Intuiam în drumul acesta un ce nou, o răsturnare a anotimpurilor, o îmbrăcare a naturii în alte culori. Ce nu bănuiam însă era pancarda cu “Drum inchis” pe care aveam s-o găsesc în calea pe care mergeam, și poteca aceasta de scăpare pe care acum alerg.
Mergeam la Bolboci. Personajele nu sunt importante, decât în măsura în care se vor baga singure în seama și ne vor trage de mânecă. Tremurasem în noaptea dinainte cu gandul că uite mâine am să prind primul meu păstrav, da, eram plină de ambiție între atâția pescari mă aflam și eu in seamă. Mâine am să invaț să ințep, mâine am să ma lupt cu el și am să-l aduc pe mal… Dar ce te agiți atata? Dormi, plecăm la 3 glas somnoros și indiferent către aventura ce ne astepta in lansete.
Ne hurducăiam acum veseli spre lac, in timp ce eu puneam toate (nu, din perspectiva pescarului bătrân care sunt acum, nu cred să-mi fi scăpat vreuna) întrebările obsesive, caraghioase și, cele mai multe, inutile ale novicilor: dar oare mănâncă pe vremea asta? (de dragul povestii, să spunem că era foarte foooarte aproape de inceputul de mai… mai devreme sau mai târziu… să nu credeți cumva că startul meu în ale pescuitului la păstrăv a fost un inceput de braconier!) și la ce manânca? La lingură? De care? și nu agață? (!!! Doamne…) și cum trebuie mulinat? Incet, așa?! (imaginați-vă toată recuzita gestică de rigoare) și la wobbler nu merge? Că eu am mai multe wobblere… și cum se ințeapă???!!! Obsesia mea proprie, scăpasem doar în toamna trecută, când ma făceam ca pescuiesc, la Pecineagu, doi păstrăvi, pentru că un binevoitor prieten pescar (ah, Doamne, că între timp alăturarea acestor doi termeni a devenit pleonastică!) mă învățase că păstrăvul se înțeapă singur…
Demnă de eticheta pe care singură mi-o agățasem de noul meu polar, cumparat special pentru acest pescuit fantastic, GREEN, pe mal am inceput cu aceleași intrebări, de data asta cuplate cu practică. Dacă poți numi practice aruncările cu lanseta in apă, cu wobblerul la impresionanta distantă de 5 m, încurcatul firului peste tambur, mână și eventual ce se mai găsește in imediata apropiere, zgomotul infernal făcut de lingură la atingerea cu suprafața apei sau adunarea, după o luptă infernală, a tuturor crengilor de pe fundul lacului (Ce faci măi, strici locul??! și privirile ucigase de rigoare...)...
Personajul principal mă mustră in acest moment (eh, ați crezut poate că eu voi fi fiind aceea, dar uite că, de data aceasta, o să păstram sub tăcere ceea ce eu știu, voi știți, dar el nu) că până acum v-am aburit de pescuit și de el, maestrul, nici o vorba!) Well, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să vă spun așa, pe scurt, că, în grupul nostru de pescari care mai de care mai amatori, priveam cu toții cu evlavie catre el, așteptând ca, printr-un proces nestiut dar la fel de precis și sigur precum intrarea in bătaie a peștelui, toată eleganța și iscusința cu care el arunca, mulina, căuta locurile cele mai bune, să ni se inscrie și nouă pe cortex. Moțul moțului eram eu, care am uitat și de prieten, și de mândrie (eh, era prima dată cand nu puteam să învăț de una singură și să mă arăt doar cand voi fi stăpânit la perfecție toată această artă) și m-am tinut scai de el. Să învăț, desigur. Să... pescuiesc. Că mi-aș fi dorit să îmi arate el mai îndeaproape cum să țin lanseta, cum să mulinez, nu am să neg, dar nu vă țineti degeaba răsuflarea, că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Se pierdea el uneori în explicații, dar îl enervam cred atat de mult cu aruncările mele fix peste firul lui și cu pretenția de a-mi lega la fiecare cinci minute un alt wobbler sau o altă lingură (la asta nu trage!) că nu mai avea nici el chef să se dea la gagica asta ce se credea pescăriță.
Acum, că m-am luat de-o grijă și l-am introdus pe el in istorie, hai să ne îndreptăm un pic atenția către adevăratul personaj numarul 1, care, vedeți bine, nu ne-a deranjat el deloc, ba chiar se cam dă la fund: mult căutatul, speriosul și vânatul... păstrăv. V-ați fi așteptat să apară mai devreme, la 5 pescari așa-și-așa, o pescăriță hai să zicem incepătoare și un maestru, la un așa lac de școală cum este Bolboci, pe unde umbla vorba că s-a prins și s-a prins?! Ei bine, și noi ne-am asteptat. Si aici tonul smecher mi se așează de-a curmezișul tastaturii și refuză să se mai arate. Pentru că, zice el, nu se cuvine să glumești cu așa realitate: lacurile noastre renumite nu mai au păstrăvi. Sau păstrăvii noștri renumiți nu mai au lacuri... m-am născut, vrând-nevrând, pescăriță intr-un inceput de zodie, aceea a catch and releas-ului. S-a intâmplat că tocmai mă furișasem pe tăcute în spatele lui într-un golf albastru, într-un moment în care soarele s-a trezit din somnul de după-amiază și a străfulgerat pentru cateva minute apa. El lansase deja in grabă, nu s-a auzit decât un șuierat ușor și, cu un sunet tăiat, lingura s-a scufundat. Era singura lui șansă, să pipăie un loc înainte de a apărea eu, cu arsenalul meu de lanseuri ratate, bocănituri în mal și altele ca acestea. (Vă spun la modul cel mai serios, știu acum cu siguranță că el era extrem de indrăgostit de mine dacă nu m-a înecat atunci... eu nu bag mâna în foc că nu aș fi făcut-o, în locul lui să fiu...) Tacticoasă, dar bâțâindu-mă in realitate de emotie, mi-am desprins și eu ancora de la wobbler de pe lansetă, am ridicat pick-up-ul, mi-am potrivit doar din trei incercări firul pe deget, m-am uitat înspre dreapta – copaci, m-am deplasat puțin (asta îmi mai lipseste, să agăț acum un copac, mă omoară dacă fac vreun zgomot!) – nici să lansez nu știam pe atunci, decât din lateral – și, cu inima in vârful lansetei, am aruncat. Ei bine, se vede că toate erau la locul lor în acel moment unic în univers, pentru că zglăvoaca mea a aterizat elegant pe apa, iar eu, mândră nevoie mare și rasuflând ușurată, am inceput să mulinez încet, uitându-mă când la wobbler, când la copaci, când la el străduindu-se sa nu se uite prea lung la mine. Aveți cumva impresia că asta înseamnă pescuit? Atunci înseamnă ca sunteți la fel de naivi cum eram eu în acel moment. Pentru că, după o iarnă întreagă in care un fir subțire a stat pe mulinetă (ei bine, da, recunosc, pescuiam tot cu firul cu care în toamna trecută îmi bătusem joc de pescuit), acesta are necivilizata tendință de a face peruci, croșeta inceputuri de pulovere deșănțate sau elabora nemaivăzute tehnici de înnodări. Drept pentru care mai trebuie să mai arunci din cand un ochi și la tambur, mai ales dupa ce ai lansat... Date fiind coordonatele acestea, în momentul in care ochii mi-au căzut totuși pe mulineta, firul meu tocmai începea să-și facă de cap peste tot, numai pe tambur cuminte nu. Mă opresc cu spaima, mă uit la el: nu mă observase, cerceta numai el știa ce pe suprafața apei (acum știu si eu, dar nu vă spun, puneți mâna și pescuiți, veți afla singuri). Mă apuc așadar de una singură să limitez daunele. Luată din pripa, problema nu a avut timp să capete aspecte catastrofale, așa că, peste un minut, am reînceput să recuperez. Se vede însă treaba că toate își aveau mersul lor în acea zi, pentru că popasul meu din ale mulinării și miscatul lansetei in stânga și-n dreapta, încercând să dezleg firul, era fix ce-i trebuia păstrăvului, abia iesit din îngheț. In secunda urmatoare am simțit că cineva mă zmuceste de mână și, fără să-mi dau seama, uitând de toate lecțiile luate pană atunci, i-am tăiat o înțepatură de-am crezut că mă proptesc în nas. Ce-a urmat??? Eu, în stânga și-n dreapta țopăind, facând semne disperate, țipând: mă ajuți să-l scot? Mă ajuți? Zi-mi ce fac acum? Mulinam în nestire, ma opream, ridicam de lansetă, îi urmăream distrusă arcul făcut pană aproape de apă... Râdeam, stiu sigur că râdeam din toată inima, și cred că aveam și ceva lacrimi în colțul ochiului, iar el stătea calm langă mine și mă învăța cum să domin păstrăvul, fără a rupe firul sau, Doamne ferește!, s-au mai vazut cazuri, lanseta. Cand mi l-a adus și mi l-a întins, roz-gălbui cum era, cu botul scurt, zbătându-se, înghițind aer, speriat la fel ca și mine, plin de puncte de toate culorile (așa il vedeam atunci cel putin), m-am dat un pas înapoi și am țipat: eu? Eu l-am prins?
A inceput apoi un ritual care și acum mă amețeste: atingerea păstrăvului, atingerea lui, sărutul fugar și eliberarea pestelui, sărutul lui răscolitor și libertatea în care ne-am înlănțuit amândoi din acel moment. M-am regăsit întinsă pe iarbă, picioarele îmi erau un corp străin, în vene imi creștea foc sau poate că era și apă in același timp, mă lovisem de natură și căzusem, în baterea pestelui cand i-am dat drumul m-am simtit intrand într-o altă dimensiune... iar în brațele lui ma odihnesc și astăzi.
Stiu, știu, am cam ajuns la final, la Bolboci nu am mai fost de atunci, se aude că nu mai este păstrăv deloc, mai avem noi câteva locuri mai putin știute, unde ne mai întâlnim cu el. A trecut ceva vreme și unele amanunte le mai încurc: am prins atunci un păstrăv, m-a prins pescuitul pe mine, sau mi-am pescuit un soț?