuie, dacă m-ai fi întrebat ce-mi lipseÈ™te, n-aveam răspuns. Și totuÈ™i, undeva stăpânea un gol imens care se cerea umplut. Poate simÈ›eam nevoia să mă îndrăgostesc. Nu mai fusesem îndrăgostit de când cu prietena de care È›i-am vorbit data trecută, dar de atunci trecuseră peste zece ani. Femei avusesem, nu-i vorbă, dar le avusesem È™i atât. Nu mai È™tiam ce-nseamnă să iubeÈ™ti. ÃŽmi măcinam viaÈ›a între datorie È™i distracÈ›ii ieftine. Eh, deÈ™ertăciuni! ÃŽn timp ce mă-ntrebam dacă gestul a lehamite, din mână, se adresa acelor deÈ™ertăciuni sau era doar o simplă alungare a fumului de È›igară, mă surprinde, ca de obicei, cu o întrebare adresată brutal, pe nepusă masă: - Ai iubit? - Ei, È™i tu... Se-ncruntă a furtună, verdele ochilor căpătând o nuanță turbată: - Adică eu spun tot, ce nu i-am spus nici mamei mele, È™i tu nimic? De teamă să nu tacă pentru totdeauna, răspund, ce-i drept incomodată, scurt È™i la obiect, ca la interogatoriu: - Da. - Ai pierdut pe cineva drag? - Da. - Ai putut să te vindeci, să uiÈ›i? - Da. - Atunci n-ai iubit! îmi trânteÈ™te sec verdictul, fără drept de apel, uitând de mine o vreme. L-am lăsat să rătăcească aiurea, prin cine È™tie ce lumi, convinsă că va relua firul întrerupt doar atunci când vorbele se vor cere rostite. - Iartă-mă! Eu am o teorie...n-are importanță....ÃŽn fond, nu poÈ›i judeca pe alÈ›ii după propriile trăiri. Cum îți spuneam, în iarna aceea ( să nu mă-ntrebi de ce mi s-o fi părut mai frumoasă ca altele! ) aÈ™teptam o minune. Da, sunt sigur că pentru prima oară după mulÈ›i ani, MoÈ™ Crăciunul acela se trezise în mine. ÃŽntr-o seară, ieÈ™isem singur pe stradă, fără È›intă, contrar obiceiului. Mă sufocam în casă È™i tânjeam după ger. Ori poate după altceva. Cert e c-am colindat oraÈ™ul ăsta nu prea mare, în care nimic nu se schimbă, în care te întâlneÈ™ti cu aceeaÈ™i oameni pe care i-ai salutat È™i la prânz, l-am colindat, deci, bătându-l dintr-un capăt în altul de mai multe ori, fără vreun scop, fără să mă gândesc la nimic, aÈ™a, pur È™i simplu. Nu mă uitam la oameni, nu mă interesau, îi vedeam cum vezi pomii pe marginea È™oselei, din goana maÈ™inii. ÃŽmi umbla în cap o melodie a lui Edith Piaf, mă simÈ›eam singur, iar lumea mi se părea departe. Gol pe dinafară, gol pe dinăuntru. Eu cu mine, hoinărind cu mâinile în buzunare È™i cu melodia aceea răscolitoare-n cap. Deodată m-am simÈ›it privit. Din tot vârtejul din jurul meu, prin toată lumea aceea care se învârtea după cumpărături înainte de sărbători, pe care altfel n-o vedeam, mi-am focalizat privirea asupra persoanei care mă privise intens - o femeie. Cum să-È›i spun? nici măcar frumoasă nu mi s-a părut, nu atrăgea cu nimic privirea, aÈ™a zgribulită È™i înfășurată în blănuri cum era, de i se vedeau numai ochii. De ce-am încetinit pasul, nu È™tiu. Poate pentru că ea stătea în loc, cerând, parcă, ajutorul cuiva, poate fiindcă mi s-a părut că ar fi avut nevoie de-o informaÈ›ie, nu È™tiu...Am continuat, totuÈ™i, să merg, târându-mi neconvins paÈ™ii călăuziÈ›i de raÈ›iune, în timp ce o forță care acÈ›iona în sens invers, se impunea cu repeziciune. Cred, totuÈ™i, că nu m-aÈ™ fi oprit dacă, după ce trecusem de ea vreo 4-5 paÈ™i, nu m-aÈ™ fi auzit strigat, cu glas slab, uÈ™or răguÈ™it: " Domnule!". Acest "domnule" m-a smuls definitiv din lumea mea, m-a readus printre oameni È™i evident că am făcut stânga-mprejur, cu o rapiditate ciudată pentru lentoarea ultimilor paÈ™i, ca È™i când atât aÈ™ fi aÈ™teptat, să mă strige. "V-a căzut fularul." Dumnezeu È™tie când îmi căzuse È™i cum avusese timp s-ajungă în mâinile ei, cert e că n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să râd ca un apucat. Am speriat-o cred, căci mi l-a întins sfioasă, cerându-È™i parcă scuze c-a îndrăznit. Vezi tu, nici măcar n-o văzusem bine, la lumina slabă de pe stradă, dar era ceva în gesturile acestei femei, care mă înnebunea pur È™i simplu. Ai să râzi dac-am să-È›i spun că m-am îndrăgostit de ea în momentul în care mi-a întins fularul? - Nu, de ce-aÈ™ râde? - Nici n-ai să mă crezi nebun sau mincinos? - Nici. - Bun. Căci ce-a urmat e nebunie curată. - Ai furat-o pe un cal alb? - Hm...măcar