poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1215 .



Jubileul unui microbist-partea VI
proză [ ]
Mexic-'86

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ionut60 ]

2004-12-01  |     | 



M E X I C - 1 9 8 6
Singularitatea acestui eveniment pentru mine este dată de calitatea de a fi fost al doilea turneu final în aceeași țară cu care am fost contemporan. (Dacă voi avea zile, voi mai apuca așa ceva chiar ediția următoare, care va fi în Germania. Sper în primul rînd ca pînă atunci să termin ce mi-am propus să scriu, și îmi pun această problemă văzînd că e aproape un an și jumătate de cînd am început.) În această narațiune se va vedea probabil încă o legătură cu turneul final din 1970, dar-din păcate-va fi de esență negativă: dacă acela a avut parte de cea mai lungă cronică, se pare că aceasta va fi cea mai scurtă. Mă tentează să explic de ce, dar prefer să reiasă.
Ca de obicei, voi vorbi mai întîi despre ce (nu) au făcut ai noștri. Terminam partea precedentă povestind cum au determinat sfîrșitul carierei lui Zoff. Aceasta se întîmpla în preliminariile campionatului european din 1984, cînd le-am luat 3 puncte din 4 campionilor mondiali[54], după care am cîștigat acea grupă foarte grea (mai erau Cehoslovacia și Suedia.[55] Pentru că nu vreau să mă apuc să înșir povești fără legătură evidentă cu subiectul, voi mai spune doar că Franța a devenit campioană europeană (e drept, pe teren propriu), ceea ce însemna o oarecare revanșă asupra echipei R.F.G., care a fost eliminată încă din grupă (împreună cu ai noștri).
Revenind la ce-mi propusesem, mi se pare firesc să îmi stăruie în cap acel meci stupid de la București cu Irlanda de Nord, în care aveam nevoie de victorie pentru a ne califica alături de Anglia, cu care făcusem egal la ea acasă. Eram în armată la Focșani, ca proaspăt absolvent de medicină (și de 3 luni căsătorit). M-am dus la televizorul din sala de mese a cazarmei, alături de vreo 50 de colegi, inclusiv un cap de savant[56], despre care n-aș fi crezut că se lasă convins cu atîta ușurință să participe la ceva considerat aprioric drept vulgar (dar la o privire superficială, ceea ce lui nu i-aș fi atribuit în nici un caz). Desigur că toți ne pregăteam de chef, știind că victoria este perfect la îndemîna echipei noastre. Însă, cum ne obișnuiseră la ultimele tentative de calificare, au pierdut cu 1-0, după poate cel mai slab joc al unuia dintre fundașii de referință ai fotbalului nostru: Costică Ștefănescu.
Mai aveam șansa unui succes în Turcia, coroborat cu o victorie a Angliei pe Wembley asupra celor care cu totul surprinzător (dar meritat, cel puțin prin voință) ne bătuseră în meciul precedent. Noi ne-am făcut partea[57] (pe vremea aceea nu era ceva remarcabil), dar și englezii i-au ajutat pe ai lor, terminînd 0-0.
Prin urmare, în anul în care Steaua cîștiga Cupa Campionilor Europeni, reprezentativa țării din care provenea stătea iarăși acasă, iar cetățenii de rînd erau nevoiți să reînceapă să caute locuri unde să poată urmări la televizor turneul final. Poate că, dacă jucătorii noștri ar fi fost acolo, am fi văzut măcar meciurile lor și finala. Așa se întîmplase la evenimentul găzduit de Franța cu 2 ani înainte, ca și cu finala C.C.E. din mai. În situația dată, îi ofereau din nou lui Ceaușescu un excelent pretext pentru a mai tracasa acest popor, atît de obidit și-așa.
Îmi dau seama că introducerea s-ar putea să fie mai lungă decît redarea propriu-zisă a turneului final, dar nu mă pot abține să reflectez că aceste evocări la distanță de 4 ani îți oferă ocazia să conștientizezi cîte se schimbă în viață-ceea ce de-abia dacă îți trece prin cap în traiul de zi cu zi. Spuneam că la meciul cu Irlanda de Nord eram însurat de curînd; în timpul evenimentelor din Mexic mai aveam puțin pînă să vină pe lume cel (voiam să fie băiat-și ni s-a împlinit) care mișcase pentru prima dată ca urmare a participării și a mamei sale-care știa din fotbal doar cînd este gol-la emoțiile și euforia legate de steliști.
Tot legat de trecerea timpului este că mă descurcam cu mașina destul de bine ca să pot merge și în Făget, cînd am simțit că deranjez în locuința asistentei tatălui meu. Era mai accesibilă, fiind-cum am mai spus-în oraș, dar era casă de nefumători, deci-deși mă îmbiau-fumam doar în pauză, la bucătărie. Evident că în aceste condiți preferam să stau în aer liber, cu toate că era mai greu de ajuns
Am văzut totuși la ei două meciuri ale Braziliei. Primul dintre ele mi-a stîrnit regretele, fiindcă adversară le era Irlanda de Nord. Credeam că favoriții mei vor susține pe teren visul de a realiza o performanță mai bună decît în turneul final precedent, dar au fost departe de așa ceva. Deosebit a fost doar golul care le-a asigurat victoria, reușit printr-un șut remarcabil al fundașului dreapta Josimar. A fost mai bun decît al lui Carlos Alberto-omologul său din 1970-în finală, și m-aș fi bucurat mult să fie același context.
Din păcate, n-au ajuns pînă acolo, fiind opriți de Franța în sferturi. Pentru această formație s-a întors roata norocului: de data asta au învins ei la loviturile de departajare, golul decisiv fiind marcat de fundașul stînga Luis Fernandez, predecesor al lui Lizarazu și ca valoare (restul mi se pare evident). Cel mai mare noroc al campioanei europene a fost însă că Zico a ratat un 11 metri în timpul regulamentar, la 1-1, scor care s-a păstrat și după prelungiri.
În optimi, francezii îi învinseseră pe italieni. Sînt aproape sigur că a fost 2-0, dar mult mai important mi se pare ce a rămas în suflet: întrucît șeful meu de atunci, doctorul Turdeanu[58] (eu fiind stagiar în chirurgie), dorea și el să vadă confruntarea între campionii mondiali și cei europeni, m-a dus cu mașina în Făget, unde avea un loc rezervat. Ciudat este că pe moment-ca și acum-m-am gîndit doar că francezii își luaseră revanșa pentru înfrîngerea din Argentina, și nu că laureații încă pe rol fuseseră opriți atît de timpuriu să-și apere titlul.
Anii în domeniul literar-mai întîi în chip de cititor, apoi ca defulare-mi-au consolidat impresia că doar un scriitor neîndemînatic „dă mură-n gură“. De aceea nu mă simt dator să detaliez de ce nu am ales sistematizarea cronologică, deși sînt pasioant de istorie și de ordine. Trebuie totuși să fac o precizare, care era mai nimerită înainte: de la acest turneu final s-au jucat eliminatorii începînd din optimi, ceea ce readucea la sistemul inițial, cu adaptarea pentru 24 de echipe. Evident că repartizarea în această fază a competiției devenea mai complicată, și mi se pare suficient să precizez că se puteau califica și 4 dintre formațiile clasate pe locurile 3 în grupe, în ordinea numărului de puncte. (Cred că se subînțelege că în rest era ca la ediția precedentă.)
De-abia acum voi ajunge la principalul motiv pentru care acest al doilea turneu final din Mexic va rămîne în memorie-și nu numai a mea: prestația lui Diego Armando Maradona, care-zic eu-a fost hotărîtoare în a-l plasa între cei trei mari jucători ofensivi ai istoriei fotbalului, alături de Pelé și Cruyff. Înainte de toate, aș vrea să enunț motivele care mi-l fac pe „butoiașul cosmic“ (nu „atomic", cum am auzit recent[59]) atît de apropiat: am venit pe lumea asta în același an (1960), iar el-dacă nu mă înșel-este exact cu o lună mai tînăr. De altceva sînt sigur: fiind născut la începutul lui octombrie (chiar dacă nu fix în ziua de 9), se află în aceeași zodie cu fiul meu, a cărui dată de naștere coincide cu ziua descoperirii Americii.
Încă din grupe începuse să arate ce poate, dar cred că o lume întreagă știe că s-a suit pe soclu la meciul cu Anglia. Îndîrjirea cu care jucau argentinienii era justificată prin afrontul pe care îl suferiseră în urmă cu 4 ani (și nu avuseseră ocazia să se defuleze pe teren): războiul prin care Marea Britanie își luase înapoi Insulele Malvine. (Mă tentează să comentez pe această temă, dar nu vreau să iasă un amalgam-din categoria „Baltagul“.) Noi, spectatorii, se înțelege pe cine susțineam, deoarece-pe lîngă că jucau mai spectaculos-nu aprobam acea demonstrație de forță a britanicilor, mai ales că știam cine fusese sufletul ei-și ne spuneam că războiul-ca și fotbalul-sînt apanaje masculine.
Am fost satisfăcuți de ce am văzut; n-are rost să spun mai mult, din moment ce comentariile asupra celor două goluri ale omului numărul 1 al Argentinei și al acelui campionat mondial nu au încetat nici astăzi. Primul dintre ele, la care se asociază celebra declarație a autorului său cum că ar fi fost mîna lui Dumnezeu, a fost dovedit ca marcat de o mînă pămîntească de-abia după reluări în care s-a folosit toată tehnologia modernă. Prin urmare, îmi voi susține oricînd părerea că degeaba s-au făcut speculații pe seama faptului că arbitrul era tunisian; Maradona a sărit cu mîna stîngă atît de aproape de ureche încît au trebui cîteva revederi bune ale fazei pentru a ajunge la concluzia că a fost henț. În fond, am văzut destule cazuri în care s-au trecut cu vederea mult mai clare infracțiuni de acest gen.
În schimb, cel de-al doilea gol a primit cele mai diverse elogii. Eu nu trebuie să mă străduiesc să caut etichetări din această categorie, fiindcă îmi stă la îndemînă un adevărat superlativ: a fost fără egal în campionatele mondiale. Doar Pelé, în întreaga istorie, a mai realizat așa ceva (cursă de la centrul terenului și 6 adversari driblați), dar la el acasă, iar isprava a rămas imortalizată printr-o placă în locul unde s-a produs: Maracana, unul dintre templele fotbalului.
Au marcat și englezii un gol, dar nu mi s-au părut a fi în stare să emită pretenții la victorie. Argentina avea astfel drumul spre finală deschis, căci era puțin probabil ca Belgia să-i pună probleme în semifinale. (Îmi pare rău că am pierdut la vremea respectivă dramaticul lor meci cu U.R.S.S.: 4-3 după prelungiri-și spun asta pentru acum vreun an am văzut pe „Eurosport“ selecțiuni.) Previziunile mi s-au adeverit: un 2-0 fără istoric, purtînd tot amprenta lui Maradona.
Am stat la această a doua semifinală-nu numai în ordinea desfășurării, după cum voi arăta-și din pasiune, dar și din dorința de a evita o înghesuială în trafic fără egal în ultimii ani ai lui Ceaușescu-cel puțin pentru Cluj, unde rațiile de benzină erau ca peste tot în țară, în afară de București și de litoral. Cam tot orașul venise să vadă semifinala Franța-R.F.G., așteptînd revanșa. E de prisos să spun că n-am avut stare pînă a venit vremea să mă sui la volan. Eram cu încă 4 (inclusiv o colegă), și la fel era în marea majoritate dintre sutele-dacă nu miile-de mașini pe care le vedeam. Noroc că am găsit o șură cu un televizor mare (tot alb-negru, desigur), al cărui proprietar și-a dovedit spiritul de întreprinzător: a cerut 15 lei de persoană. (Pentru comparație, voi spune că 4 pachete de „Carpați“-din care trag și în timp ce scriu aceste rînduri-costau 13 lei.) I-am dat, fără discuție; altfel riscam să ne plimbăm în jurul unor televizoare mici, cum făcuserăm la Argentina-Anglia.
Jocul în sine m-a dezamăgit profund: nemții au obținut un 2-0 fără probleme, deși cartea de vizită a celor cărora le eram alături îmi îngăduia speranțe mari. Am spus că erau campioni europeni „en-titre“ (ca să zic pe limba lor) și că eliminaseră Italia. În paralel, formația vest-germană o învinsese în sferturi pe cea a țării-gazdă, după loviturile de departajare, și cred că ar fi plictisitor dacă aș face din nou legătura cu structura psihică. Nici cronica meciului lor cu francezii nu are rost s-o fac. Orbiți de posibilitatea unei revanșe usturătoare, din postură de favoriți ai hîrtiei, oamenii lui Platini s-au repezit ca niște cocoși (mi-a venit pe loc această asociere), și n-au fost iertați de adversari, cînd au avut ocazia să marcheze. Au continuat să atace haotic, prilejuind-în ultimele minute-evidențierea unui personaj despre care e ușor de închipuit că va mai ieși în prim-plan: Rudi Völler. A scăpat singur pe contraatac, și ne-a umplut pe toți de ciudă. Majoritatea s-au defulat urcîndu-se la volan. Eu am preferat să-mi limpezesc creierii, mai ales că eram cu mașina tatălui meu. Am fost ajutat de răcoarea nopții și de o nouă evoluție pe linia celor cu care mă obișnuise Maradona.
Doar în treacăt menționez că am văzut și meciul pentru locul 3, care a fost o slabă consolare pentru francezi. Totuși, s-au văzut pe podium, după ce au învins cu 4-2. E ușor de imaginat intensitatea jocului, mai ales că a fost între vecini.
Sentimentele cu care așteptam finala erau aproape de cele din urmă cu 4 ani, cu o deosebire majoră: țineam într-adevăr cu Argentina-mai exact cu Maradona, căci ceilalți 10 erau în umbra lui. Era ciudat cum un jucător cu asemenea fizic putea fi atît de agil-și de prezent în fazele esențiale. Acum înțelegeam pe deplin celebra poreclă: arăta clar ca un butoiaș (avea 1,69, dar ce mi se pare și acum ieșit din comun este că i se vedea un început de burtă-la 26 de ani; mie a început să-mi apară acest așa-zis semn de prosperitate abia după 40, deși am avut legătură cu sportul doar ca spectator). În același timp însă, avea capacitatea să ia o viteză de rachetă-cum a fost la nemuritorul gol 2 contra Angliei. În el era speranța de a-i vedea din nou pe nemți învinși-și n-am ezitat să mai dau 15 lei ca să văd asta.
Repede am avut ocazia să găsesc nimerită cheltuiala: argentinienii au ajuns la 2-0. Din păcate, se și apărau ca sud-americanii, iar adversarii au profitat, ceea ce iarăși era de așteptat. Cînd am văzut că se făcuse 2-2 cu mai puțin de 10 minute înaintea epuizării celor 90, m-am gîndit cu groază că se va repeta istoria semifinalei cu Franța din 1982. În acel moment de cumpănă s-a văzut ce înseamnă o mare personalitate, deci de ce Maradona este (pentru mine, dar nu numai) pe soclu, iar Platini-că tot vorbeam de francezi-nu. Probabil că nu mai trebuie să detaliez, căci multă lume a văzut faza la care mă gîndesc-măcar recent, pe „Eurosport“. Așadar, cred că îmi va fi acceptată afirmația că adevăratul autor al golului victoriei este cel care a făcut o cursă asemănătoare celei spre poarta englezilor, și a tras după el aproape tot atîția.
Mi-e greu să fac o încheiere, căci aș avea (și poate aș da) senzația că îl favorizez pe Maradona în dauna lui Cruyff și-în special-a lui Pelé, care rămîne cel mai mare[60]. Voi spune totuși că atenția lumii avea să se îndrepte mult mai serios spre Argentina, care-cu 2 titluri în 3 campionate-pășise hotărît între superputerile fotbalului. Una din consecințe e evidentă și astăzi: intrarea în circuitul internațional a unei pepiniere practic inepuizabile de mari talente.
------------------------------------------------------------
54] A fost 0-0 la Florența, la sfîrșitul anului în care obținuseră triumful suprem. În aprilie 1983, golul lui Bölöni a stabilit scorul. (Cred că e clar că încă se dădeau 2 puncte la victorie.)
55] Victoria noastră de la Stockholm îmi va rămîne în memorie mai ales pentru că a însemnat ostracizarea lui Cristian Þopescu, din motivul că spusese niște lucruri care i se păreau de bun-simț (jucătorii de o anumită vîrstă să poată activa în străinătate, profitînd și în privința auto-perfecționării). Mi-am zis pe loc că e riscant un asemena comentariu, avînd în vedere opresiunea, instrumentată în primul rînd de Elena Ceaușescu.
56] Doctorul Radu Mureșan nu mai este printre noi de peste 10 ani. Omagiul pe care i-l aduc în această notiță este încă un motiv pentru care doresc să apară ce scriu. Am fost colegi în primele două clase, iar în liceu m-a depășit mult în ce privește cunoștințele de matematică. La medicină a fost la fel: a intrat primul și s-a menținut așa. La sfîrșit nu a putut deveni șef de promoție din cauza intervenției partidului.
57] Poate atunci au pus turcii ochii pe Lucescu, antrenorul care rămăsese în funcție după calificarea la „europene“.
58] În prezent este profesor universitar și șef de clinică, dar esențial mi se pare să spun că are o inimă de aur, la fel ca mîinile. Printre altele, mi-a oferit mașina ca să-mi duc soția să nască, dacă asta s-ar fi întîmplat cum ne așteptam (într-o duminică în care circulau numerele cu soț). N-a fost cazul, deoarece copilul a venit pe lume cu o săptămînă mai devreme. În schimb, a avut ocazia să o salveze dintr-o apendicită urîtă, la începutul acestui 2003, cînd am apelat la el ca for suprem de decizie.
59] În original era „barilleto cosmico".
60] Ar mai fi totuși ceva de spus: echipele de club ale lui Pelé (F.C. Santos) și Cruyff (Ajax, apoi F.C. Barcelona) cuprindeau și alți jucători mari, și s-au menținut la nivel înalt. În schimb, A.C. Napoli a cîștigat campionatul Italiei și Cupa U.E.F.A. cît timp a fost acolo Maradona, iar apoi a pendulat între Serie A și B. (Acum-dacă nu s-o fi desființat-este în divizia a doua.)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!