Din colțul în care stăteam îl văd intrând în grabă. Mi-l amintesc și acum: înalt, frumos, dar hainele lui erau destul de ciudate. Prea mici pentru un om atât de înalt. Și fața lui exprima uimire. Se oprește la masa mea și mă întreabă cât e ceasul. Era destul de grăbit.
- Unu fără un sfert, răspund pe un ton care aștepta o explicație.
- În ce an? Mă întreabă din ce în ce mai agitat.
- 2000 ... ați pățit ceva? Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu ... da ..., vorbea grăbit, agitat, nu înțelegea nimic. Vă pot spune un secret?
Curiozitatea mă ademenea să aflu secretul pe care îl ascundea acest ciudat om. Totodată frica de a descoperi ceva prea bizar mă îndemna să renunț. Curiozitatea a învins și am întrebat.
- Stați jos, vă rog! Și mă ridic agitată pentru a-i face loc.
- Nu înțelegeți! M-am culcat acum o oră. Vroiam doar să mă odihnesc un pic pentru a ajunge la serviciu. Suntem ... eram în anul 1980 și acum dumneavoastră îmi spuneți că suntem în anul 2000. Cred că e din cauza oboselii, și cu un gest scârbit se uită la hainele de pe el.
- Poate ați visat urât, sau poate chiar e din cauza oboselii, spun eu destul de speriată la auzul acestor acelor vorbe.
- Tocmai băusem o cafea. Eram destul de obosit și trebuia să continuu cercetările la substanța cu care voi participa mâine la Concursul de Științe Internaționale ... probabil ați auzit despre el în ziare, sau la televizor ..., vorbea repede.
- Nu îmi amintesc, nu mă pasionează ultimele știri, iar televizorul îl consider inutil. Prefer să citesc o carte bună, am răspuns, făcându-l să încerce să mai respire și să se mai calmeze.
Nu știu de ce, dar fața și înfățișarea lui îmi aduceau aminte de o veche iubire. Era un sentiment ciudat, dar totuși vroiam să aflu care era misterul acestei probleme.
- Nu îmi mai amintesc exact, continuă el, doar că prietena mea tocmai îmi făcuse o cafea, pentru a scăpa de oboseală și a pleca pentru continuarea proiectului.
- Ce ciudat ... hmm ... asta îmi amintește vag de o întâmplare de acum 20 de ani, dar ar fi inutil să vă împovărez mintea cu problemele mele, când de fapt vreau să vă ajut să înțelegeți unde sunteți.
- Nu, nu deloc ... vă rog ... povestiți-mi.
- Hm ... a trecut mult timp. Nu îmi mai amintesc tot și e destul de dureros. Acum sunt fericită, am 2 copii, un soț care mă iubește ... dar mai am momente când trăiesc atunci, în trecut.
Spunând aceste vorbe mă uitam în ochii ciudatului om și un val de încredere și amintiri m-au năpădit în tot trupul. Văzându-l că se pierde și el în amintiri schimb subiectul.
- Și ... în ce consta substanța la care lucrați?
- Substanța ... aaa! Substanța era un lichid care trebuia luat în cantități foarte mici pentru a dormi. Ca un fel de somnifer, dar scopul lui era de a fi folosit ca analgezic în medicină.
Dându-mi seama pe cine aveam în față, am simțit cum inima îmi urcă în gât și cum stomacul mi se golise brusc. Mă ridic uitându-mă îngrozită la omul din fața mea.
- Adrian?!
- Așa mă cheamă, ne cunoaștem? Vă întreb pentru că îmi păreți foarte cunoscută.
- Ooo, Doamne, exclam și lacrimile nu au mai așteptat sa apară. Tu ești! Am crezut că ai plecat, că m-ai părăsit, că ți-ai bătut joc de mine, și tu ...
- Eliza?! A întrebat el și mai uimit.
- Da, da!! Eu sunt! Aceeași după 20 de ani, 20 de ani de încercări ratate de a-mi reface viața, 20 de ani de inexistență, de suferință.
- Dar ce s-a întâmplat?
Și în acel moment am simțit cum retrăiesc încet acel moment vechi de 20 de ani. După ce, încă șocați, ne-am așezat iarăși la masă, am început să vorbim. I-am explicat, încet, pentru a înțelege și eu, ce am făcut acum 20 de ani. Cum am pus din acel borcan, în care credeam că e lapte mai mult de jumătate de pahar în cafeaua care ieșise prea amară. Explicam repede acum, fumând țigară după țigară, uimită și nereușind să-mi revin din șoc.
- Acum am înțeles, a spus el, devenind din ce în ce mai calm. De aceea azi, când am vrut să plec cu substanța, aceasta mai era, dar într-o cantitate foarte mică.
- Mi-a fost atât de dor de tine, Adrian! Am trăit atâția ani încercând să-mi refac o viață din care doar tu făceai parte! Acum știu de ce Dumnezeu nu m-a lăsat să te uit. Am să las tot, crede-mă, tot! Nu-mi mai pasă de nimic. Vreau doar să-mi refac greșeala, greșeală care m-a făcut să devin un mort în viață.
Și m-am ridicat, l-am luat de mână și fără cuvinte, am ieșit din cafenea și ne-am continuat drumul de acolo de unde îl lăsasem acum 20 de ani ...