de-aÈ™ fi făcut asta! I-am spus "mulÈ›umesc" È™i-am plecat. Dar să mai dorm în noaptea aia pace! - Asta-i tot? Acum râde chiar ca un apucat. - Te-am dezamăgit? - Nu. Doar că...mă aÈ™teptam să fie mai mult. - Mult, mult È™i iar mult! Trăim sub dictatura cantităților - mulÈ›i bani, multe femei, multă faimă...deÈ™ertăciuni, nu È›i-am spus? Ce am trăit eu în clipele acelea nu se socoteÈ™te cu nici un fel de unități de măsură. Nu e nici mult, nici puÈ›in. E...sublim. Dar bineînþeles că a mai urmat ceva. Ca să-È›i vorbesc în termeni cunoscuÈ›i È›ie - multă sare pe rană. Am mai întâlnit-o de două ori. Prima dată, întâmplător, în casa unui prieten comun. Ea mă recunoscuse, după râs, mi-a spus. Era cu bărbatu-său, un domn È™i jumătate. N-am îndrăznit nici măcar să ridic ochii. Să nu mă recunosc! L-am tras apoi de limbă pe prietenul gazdă, mi-a spus câte ceva despre ea, dar am uitat totul. Știu doar că mă obseda gândul că n-am s-o mai văd. Am reîntâlnit-o singură pe stradă È™i, prinzând curaj, că tot fuseserăm prezentaÈ›i, am invitat-o la o cafenea. Nu È™tiu de ce, m-aÈ™teptam să refuze. A acceptat, însă, cu aceeaÈ™i sfială cu care-mi întinsese fularul. Nu mai È™tiu ce-am vorbit, banalități, desigur. Dar astea doar gurile le spuneau. Ochii È™i sufletul vorbeau altfel de limbă, n-am fost de nimic mai sigur decât de asta. Nu È™tiu cât să fi trecut, vreo oră, două, trei , câte cafele băute È™i È›igări fumate. Nu ne mai înduram să plecăm. Până la urmă, tot ea, uitându-se la ceas, mi-a dat de înÈ›eles discret că e momentul. La scurtă vreme, am aflat că plecaseră în străinătate, bărbatul ei era un fel de ataÈ™at militar. S-a reîntors abia după ce el pierise, într-un accident parcă. M-a căutat prin cunoÈ™tinÈ›a comună. - Și? - Și nimic. - N-o mai iubeai? - Cum nu? - Dar ea? - Și ea. - Atunci? - Atunci mama ei de viață! ÃŽntre timp, sătul de hoinăreală È™i de compania pereÈ›ilor, mă aÈ™ezasem È™i eu la casa mea, cu nevastă, cu copil....Nu-È›i face griji, nebun cum mă È™tii, eram hotărât să las totul, dar n-a acceptat. Când a aflat că îmi întemeiasem o familie, a plecat ca È™i cum nici n-ar fi fost. Când am insistat, mi-a spus pe un ton blând, dar care nu admitea replică: "Nu trebuie să ne grăbim să le facem pe toate în viaÈ›a asta. Și nici să forțăm ordinea lucrurilor. Eu am răbdare...să vină timpul. Căci pentru toate există un timp." Ea È™tie ce-a vrut cu adevărat să spună, dar eu partea de final am luat-o ca pe o încurajare. AÈ™a că draga mea curioasă foc, aÈ™tept. Asta e tot ce s-a întâmplat între noi. După reîntâlnirea asta, s-a reîntors în străinătate È™i nu mai È™tiu nimic de ea. Nu mi-a dat adresă, telefon, nimic. Mi-a lăsat doar o permanentă stare de aÈ™teptare care nu e zi de la Dumnezeu să nu mă bântuie. - Câți ani au trecut? - Cam câți ai tu. - Dumnezeule! Și tot mai aÈ™tepþi? - De ce nu? Am altceva mai bun de făcut? Apoi, între timp, am devenit È™i eu mai înÈ›elept: când nu te poÈ›i lupta cu viaÈ›a, luptă-te cu tine însuÈ›i. Și n-ai decât o È™ansă de a o învinge pe hoaÈ›a asta - să te agăți de o speranþă care te È›ine viu. Mă străduiesc să nu las să se citească pe trăsăturile mele ceea ce gândesc, È™i nu mă pot abÈ›ine, totodată, să nu-l admir. La vârsta lui, cei mulÈ›i își rezervă loc în deal, printre cruci. El se agață de-o neîmplinire, cu gând s-o transforme, mult prea târziu, într-un vis împlinit. Ce forță a sădit Dumnezeu în unii dintre noi? - Ei, la ce gândeÈ™ti? - La MoÈ™ Crăciun. - Ce vrei să-È›i aducă anul ăsta? mă-ntrebă ca pe un copil. - Cred că anul ăsta deja mi-a adus. S-a grăbit, ca să-l iert că n-a venit anul trecut. - EÈ™ti fericită, mă bucur pentru tine. Crezi c-o să vină È™i la mine? - ÃŽhm...Știu È™i eu? Dacă-È›i doreÈ™ti mult... - Ei, È™i dacă nu vine, ce? Am È™i timp, am È™i răbdare. Vine la anul, sau la celălalt... Și se ridică râzând: - Ce frumoasă-i viaÈ›a! ÃŽnchid uÈ™a în urma lui È™i mă grăbesc să notez, ca să nu uit: "nu trebuie să ne grăbim să facem totul în viaÈ›a asta È™i nici să forțăm ordinea lucrurilor." Am să scriu asta pe oglindă. Nu se È™tie când îmi va folosi...
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate