poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-02 | | I-am spus fără vreun reproș: „Te-ai îndrăgostit de mine văzând în sistemul meu de valori propria ta reflectare. Ai intuit în cuvintele mele, ce-ți sunau cunoscut, deschiderea spre o dimensiune pe care încă nu ți-o poți defini cu acuratețe. Înțelegi de ce cred că dragostea ta are o tentă narcisistă?” Când mi-a răspuns, migdalele pleoapelor s-au subțiat ușor, a zâmbet ștrengăresc: „E adevărat că Narcis s-a îndrăgostit de oglindirea propriei frumuseți în limpezimea izvorului, dar oare acea apă nu se bucura de propria-i imagine care se reflecta în ochii lui Narcis? Tu nu te bucuri de reflectarea sufletului tău în gesturile și cuvintele mele? Marile pasiuni se amplifică reciproc, iar sufletele sunt, mai des decât crezi, oglinzi”. – Apreciez faptul că l-ai citit pe Oscar Wilde, i-am zis, dar esența problemei nu ai contestat-o. Asculți cu atenție și exaltare ecoul cuvintelor pe care sufletul tău, în nebănuita lui creativitate, le cerne acum peste tine și savurezi trăirea unei iubiri pe care, în clipa asta, o declari absolută. Dar reflecția oricărei oglinzi are doar două dimensiuni, iar în răceala argintului ecourile îngheață și dispar. „Iau ce am nevoie, mi-a zis, iar dacă am nevoie de mine ca duplicat al sufletului tău, mă voi dezgropa de acolo. E forma mea personală de clonare. Iar tu mă vei iubi nu doar pentru ce sunt acum, ci pentru că vezi în mine viitorul nostru.” …………………. Uneori, în timp ce polemizez cu cineva descopăr că în duelul formal al gândurilor calc în picioare unele flori ale principiilor pe care le-am grădinărit cu atenție ani de zile. Acest abandon este oare înclinația sufletului spre o ordine de priorități superioară, care îmi scăpa până acum, sau nevoia inconștientă de diversificare? Sau o fi forma verbalizată prin care dinamica valorilor își spune cuvântul? ………………….. Unul dintre exercițiile mentale pe care le-am aplicat în adolescență era acela prin care puneam o nouă cunoștință sentimentală în tabloul „natură vie” al propriului suflet. Cât de tare afecta noua prezență echilibrul peisagistic din care făcea, brusc, parte? La fel de stranie era și contemplarea aceluiași tablou dinamic, după despărțirea de o persoană care, pentru un timp, ocupase câmpul fertil al dragostei și atenției mele. In muzeul amintirilor, ele există paralel. Parcă ar fi cele două tablouri ale lui Goya, reprezentând-o pe Maia, într-unul îmbrăcată, iar în celălalt fiind lipsită de orice veșmânt. …………………… În adolescență, când mă îndrăgosteam, eram mai fascinat de propria mea traiectorie sentimentală. Era un fenomen similar celui trăit ca preșcolar, când am descoperit senzația provocată de învârtirea pe loc. După un timp, cerul parcă se desprindea de simțuri și se rotea independent, fără nici o jenă. Eram doar un spectator uimit, confruntat cu o realitate ce nu-i mai aparținea. …………………… Foarte puține relații încep fără echivoc. Alegerea înseamnă, în primul rând, renunțare la echivoc, la îndoială. Renunțare la alte opțiuni. Astfel, doar una dintre nenumăratele alternative se răsfață în lumina dragostei. Celelalte variante posibile, dar considerate neviabile, se estompează în cenușiul indiferenței. Este, cred eu, solidificarea gândurilor în sentimente. Sau poate e invers, adică emoțiile coboară în matrițe verbale niciodată identice cu modelul sufletesc originar. E o migrație spre claritate. Știm cu toții cum ar trebui să fie o relație lipsită de pecabilitate. Detergentul pentru curățat sufletul se numește responsabilitate. Restul e doar … „per fumum” sau parfum? ………………….. Se poate spune că seducția e o manevră cu scop bine determinat, din care sunt, însă, decantate aspectele morale. Seducția e o luptă pe metereze, care, în toată subtilitatea ei, este totuși lipsită de caracter. E doar o nevoie fizică deghizată în atracție. Inițial, jocul seducției face parte din decor. E perdeaua unui preludiu care tremură în anticipație. Seducția e o formă de narcisism. Care e punctul unde seducția își pierde alura de asalt și devine odihnă? După ce și-a atins ținta, după ce și-a abandonat strategia sau când se autodescrie? Primele două au ceva conotații militărești. Autodescrierea seducției are o tentă amuzantă, ea fiind singura variantă cu aspecte morale. Recunoaștem atunci slăbiciuni și adevăruri scăpate printre eroice steaguri de cuceritor. Seducția poate deveni o cale fără sens, un perpetum mobile sufletesc, care biciuiește trupul, spre căutări permanente de nou. Tragedia celor care suferă de maladia asta e incapacitatea de a recunoaște adevăratele oportunități de odihnă. ………………….. În atelierul întunecos în care doar focul unui cuptor desena umbre mișcătoare, am văzut pentru prima oară cum se naște o carafă. Încet, încet, globul roșiatic, amorf și ușor translucid, își abandonează valența telurică și aspiră, prin prezența unui component uman, spre o nouă formă, spre un vârf aproape spiritual. Iată cum un amestec de nisip și var dobândește o calitate prin care transcende propria-i natură. Contemplând această transformare, mi-am amintit desenul în tuș care însoțea povestea lui Aladin și a lămpii fermecate. Am înțeles, în sfârșit, că esența duhului care sălășluiește în diverse containere nu e altceva decât energia creatoare care părăsește plămânii sticlarului. Cum altfel ar putea lâncezi, pentru eternitate, în corsetul delicat de sticlă? ………………… I-am spus că, pentru mine, cel mai erotic moment al unei viitoare relații este clipa care precede primul sărut. Am îndemnat-o să se concentreze la clipa după care totul devine altfel. Îi ziceam că acel moment sacru al unei relații îmbobocite, care desparte anticipația de cunoaștere, nu mai revine niciodată, în forma și intensitatea inițială. Secundele care urmează după primul sărut nu mai sunt încărcate emoțional de nesiguranță sau îndoieli. Chiar dacă extazul trăirilor care le sunt asociate depășește cu mult tensiunea trăită la căderea întâiului fir de nisip, momentele acelea fac parte deja dintr-un șirag, dintr-o continuitate temporală. Acele clipe pot găzdui vârtejuri, dar nu pot separa apele trăirilor de uscatul necunoașterii. Mă întreb dacă o astfel de trăire n-a fost ceva asemănător cu ce a simțit Adam când a mușcat din mărul dăruit de Eva. Sau poate buzele ei au fost substituite fructului oprit? Oricum, trăirea lui Adam s-a schimbat brusc, de parcă un alt nivel de conștiință s-ar fi prăbușit peste el. Cunoașterea e permisă doar între jaloanele definite inițial, sau EL ne permite să cercetăm ca niște copii curioși? După testul păcatului originar, mi se pare că plaja de mișcare liberă a devenit și mai îngustă. Sau poate buzele dulci al unei Eve erau codul de acces spre un univers unde morala paradisiacă nu mai avea înțeles? ………………… Înainte de a se înfrupta din fructul interzis, omul avea toate calitățile care-l făceau „natural”. După gonirea din prima grădină a lumii, se pare că a pierdut tot ce se leagă de o comportare naturală. Astfel, am devenit mai conștienți, mai reflexivi, punem întrebări eu-ului nostru interior, ne defulăm în fantezii și vise, iar uneori ne întrebăm cine suntem de fapt. Vorbim de naturalețe, dar ne ferim de natural. Deseori mi s-a întâmplat să caut plenitudinea sufletească fără să aspir spre echilibrul interior. Căutam o pauză, în fragmentul de timp numita peiorativ week-end sau concediu, în care doream să las la podea sacul poverilor cotidiene și să fiu pentru scurt timp mai „natural”. Mi s-a întâmplat uneori să mă găsesc în locuri unde jaloanele și stegulețele sociale ale valorilor învățate își pierdeau semnificația. Locuri pe care fantezia le leagă de perfecțiune. Perfecțiunea este de fapt plictiseală. De la perfecțiune poți să faci doar drumul înapoi. Sau dacă te oprești acolo, trebuie să oprești și toate mecanismele consultative care în mod curent îți țin mintea ocupată. O întrebare care a apărut cândva într-o minte mai naivă s-a străduit să găsească argumente la „de ce Făt Frumos nu și-a mutat reședința primară în țara celor cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” De ce a plecat de acolo? Aceeași întrebare nerostită mi-a rămas și după plecarea lui Ulise din insula nimfei Calypso. Ca să nu mai vorbesc de Sindbad marinarul, care a preferat să abandoneze insule însorite, unde putea să stea ziua întreagă în hamac, răsfățat de femei atrăgătoare, doar ca să plece în noi, nemaiauzite și riscante aventuri. De ce nu acceptăm naturalul din noi și tânjim spre un „supra-natural” pe care să-l înglobăm într-un „perpetum mobile al perfecțiunii?” De parcă ar putea exista așa ceva. ……………….. Înțelepciunea nu ne vizitează zgomotos. Pașii îi sunt tăcuți și subtili. În cele mai multe cazuri, nu suntem pregătiți să-i deschidem ușa și nu rareori ne facem mai mult rău decât bine, forțând clanța sorții spre o lumină interioară. Bănuiesc că astfel de rezultate sunt mai degrabă consecința unei insuficiente pregătiri mentale și sufletești. Mă gândesc că cel care caută înțelepciunea trebuie mai întâi testat sau verificat dacă are acea determinare necesară și dacă este pregătit s-o primească. Dar definiția înțelepciunii este, ea însăși, o chestiune personală. Ce este înțelepciunea? Este ea oare rezultatul unei acumulări de experiențe de viață care ne dă o oarecare detașare față de realitate și de aspectele sufletești legate de percepția cotidianului? Sau este rezultatul unei schimbări de direcție, acel picior în dosul pantalonilor pe care soarta ni-l dăruiește cu delicatețe sau brutalitate în funcție de niște parametri necunoscuți? Cred că, într-un final, e recunoașterea porții prin care pătrundem în curtea eu-lui nostru interior. Doar din perspectiva timpului putem evalua acele schimbări de direcție, care în momentele respective păreau accidentale. De multe ori, înțelegem abia atunci de ce ne-a trebuit o potecă așa întortocheată să ajungem unde suntem. Așa este și cu intersecțiile umane. Ne putem întreba, uneori cel puțin, care este rolul persoanei pe care fluviul vieții l-a adus în existența noastră. Ce trebuie să învățăm de la această ființă? Ce va învăța ea de la noi? …………………… Am fost impresionat, la relativ scurt timp după ce am cunoscut-o, de verticalitatea ei. O incapacitate naturală de a face compromisuri. De parcă orice abateri de la poziția inițială s-ar fi metamorfozat în niște boabe de mazăre care, rostogolite sub salteaua din patul vieții, îi îngreunau odihna. La început, această verticalitate s-a înclinat pentru a putea pătrunde pe sub pragul de sus al constrângerii pe care eu, în limitele care mă defineau în acel timp, nu le puteam modifica. Fiecare ne alegem singuri înălțimea tavanului sufletesc sub care putem trăi. Am descoperit cu oarecare candoare că femeile, prin natura lor, construiesc mai înalt. Evident, nu toate. Însă cele care au înclinația asta, fac mai puține compromisuri. Probabil din cauza unor constrângeri temporale. Ele au mai puțin timp pentru a deveni mame decât au bărbații în a deveni părinți responsabili. Primim fiecare o listă cu formulele ideale ale dimensiunilor spirituale, dar ne mulțumim cu puțin, iar mulți se strecoară în labirintul social pe scara vagoanelor numite ‚mă descurc’ sau ‚merge și așa’. Gările introspecției sunt rare și, din păcate, îndepărtate una de alta. În timpul călătoriei, puțini au curajul să tragă vreun semnal de alarmă și să urce în alte vagoane. …………………. Am devenit prieteni când sufletele ne erau în formare. Ne știam toate gândurile, ne încrucișam în dueluri valorile spirituale și încercam să spargem în dinți alunele necoapte ale îndoielilor. Unele erau viermănoase, altele erau dulci, pline de promisiuni. Deși nu ne-am văzut cu anii, știam exact materialul de construcție al palatului numit personalitate. Știam exact unde erau bârnele din lemn de esență tare și recunoșteam pereții falși ce ascundeau goluri nezidite. Râdeam de nonșalanța cu care puteam traversa acei ani fără să le simt povara și regăseam în mine o vibrație a cărei amplitudine nu se atenuase. Unele dintre prieteniile adolescenței au dobândit, în acel timp al inocenței, masa critică de substanță emoțională care, chiar și în lipsa unei dinamici cumulative s-a păstrat nealterată. ………………. La fiecare șapte ani, toate celulele corpului, cu excepția neuronilor, se înlocuiesc. La fiecare șapte ani suntem, faptic, o altă entitate. La fiecare șapte ani, continuitatea e dată doar de amintiri și de unele ritualuri potcovite pe rutinele zilnice. Totuși, rareori ne percepem schimbați. Ochiul e incapabil să urmărească minusculele avansuri făcute de entropie, între vizite succesive la oglindă. Așa e și cu trupul iubitei, îl trăim doar cu simțurile care, în momentul cel mai intens al îmbrățișării, sunt copleșite de senzații. Diferența față de un vis erotic e imperceptibilă, cu excepția sterilității. Cu alte cuvinte, realitatea ambiguă cu care suntem confruntați zilnic nu e altceva decât un cocktail de vise, amintirile unor senzații trăite și cascada tactilă care se prăbușește peste noi, doar pentru a deveni, în secunda următoare, trecut. Doar repetând evenimentul trăirii, se pot crea nuanțe suplimentare în amintiri. Altfel, ajung să mă îndoiesc de banalul drept de proprietate asupra propriilor mele simțuri, atâta vreme cât nu am convingerea posesiunii asupra senzațiilor trăite. Până în care punct al realității putem afirma că senzațiile pe care le trăim ne aparțin pe de-a-ntregul? Cu ce se deosebește de adevăr femeia din vis, pe care o îmbrățișăm, căreia îi simțim mirosul, gustul și dorința? Între fantasmă și palpabil, granița e dată de un singur parametru – cel al conștientizării propriei persoane. Nici asta nu e întotdeauna evident. Cât de departe ne putem construi realitatea doar pe senzația trăită prin superficialitatea pielii? Viziunea lumii prin filtrul conștientului se poate uneori compara cu filmele date de subconștient la orele târzii ale nopții. ………………… Triunghiul echilateral format de suflet, minte și trup este baza unei piramide. Între cei trei pereți înclinați, se încorporează spațiul, într-o formă de imortalitate. Rolul sufletului este să ne jaloneze drumul spre împliniri, fără însă a le impune. Mintea are prerogativul alegerii unei culori dintr-un curcubeu pe care, uneori, ni-l pune viața la dispoziție, iar corpul este vehiculul prin care alegerea minții se transformă într-o realitate palpabilă. Nemurirea este armonia dintre cele trei elemente. Constatarea asta m-a năpădit după ce am descoperit și redescoperit că echilibrul între aceste trei dimensiuni esențiale, condiție a fericirii, este creator și nu consumator de energie. Iar un sistem care nu consumă energie, chiar dacă aparent contrazice legile fizicii, are tangență cu nemurirea. Acolo trebuie să fie locul unde talerele balanței pe care se odihnesc dragostea și materia se opresc din tremurătoarea lor mișcare. O fi tot acolo și locul unde crește iarba fiarelor, cea care ne deschide ușile spre lumi interioare și care ne pregătește pentru starea de fapt care a precedat consumul fructului oprit? Și ce facem după ce am descoperit toate aceste înțelepciuni primare? Suntem, cu siguranță, mai naturali. ………………… Cu dragostea este mai simplu. Ne abandonăm fluxului de hormoni ce ne invadează creierul și sufletul, și pe care-l simțim, de cele mai multe ori, în inimă. Asta o putem înțelege atât intuitiv, cât și prin vibrațiile unui sânge nedomesticit. Analfabetismul îndrăgostirii este pentru unii chiar impus. Dar dragostea, în formă pură și nestrunită de rațiune, ne arde esența, ne oxidează spiritul și ne obosește sufletul, adevăruri valabile mai ales pentru cei care nu-i înțeleg caracterele cuneiforme. Cum se numește iubirea fizică lipsită de erotică? E sex fără metaforă. E mecanica genitală fără voluptate emoțională. E actul perpetuării fără muzica simțurilor. Dar cum este erotica lipsită de dragoste? Un exercițiu de inutilitate. O floare înecată în chihlimbar. E finalitate fără direcție. Fiecare e incompletă în formă pură și separată, dar sinergia dată de împreunarea dintre ele depășește granițele cuvintelor. Este nevoie de trei ingrediente pentru a transcende viața. Dacă amestecăm dragostea cu erotica și cu imaginația, devenim nemuritori. Sau, cel puțin, putem spera că iubirea cuplului din care facem parte nu e supusă legilor omenești. La astfel de lucruri cumpăneam eu în orele cenușii al unei zile din acest anotimp nebotezat, care umblă cu un storcător de ploaie la subțioară, cu paracetamol prin buzunare de nori și care debitează obscenități meteorologice cu conotații de lungă durată. Aprilie 2003 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate